Omagiul pe care considerăm necesar să îl aducem la moartea lui William F. Buckley nu poate începe decât aşa. Sfârşitul unei ere. Iniţiatorul conservatorismului modern american a plecat dintre noi luându-şi adio cu eleganţa unui spirit care nu a vrut să se odihnească pe laurii pe care i-a câştigat cu greu. A murit chiar la masa sa de lucru, în vârstă de 82 de ani.

Unul dintre admiratorii săi, Dick Moran, spune pe blog sub titlul An Era Ends:

“The passing of a great man is sometimes accompanied by the end of an historical epoch. This is usually due to the titanic effect the man had on his times as well as a recognition that with his death, the world will change and that what transpired during the time he walked the earth can never be recaptured.”

Şi la sfârşit:

„A great light in the firmament of American letters has been dimmed today. Buckley leaves a conservative movement in turmoil, a victim largely of its own success – a success for which he was largely responsible. We must make our own way now, climbing on the shoulders of greats like William Buckley to reach ever higher, bettering ourselves and the human condition while being inspired by the irrepressible and indomitable spirit who passed into legend today.”

În cele ce urmează se prezintă traducerea necrologului apărut în ediţia online a publicaţiei engleze London Times, la data de 28 februarie 2008.

William F. Buckley Jr: Necrolog

William F. Buckley a fost un precursor şi cel mai cunoscut susţinător public al conservatorismului american modern. A fondat şi a editat National Review, cea mai cunoscută revistă conservatoare americană; editorialul său de fond, On the Right, apărea în sute de ziare; programul său săptămânal de televiziune, Firing Line, se prezenta de la o coastă a Americii la cealaltă. Bărbat atrăgător şi plin de umor de calitate, a fost un artist al discuţiei şi un conferenţiar neobosit.

A scris cel puţin o carte pe an – eseuri politice strălucitoare, fragmente de autobiografie, memorii ale călătoriilor nautice sau terestre, şi chiar o serie de romane de acţiune. Vocea sa a fost vocea urbană ce a acompaniat progresul conservatorismului complet, de la sălbăticia politică la alegerea lui Ronald Reagan la Casă Albă; ideile lăsate moştenire continuă să exercite o influenţă puternică asupra Administraţiei lui George W. Bush.

William F. Buckley Jr. (aşa cum i-a plăcut mereu să se prezinte) s-a născut în 1925, în New York, al şaselea copil al lui William Frank şi a Aloisei Buckley. Tatăl său, un texan de descendenţă irlandeză, a făcut o avere considerabilă din ţiţeiul mexican şi venezuelean. Mama sa provenea dintr-o veche familie din New Orleans.

Conservatorismul lor natural a fost puternic reîntărit când, în 1921, Buckley Sr a fost expulzat din Mexic, fiindu-i confiscată proprietata sa de acolo de către un guvern revoluţionar de stânga. Oricum, nu era deloc un personaj al establishmentului, lucru care, se amuza mai apoi Buckley Jr, putea să fie o explicaţie pentru faptul că nici unul din cei zece copii nu a arătat vreo înclinaţie să se revolte contra vederilor politice ale tatălui sau împotriva loialităţii pentru credinţa romano-catolică. Unul dintre oponenţii liberali ai lui Buckley Jr s-a referit la familia Buckley ca la “nişte Kennedy bolnavi”, o analogie acceptată cu jovialitatea umorului său caracteristic. “Familia noastră joacă fotbal american de asemenea,” a răspuns Buckley, “dar nu aşa de feroce”.

Copiilor le-a fost dată o educaţie diversă, chiar excentrică, la şcoli în Venezuela, Anglia (unde Buckley a urmat cursurile acum defunctei şcoli publice iezuite, Beaumont), Franţa şi Statele Unite, sau prin cursuri private cu ajutorul unor tutori. Copiii au devenit bilingvi sau trilingvi, dar la dorinţă tatălui au fost în mod special îmbibaţi cu o engleză de clasă pe care o stăpâneau cu abilitate.

