Data de 4 noiembrie are în Israel o semnificaţie deosbită: este ziua în care în 1995 a fost asasinat Itzhak Rabin, primul nostru prim ministru asasinat, primul nostru prim ministru care a dat mîna cu Arafat. În 4 noiembrie 2008, 13 ani după asasinarea lui Rabin, presa israeliană s-a dedicat aproape în exclusivitate festivalului alegerilor prezidenţiale în SUA. Desigur, vom zice cu toţii, SUA este sora noastră mai mare, prietena şi aliata noastră, ne interesăm îndeaproape de soarta ei şi îi acordăm respectul cuvenit. Dar de aici, pînă la a evita cu neruşinare comemorarea lui Rabin, e cale lungă şi indamisibilă, chiar dacă 4 noiembrie nu coincide nici anul acesta cu data din calendarul ebraic. Viaţa publică în Israel nu se conduce după calendarul ebraic, ci după cel creştin, „civil” cum se zice aici.

Rabin s-a născut în 1922 în Ierusalim. La vîrsta de 16 ani, elev de liceu fiind, lui Rabin i s-a pus în mînă o puşcă şi i s-a spus că trebuie să înceapă să se apere de arabi. La vremea respectivă poporul palestinian încă nu fusese inventat. Rabin a servit în armată timp de 27 de ani. Veritabil geniu militar, Rabin a părăsit armata cu rangul de general, după ce fusese comandantul Statului Major în războiul de şase zile. În ciuda rivalităţii politice cu Ariel Sharon, au rămas buni prieteni şi se povesteşte că discutau operaţiuni militare şi mişcări de trupe fără hărţi. Amîndoi aveau în cap harta Israelului şi cunoşteau fiecare petec de pămînt.

Rabin era extrem de modest şi oarecum sfios. Roşea repede şi se gîndea înainte să dea un răspuns. Era un tip corect, cu onoare de modă veche – singurul caz de „corupţie” care i-a umbrit cariera şi pentru care şi-a dat demisia din prima cadenţă ca prim ministru a fost un cont de economii al soţiei sale într-o bancă americană şi care conţinea fabuloasa sumă de 300 de dolari! Contul fusese deschis cîţiva ani mai devreme, cînd Rabin era ambasador în SUA. Pe vremea aceea israelienii nu aveau voie să deţină conturi în bănci străine. Ameninţat cu scandalul unui proces împotrivă soţiei sale, Rabin a preferat să demisioneze. Cavaler, nu?

Rabin a fost cel mai de dreapta politician de stînga. Era poreclit Domnul Securitate (security of the State of Israel, nu secu’) şi a luptat pentru independenţa şi supravieţuirea Israelului. Şi totuşi, a dat mîna cu Arafat. Ce-i drept, împins de Clinton şi cu o vizibilă expresie de dezgust întipărită pe faţă. Ba mai mult, l-a ridicat pe pederastul hoţ şi mincinos de la statutul de prim terorist în exil la rangul de conducător suprem al Autorităţii Palestiniene în Gaza şi Ierihon. Rabin, împins de la spate de o mînă de politicieni şi intelectuali israelieni iresponsabili, l-a adus pe Arafat în fruntea grupului sau de terorişti care au ucis copii, civili nevinovaţi, atleţi olimpici, diplomaţi şi bătrîni în scaun cu rotile, l-a adus deci pe Arafat înapoi în coasta noastră. De ce? De dragul păcii. În timp ce noi visam la pace, Arafat ne-a primit cadou pe tavă.

Rabin a plătit cu viaţa, împuşcat în spate de un fanatic religios. Eroul care şi-a oferit pieptul armatelor arabe, a sfîrşit împuşcat pe la spate de un evreu. Tristă ironie… Crudă soartă… Numai că de atunci, o parte din politicieni şi mare parte din presa israeliană încearcă să ne îndoape cu mitul „moştenirii lui Rabin”: Rabin care a adus pacea de la Oslo. Orice încărcare de a spulbera acest mit este privită ca blasfemie. Puţini sînt cei care recunosc eşecul de la Oslo – valul de teroare care s-a abătut asupra noastră în urma înscăunării lui Arafat. Trista realitate este că însuşi Rabin a definit morţii şi mutilaţii acelor atacuri drept „victime ale păcii.” Am fi putut foarte bine să rămînem cu victimele războiului şi ale atacurilor teroriste. Speram că pacea nu va face victime. Şi uite aşa s-a umplut paharul nostru de lacrimi, opoziţia s-a dedat la demonstraţii şi mitinguri absolut dezgustătoare, la care portretul lui Rabin îmbrăcat în uniformă SS, precum Eichmann, sau cu broboada lui Arafat pe cap, era rupt în bucăţi şi pus pe foc, sau i se scoteau ochii (ceremonii voodoo dacă vreţi), pînă cînd un smintit a cumpărat un pistol. O altă tristă ironie a sorţii este că asasinarea s-a petrecut la finele unui meeting pentru pace, la care au participat Rabin şi Peres şi toată „lumea bună”. Give peace a chance! Deviza era „Pace -da, violenţă – nu!”, unde violenţa era activitatea opoziţiei, nu autobuzele si locurile publice care săreau zilnic în aer în toate oraşele Israelului. Asta vrea presa să ţinem minte. Pînă şi astă seară, cînd văd la TV meetingul în memoria lui Rabin ţinut în acceaşi piaţă unde a fost asasinat, degetul acuzator este îndreptat tot împotriva acelor elemente din societatea israeliană – şi mare păcat că jurnaliştii şi intelectualii noştri sînt atît de plini de sine încît nu văd că aceste elemente sînt din ce în ce mai numeroase – care nu vor pacea în limitele de la Oslo, care nu vor să dăm înapoi teritorii de unde se pot trage zilnic baraje de rachete şi mortiere în case, grădiniţe, şcoli şi spitale. Nici politicienii nu se lasă mai prejos: Ehud Barak care vizează postul de prim ministru în alegerile ce vor veni peste cîteva luni numeşte extrema dreaptă „o tumoare canceroasă”. Hamas sau Fatah or fi vreo cură balneară.

