Textele Rezoluţiei de la Alba Iulia şi ale Actului Unirii Basarabiei din 1918 rămân actuale şi astăzi. Pe lângă eleganţa şi demnitatea lor, atrage atenţia siguranţa pe care fondatorii statului român modern o aveau în legătură cu orientarea politicii României. Nu aveau nici o îndoială că Direcţia este Vest. Fericirea românilor era legată de civilizaţia europeană, de ţară, de libertate şi de proprietate. Amintirea fraţilor căzuţi în Primul Război Mondial era vie. Românii erau conştienţi de preţul imens care fusese plătit pentru Unire şi erau recunoscători celor care îl plătiseră cu viaţa lor. Pentru generaţia de la 1918, România era o fiinţă vie, din al cărei trup făceau parte toate provinciile şi locuitorii ţării, cu toată istoria lor.

Sigur că la prima vedere unele formule par prăfuite, naive şi destul de influenţate de ideile (nefaste ale) vremii. Pentru a fi înţelese în întregime, textele scrise acum aproape un secol trebuie să fie citite astăzi alături de mărturia vieţii realizatorilor Unirii. Cei care în 1918 au crezut că merită să îşi joace cariera şi viitorul pentru întregirea României, nu au ezitat să plătească preţul acestei opţiuni, 30 de ani mai târziu, când au fost puşi la încercare cu o ură nemărginită de comunişti.

Principalii realizatori ai Unirii au devenit martiri sau mărturisitori ai închisorilor comuniste. Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Iuliu Hossu, Pantelimon Halippa, Zenovie Pâclişanu, Onisifor Ghibu, Gheorghe Brătianu şi-au pecetluit iubirea de ţară cu suferinţe grele, de multe ori cu viaţa. Brute analfabete i-au făcut să-şi verse sângele în anchete. Au trecut prin umilinţe, foame, frig şi singurătate. Marea majoritate a românilor i-a înţeles şi a fost alături de ei. În 1946, când au putut ultima dată să îi aleagă ca lideri, i-au ales pe ei. După aceea, i-au urmat în închisoare şi la moarte cu zecile de mii.

Cei care au făcut Unirea de la 1918 au provenit din toate păturile sociale. Nobleţea lor nu a fost legată de arborele genealogic, ci de caracter. De la vlădică până la opincă, literalmente, toţi ştiau ce vor. Intelectualii erau legaţi de sate, presa circula, preoţii şi învăţătorii erau, fiecare în parte, puncte de informaţie. Ţăranii vorbeau politică. Nu puţini avuseseră ocazia să îi cunoască personal pe Vasile Lucaciu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Pantelimon Halippa sau pe alţi fruntaşi ai Unirii. Aceştia, deşi nu auziseră de management, îi respectau şi îi iubeau pe oameni. Nu am auzit să fie fost probleme de comunicare între lideri şi oamenii de rând sau cineva să se fi simţit marginalizat. Fiecare era responsabil şi mulţumit de rolul său, nu în mod idealist, ci firesc. E drept că momentul istoric a fost prielnic României, însă generaţia Unirii nu l-a privit ca pe un hazard al istoriei, ci ca pe rodul eforturilor şi rugăciunilor multor generaţii de români.

Şi în anii interbelici românii au rămas ataşaţi valorilor tradiţionale, cu toate că relativismul moral era deja puternic şi foarte răspândit. Dacă intelighenţia franceză accepta să niveleze diferenţele dintre eroi şi agresori pentru că la Verdun „toţi au fost victimele absurdităţii conflictului”, un intelectual român ştia că modelul de urmat sunt eroii, chiar dacă înţelegea că şi unii agresori pot fi victime. Al Doilea Război Mondial nu a fost popular, însă în afară de câţiva ticăloşi, majoritatea românilor au înţeles cât de grea era situaţia şi fiecare s-a străduit să servească ţara cât mai bine.

Comuniştii au fost cei mai mari duşmani ai unităţii româneşti. Venirea lor la putere a însemnat o agresiune fără precedent împotriva tuturor factorilor care fac coeziunea unui popor: limba, eroii, istoria, liderii, tradiţiile, simbolurile. Comuniştii i-au prezentat totdeauna pe români ca pe nişte retrograzi intoleranţi, cu atât mai periculoşi cu cât sunt împreună. Le-a fost frică de patrioţi. Au prigonit, răstălmăcit şi batjocorit patriotismul. Nu întâmplător membrii Consiliului Dirigent care nu muriseră până la venirea comuniştilor, au murit în închisorile lui Dej. Şi nu întâmplător tezele comuniştilor din anii ’20 se aseamănă foarte mult cu propaganda admiratorilor de astăzi ai Moscovei. După teroarea stalinistă, Ceauşescu a continuat manipularea prin bâlciurile de tip Hitlerjugend ale lui Păunescu, iar apoi Vadim şi tovarăşii său au preluat ştafeta pentru a acapara prestigiul eroilor, fără să îi cunoască şi fără să îi respecte.