După absolvirea ca şef de clasă la Millbrook School, New York, Buckley Jr a studiat pentru o perioadă scurtă la University of Mexico, înainte de a fi recrutat în Armata Statelor Unite. Exact la sfârşitul războiului, a fost trimis la post la graniţa mexicană şi a fost trecut în rezervă în 1946 ca locotenent gradul doi. A plecat la Yale, unde a studiat ştiinţe politice, economie şi istorie şi unde a predat spaniola.

Era un tip cunoscut în campusul universitar, aparţinea celor mai bune cluburi, plecând în turnee cu echipa de dezbateri, a fost redactor la Yale Daily News iar în 1950 a fost ales ca purtător de cuvânt al clasei la Alumni Day. Discursul pe care l-a propus a fost respins cu indignare de către autorităţile universităţii deoarece a atacat atât Yale cât şi pe profesorii ei pentru liberalismul lor doctrinar şi pentru ateism. Un editor, căruia i-a descris incidentul, l-a încurajat să transforme cuvântarea într-o carte. God and Man at Yale (Dumnezeu şi Omul la Yale, n.t.), carte publicată în 1951, a lansat cariera lui Buckley.

În această carte îi individualizează pe profesorii infractori şi le-a criticat cu asprime ceea ce el considera că le sunt tehnicile de spălare a creierului, argumentând că tinerii au dreptate să se simtă trădaţi. Urgia pe care a provocat-o a fost extraordinară. Buckley a fost descris ca fiind “cel mai periculos student din ciclul inferior care a studiat vreodată la Yale”. Cam toate cadrele universitare l-au confruntat şi a fost invitat să participe la dezbateri la alte universităţi. Dansând în jurul adversarilor care îl credeau ca fiind numai un tânăr impertinent, s-a dovedit a fi un formidabil prilej de a arăta calităţi de polemist.

Sora sa Priscilla a fost la Vassar (altă universitate de prestigiu, pentru fete, n.t.), unde a detectat tendinţe similare de stânga. Buckley a întâlnit iar mai apoi în iulie 1950 s-a căsătorit cu colega surorii sale, Patricia Taylor din Vancouver. “Arată ca o regină, se poartă ca o regină şi este doar nevasta lui Billy” a declarat o altă soră de-a lui Buckley, Patricia.

După câteva luni petrecute in Mexic într-o slujbă de agent acoperit pentru CIA, a devenit redactor adjunct la The American Mercury, un ziar decăzut în mod trist de la zilele fericite ale lui H.L. Menken şi George Jean Nathan, dar şi-a dat curând demisia în favoarea carierei de jurnalist independent şi de conferenţiar. Cu Brent Bozell, care a fost cu el la Yale şi care se căsătorise cu Patricia Buckley, a scris o altă carte care i-a scandalizat pe liberali, McCarthy and His Enemies (1954). În aceasta, autorii i-au atacat pe anti-anticomuniştii americani. Au susţinut că au existat penetrări reale în societate făcute de comunişti şi de tovarăşii lor de drum, dar în acelaşi timp par să nu aprecieze că modalitatea de tip vânătoresc a tratare a problemei de către McCarthy era de fapt mai mult dăunătoare decât pozitivă pentru cauza anti-comunistă. De asemenea, nu au reuşit să facă distincţia, pe care Buckley a folosit-o foarte efectiv în alte controverse de mai târziu, între atitudinea mentală şi conspiraţia activă.

În America nu exista nici o revistă de opinie de dreapta, pentru a se compara cu The Nation sau cu The New Republic, unde se exprimau idei de stânga. În 1955 a fost lansat National Review, o revistă săptămânala, apoi cu apariţie la două săptămâni, de comentarii politice şi de opinie, având secţiuni de artă şi de recenzii, fiind mai curând ca reviste de tipul The Spectator sau Time and Tide, atât ca platformă cât şi teren de dezbatere pentru conservatorii sofisticaţi.

Deşi numai o treime de banii pentru lansare proveneau din surse din familie, s-a convenit că Buckley trebuia să aibă puterea de decizie absolută a pachetului de control, măsură care i-a permis să prevină schismele ideologice care au distrus în trecut alte reviste similare. S-au adunat în jurul noului titlu de revistă teoreticieni de dreapta ca Russel Kirk, Frank S. Meyer, Whittaker Chambers şi James Burnham. Ei împărtăşeau un puternic anticomunism – câţiva dintre ei fuseseră ei înşişi în trecut comunişti – dar în politica internă au format două şcoli perfect distincte, în multe privinţe chiar incomparabile. Pe de o parte erau tradiţionaliştii, cu o doctrină ce pune accentul pe continuitate, ordine şi morală creştină, şcoală generată de gândirea lui Burke. Pe de altă parte erau libertarienii care credeau într-un stat minimal sub aspectul interferenţei şi controlului.