„Moştenirea lui Rabin” este moştenirea militară, tradiţia armelor, patriotismul, onoarea, integritatea şi sacrificiul de sine, oricît de demodate ar fi aceste noţiuni, oricît de departe ar fi de corectitudinea politică, de multiculturalism şi integralism. Eu personal am convingerea că dacă Rabin şi-ar fi dat seama că am fost duşi de nas ar fi pus capăt farsei de la Oslo. Alţii susţin sus şi tare că nu. Numai că Rabin nu era defetist şi avea o vorbă: Numai măgarul nu se răzgîndeşte. Se răzgîndise el o data pentru a da păcii o şansa, s-ar fi răzgîndit înapoi. Nici astăzi jurnaliştii şi intelectualii noştri, complet absorbiţi de agenda lor ideologică ruptă de realitate, nu recunosc pericolul pe care îl reprezintă organizaţiile teroriste şi refuză să-l denunţe. De cînd s-a ales Obama, Hamas a reluat tirul de rachete în pofida înţelegerii de încetare a focului. Numai că editorii ziarelor şi ai buletinelor de ştiri se concentrează doar pe dreapta noastră religioasă şi fanatică (care este într-adevăr periculoasă) şi ne amintesc că săptămină viitoare putem viziona un film despre „următorul asasinat”. Faptul că un cetăţean de rînd poate să fie spulberat sau sfîrtecat de un Qassam nu reprezintă interes. Sîngele nostru e ieftin. Gratis.

Şi iată, în 4 noiembrie 2008, treisprezece ani după asasinat, presa ne aminteşte în treacăt de vechile lozinci: Rabin pacifistul, Arafat, Oslo, tratatul de pace, şi ne îndoapă frenetic, plină de elan şi de entuziasm, cu circul alegerilor din America: Obama sus , Obama jos (adică tot sus), Obama Obama Obama ad nauseam. Ca în Bărbierul din Sevillia – Figaro qua, Figaro la, Figaro su, Figaro giu, Figaro Figaro Figaro – de parcă am fi vreun stat vasal, ca să nu zic paşalîc al Americii. Pe toate canalele pe toate posturile, crainice emoţionate, zîmbăreţe, hiperventilante, prevestesc o majoritate covîrşitoare, o victorie umilitoare… Nu ştiu cum să zic, dar Obama a cîştigat cu 52.6% din voturi. Adică 47.4% din cei care s-au ostenit să se deplaseze la urna de votare şi au aşteptat ore întregi pentru a-şi exercita dreptul democratic i-au zis „Alesului” dinainte stabilit No You Can’t. În Israel s-ar găsi cine să-i atragă public atenţia că vreo jumătate din cetăţeni nu prea l-au vrut şi că democraţia nu înseamnă dictatura micii majorităţi asupra marii minorităţi.

Print Friendly, PDF & Email

4 COMENTARII

  1. Dan, adevarul e ca si eu am avut ezitari in aceasta privinta, dar m-am gindit ca anul fiscal este de 1 ianuarie la 31 decembrie, anul scolar incepe la 1 septembrie, daca te programezi la doctor, daca iti cumperi bilet de avion, daca iti rezervi un hotel, daca/vinzi cumperi casa sau masina, daca dai un cec, data cind iti intra salariul in banca, scadenta la cartea de credit, dupa ce calendar sint?- a propos, ce scrie pe cartea ta de credit la termen de expirare? data dupa calendarul ebraic sau dupa cel „civil”? dar pe carnetul de conducere? Si asigurarile la masina dupa care calendar se fac?
    Da, comemorarile se conduc dupa calendarul ebraic, si cele personale si cele oficiale. La fel si nuntile, pentru ca sint perioade cind nu e voie sa te casatoresti. Si totusi, ieri s-a tinut meetingul in piata Rabin in Tel-Aviv, simbata seara, ca in seara cind a fost asasinat. Ca data nu a corespuns cu nici unul din calendare.Iar astazi data pe calculatorul meu, fixata de serviciul de calculatoare este 9 noiembrie 2008.
    Dar iti multumesc ca ma citesti cu atentie!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here