După cum spune Anca Cernea, „comuniştii au reuşit să pângărească într-atât cuvântul patrie şi patriotism, încât acum le priveşti cu oarecare rezervă şi nici nu iţi vine să le pronunţi, pentru că au fost golite de conţinut, de fapt inversate (…) Pentru o anumită categorie de comunişti şi de cefe late, patriotism înseamnă să îi înjuri pe unguri.” Cel mai trist exemplu l-am avut în vara aceasta când patriotismul a fost trâmbiţat tocmai de cei care pătaseră obrazul ţării prin atacarea instituţiilor statului şi plasarea în posturile cheie a a plagiatorilor, incompetenţilor şi puşcăriabilor. Cei care se băteau cu pumnul în piept că au la inimă independenţa României, puneau în discuţie orientarea politică a ţării prin apropierea lor de Moscova şi îi alarmau pe cei mai importanţi parteneri ai noştri cu declaraţii nechibzuite şi cu imaginea lor de oameni certaţi cu legea şi pasibili de pedepse penale.

Este grav că această propagandă deşănţată nu a primit un răspuns adecvat. Opoziţia USL nu înţelege destul că românii de rând îşi iubesc ţara. Sondajele arată că ei vor ca instituţiile sale de bază, Armata şi Biserica, să fie puternice şi să se respecte legea, adică vor ca ţara să fie puternică. Din păcate, nu îşi găsesc interlocutori între politicieni. Tot ce aud sunt fie discursuri patriotarde groteşti rostite de dinozauri sau cameleoni, fie sloganuri europeniste care nu sunt aproape de sufletul nimănui. Toate acestea, când sunt detaliate, se transformă în programe şubrede şi promisiuni îndepărtate şi condiţionate de tot felul de factori care nu pot să trezească entuziasm sau să stimuleze vreun efort sau vreun sacrificiu.

După cum spune Bleen, „nu am fost paraşutaţi ieri aici. Ne place sau nu, sîntem moştenitori, copii de limbă română gata, copii de teritoriu naţional gata, copii de stat românesc gata”. Cei care îşi stabilesc ca obiectiv o ţară nouă, locuită de oameni noi, în condiţii noi, sunt rupţi de realitate. Angajamentul pentru binele ţării nu este credibil dacă nu este inserat în tradiţie şi nu respectă crezul celor care s-au jertfit pentru ţară.

Unirea ca şi libertatea României sunt valori fragile. Nu se câştigă o dată pentru totdeauna. Nu sunt teme care pot fi amânate pentru alegerile viitoare sau pentru când va veni şi vremea lor.

Unul din primele gesturi pe care ar trebui să îl facă o formaţiune politică de bună credinţă astăzi ar fi să arate că mesajul său se înscrie în istoria ţării, că ia în seamă jertfele lui Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Ion Mihalache sau Pantelimon Halippa. Sigur că aceasta va atrage asupra sa un potop de zoaie din partea minorităţii ticăloşilor. Va avea de ales între fidelitatea faţă de însăşi ideea de eroism şi stereotipele gândirii unice legate de egalitarism şi de interdicţia de a judeca valoarea morală a oamenilor. Dacă va rămâne statornică şi va şti să-şi argumenteze poziţia, va fi credibilă şi va avea şansa să fie înţeleasă şi urmată de oamenii de rând, care ştiu că ţara contează şi că eroii nu sunt victime, ci învingători. Nu sunt rudele noastre sărace de care să ne fie jenă, ci cele mai solide repere. Iar Iuliu Maniu este o carte de vizită, nu un subiect de controversă.

Aceste lucruri scapă unor intelectuali de azi, care cred că eroii ne costă prea mult, că s-au transformat în conţi de Monte Cristo care ne fac atmosfera irespirabilă sau pur şi simplu că nu sunt de actualitate. Spre deosebire de ei, nişte oameni de cultură ca Virgil Ierunca şi Eftimie Gherman făceau diferenţe între eroi şi călăi, nu se sfiau să se arate patrioţi şi formulau în termeni foarte clari, chiar duri, judecăţi morale. Iată ce spuneau ei, în 1955, comentând moartea în închisoare a lui Iuliu Maniu şi a lui Dinu Brătianu şi laşitatea cu care a fost anunţată, pe ocolite şi cu întârziere:

„Aşadar, le-a fost frică. A continuat să le fie frică de Maniu şi Brătianu chiar după moartea lor, aşa cum le fusese frică de ei vii. Şi mai mult, poate. Căci unele umbre sunt mai stânjenitoare pentru Tiranie decât cei vii şi închişi. Pentru umbre nu s-au inventat încă închisori şi nici paznici. Lanţuri până acum nu s-a dovedit a putea lega umbrele. Acelea ale lui Maniu şi Brătianu străjuiesc pământul românesc. Erau doi mari oameni ai României. Acum sunt eroi. Nimic mai primejdios pentru tiranie decât aceste două mari văpăi din focul martiriului întregului neam românesc (…) Într-un sens, eroii nu cunosc moarte; a-i recunoaşte morţi este a-i dărui eternităţii.