Aceste şcoli de gândire se completau una pe cealaltă, dar nu au putut niciodată să formeze un tot unitar. Ca grup, conservatorii americani îşi formulau pe atunci poziţia aproape de la zero. În ciuda unor elemente indigene (o strictă interpretare a Constituţiei, de exemplu), nu există vreo linie istorică de partid ce putea fi urmată de ei, de aceea s-au bazat puternic pe idei britanice sau europene. Ideile economice, derivate de la liberalii austrieci (foarte diferite de cele ale liberalilor americani) ca Hayek şi von Mises, aveau mult în comun cu ceea ce va fi chemat mai târziu “Thatcherism” în Regatul Unit.

Buckley însuşi nu a fost nici cel mai bun scriitor, nici cel mai original gânditor, dar a reuşit să conducă grupul în mod strălucit. În încleştări feroce el a a separat conservatorismul de la National Review de două facţiuni influente la acea dată – “obiectiviştii”, conduşi de Ayn Rand, care predicau o doctrina egoistă ateistă şi de Societatea John Birch, condusă de Robert Welch, care avea obsesia noţiunii de conspiraţie comunistă. Ayn Rand nu a mai stat niciodată în aceeaşi cameră cu Buckley iar adepţii John Birch au bombardat National Review cu scrisori pline de ură.

Establishmentul liberal a răspuns apariţiei Naţional Review cu un venin aşa de puternic care ar părea incredibil în zilele noastre. Buckley a fost comparat cu Hitler, Mussolini, Stalin şi Ku Klux Klan. Aşa cum a scris într-o ediţie timpurie a revistei:

“Liberalii se tot laudă cu principiul ascultării altor puncte de vedere, dar îi şocheaza uneori să înveţe că există şi alte puncte de vedere.”

Oricum, a devenit acceptat în urmă popularităţii pe care şi-o câştigase, fiind considerat conservatorul simpatic pentru liberalii în general dezaprobatori şi tratat în termeni prieteneşti de persoane de calibrul lui John Kenneth Galbraith sau Norman Mailer.

A început să scrie articolul sau de fond (column în original, n.t.), la început săptămânal, apoi de trei ori pe săptămână, în anul 1962. În scurt timp, articolul său a fost sindicalizat la circa 300 de ziare, iar în 1967 a primit premiul Best Column. În 1967 a început un program televizat săptămânal, în care punea întrebări, uneori având dispute politicoase cu invitaţii studioului, printre care s-au numărat George H.W. Bush, Jimmy Carter, Barry Goldwater, Germaine Greer, Edward Heath, Alec Douglas-Home, Henry Kissinger, Dalai Lama, Groucho Marx, Richard Nixon, Ronald Reagan, Ian Smith şi Margaret Thatcher. Când Buckley a fost întrebat de ce Robert Kennedy a refuzat să apară, a replicat: “De ce cârnatul refuză maşina de tocat?” Numărul iniţial de 26 de emisiuni au fost extinse la 120, după care Firing Line a fost mutat la Public Broadcasting Service.

Buckley s-a implicat oarecum şi în activitatea politică practică. În 1960 a ajutat la organizarea societăţii Young Americans for Freedom, ca o contrapondere la mişcarea de stânga Students for a Democratic Society. A fost foarte folositor în 1961 la fondarea New York State Conservative Party (Partidul Conservator din N.Y., n.t.). Sub acest stindard a fost ales senator fratele său, James Buckley, iar Buckley însuşi a candidat la postul de primar al New York – în special ca să fie o frână pentru candidatura lui John Lindsay, un liberal republican. Când a fost întrebat ce va face dacă va fi ales primar, a răspuns: “ Voi cere o renumărare a voturilor.” Despre această campanie a scris una dintre cele mai bune şi mai amuzante cărţi, The Unmaking of a Mayor (Ne-Facerea unui Primar, n.t.) în 1966. În 1973 fost invitat să lucreze în cadrul delegaţiei Statelor Unite la Naţiunile Unite, o experienţă ce s-a dovedit a fi foarte dezamăgitoare, deoarece nu i s-a permis niciodată să ţină un discurs în care să atace Uniunea Sovietică pentru modul în care trata drepturile omului. În orice caz, o altă carte acid-amuzantă, United Nations Journal, a ieşit din această experienţă.

În mod surprinzător, în anul 1976 a fost convins să îşi încerce talentul la scrierea de ficţiune – un roman de aventuri cu spioni, Saving the Queen, în care l-a prezentat pe erou, Blackford Oakes, un membru al CIA care studiase la o şcoală englezească şi la Yale, cu multe trăsături asemănătoare cu autorul. În acel prim, foarte extravagant volum, Oakes are o scenă de dragoste cu “Queen Caroline” a Angliei. Romanele următoare din serie – pe care le-a scris în timpul vacanţelor anuale la ski în Elveţia – au fost mult mai serios inrădăcinate în evenimentele politice de actualitate din epoca Războiului Rece. Cărţile lui Buckley, atât cele de ficţiune cât şi cele de non-ficţiune, au avut un impact minor în Regatul Unit, iar cele mai multe nu au fost publicate aici. Dar romanele au devenit succese de public în America, în principal probabil pe baza puternicei celebrităţi a autorului.

Faima sa era într-adevăr extraordinară. A primit nenumărate grade onorifice. Referinţele la el în programele de televiziune erau universal acceptate. El şi Pat erau stele ale Registrului Social. Dar farmecul şi modestia sa în felul cum a tratat cu toată lumea nu au fost egalate. Activitatea frenetică – scria în avioane, maşini şi camere de hotel, călătorind în mod constant pentru conferinţe şi pentru Firing Line – a generat bani cu care a subvenţionat National Review. Revista s-a vândut bine penru acest tip de publicaţie, dar niciodată nu a reuşit să-şi acopere costurile. Donaţii periodice din partea cititorilor fideli, grup ce i-a inclus pe Ronald Reagan, John Wayne şi Charlton Heston, au fost de ajutor. A continuat să fie redactorul şef nominal, petrecând probabil trei zile la două săptămâni în birou, în timp ce munca de redactare în detaliu era făcută de sora sa Priscilla.

O echipă mai tânără a fost prezentată la revistă în ultima parte a anilor 80, iar John O’Sullivan, un ziarist britanic, a fost angajat ca redactor. Dar Buckley a rămas pe poziţia de redactor şef, la care a renunţat în anul 2004.

Într-un fel, totuşi treaba fusese făcută. Conservatorismul american s-a răspândit în mainstream-ul politicii, tot aşa cum Thatcherism-ul s-a răspândit în politica britanică (O’Sullivan a servit în echipa politică a d-nei Thatcher). Buckley a fost premiat cu Presidential Medal of Freedom în anul 1991.

Unii sunt de părere că familia de gândire conservatoare a Buckley-iţilor, la fel ca şi Tories ce o urmau pe Thatcher, erau de fapt radicali, iar când a fost întrebat dacă se consideră pe sine însuşi ca fiind un “adevărat conservator”, Buckley a replicat: “Am senzaţia că mă calific spiritual şi filozofic, dar temperamental nu fac parte din această specie.”

Dar aşa cum a fost, personalitatea lui Buckley, chiar mai mult decât gândirea sau decât scrierile sale, a dat avânt, formă şi culoare întregii mişcări. După cum a observat un alt ziarist, George Will:

“Înainte să fie acolo Ronald Reagan era Barry Goldwater, iar înainte să fie acolo Barry, a fost National Review, iar înainte de National Review a fost Bill Buckley cu o scânteie în mintea sa.”

Soţia sa Pat a murit în 2007. Fiul său Christopher Buckley este un cunoscut autor, scriitor de satire.

William F. Buckley Jr, autor şi commentator, s-a născut la 24 noiembrie 1925 şi a murit la 27 februarie 2008, în vârstă de 82 de ani.