Le-a fost frică. Nu ruşine. Frică. Au stat pe gânduri mulţi ani. Apoi, prin vocea unei iscoade, pe care suferinţa recent îndurată nu o poate spăla de ruşine, au aruncat în vântul destinderii vestea.

Numai că vânturile, chiar şi acelea ale destinderii urzite la Moscova, pot fi înşelătoare. Apusul, prin oamenii lui cei mai calificaţi, n-a primit vestea cu resemnare, ci cu revoltă. Căci dacă România a pierdut doi mari bărbaţi ai săi, democraţia internaţională vede astfel pierind doi luptători din rândurile ei, şi de neînlocuit.

Calculele izvorâte din frică sunt şi mai neîndemânatice decât altele. Câţiva ani de tăcere nu acoperă o moarte, nu sting revolta, nu salvează nimic.

Ne închinăm cu întreaga ţară în faţa celor care au fost Maniu şi Brătianu. Şi cu întreaga ţară nu ne mulţumim să înghenunchiem în faţa invizibilelor lor rămăşiţe, ci îi aşezăm în fruntea luptei noastre pentru libertate şi liberare. Pentru dreptul României de a-şi cuceri tot ceea ce i-a fost furat de tiranie, de a intra din nou în hotare, democraţie şi viaţă, ei îi stau mărturie statornică, arzătoare şi de neînlăturat.”

De citit şi
By Alexa – Anca Cernea despre falsul patriotism al USL, gazele de șist și ce mai zice Vocea Rusiei
Bleen: Despre patriotism

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

 
Print Friendly, PDF & Email
Cititi si

5 COMENTARII

  1. P.P. Carp spunea in urma cu aproape 100 de ani: “Romania are atat de mult noroc, incat nu mai are nevoie de oameni politici”.
    Pentru ca suna bine, “vorba” a ramas, dar norocul Romaniei a constat tocmai in calitatea, in statura deosebita a marilor oameni politici din vremea aceea si mai putin in norocul de tipul ” la barza chioara ii face Dumnezeu cuib”. Cu tot respectul, Carp a dat dovada de mult subiectivism cand a spus vorbele acestea. Cand “masele” au venit la putere au avut grija, in primul rand, sa-si martirizeze “norocul” si stim unde ne-a dus lucrul acesta
    Azi Romania, cu o singura exceptie, nu are Oameni Politici… si, se pare, nici noroc.

  2. Ca în orice grup de discuții, și aici intervine rutina de gîndire specifică – generațional și conceptual. Probabil că tot ce se spune, pe bună dreptate, mai sus, sună firesc pentru niște adulți culturalizați într-o anume perioadă și educați în familie de către părinți născuți în interbelic (nemaivorbind de aportul eventual al unor bunici…)
    Dar să știți că dacă stați de vorbă cu elevi de astăzi, din orice școală, sau , mai teribil, cu majoritatea părinților lor, o să vedeți (cu stupoare) că personaje, fapte, proiecte cu adevărat patriotice, despre care se scrie mai sus, celor de azi (= viitorul țării…!!!…) nu le mai spune NIMIC !

  3. Nu se poate sa trecem cu vederea datele importante ale istoriei tarii sau eroi ca Iuliu Maniu si Ion Mihalache pe motiv ca ar fi nepopulare in acest moment.
    Mi se intampla si mie sa stau de vorba cu elevi si parinti de astazi. E adevarat ca unii accepta si promoveaza mizeria morala. Sunt insa printre si multi care respecta valorile traditionale.
    Si sunt destui care ar accepta sa discute rezonabil si ar fi deschisi la argumente daca intelectualii si politicienii ar cobori din sferele lor inalte si ar vorbi cu ei pe romaneste (lasand vacaritul, analizele si introspectiile interminabile la o parte, macar un timp).

  4. Din experienta directa si personala, inclin mai mult spre ce spune Dorin. De unde insa si ideea ca e cu atat mai necesara aducerea repetata in atentia publica a faptelor dar si ideilor (principiilor) importante. Se pune insa problema ( serioasa, deloc de neglijat) cum. Nu doar prin ce vehicule ( sistem de educatie publica/privata, mass-media) ci si in ce limbaj. Hayek spunea ( si tind din ce in ce mai des sa cred ca avea dreptate) ca pentru ca adevarurile vechi sa-si pastreze intelesul in mintea oamenilor, ele trebuie reformulate in limbajul noilor generatii. Asta ca tot veni vorba de libertate…
    Ei, aici e marea dificultate. E mult de lucru la mesaj ( forma) si limbaj. E vorba de marketingul informatiei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here