Britons never will be slaves

“Incepând cu un anumit moment al evoluţiei sale, o naţiune nu mai are decât vocaţia de a capitula” – Cioran

În 1897, Imperiul ce avea ca fundament monoliţii de la Stonehange şi drept bijuterie a coroanei lacrima din marmură numită Taj Mahal, se afla la apogeul puterii sale.

Era vremea când englezii erau atât de pătrunşi de măreaţa idee imperială, încât părea că o sorbiseră odată cu laptele lupoaicei Capitoline alături de legendarii întemeietori ai Romei. Când Winston Churchill îi cerea celui de al şaptelea duce de Marlborough, bunicul său, să îl ajute să participe la expediţia din Sudan, iar studenţii de la Eton priveau, cu visătoare însufleţire, renumitul tablou reprezentând dezastrul de la Majuba Hill, bătălie în care ofiţerii şarjaseră galopând spre moarte cu sabia ridicată strigând “Floreat Etona!”. Trăiau în timpuri frumoase, când mulţi “credeau în şarja de cavalerie, aşa cum credeau în biserica anglicană.”

Era vremea când toţi ştiau că Distincţia se duce zilnic în Camera Comunelor ca să îşi facă datoria faţă de un popor ce se simţea atât de bine trăind într-o “splendidă izolare”. Când primul ministru conservator era considerat de liderul opoziţiei liberale “un mare gentleman în societate”, şi asta nu datorită faptului că era descendentul în linie directă al celui ce-i fusese prim ministru reginei Elisabeta I. Era vremea Jubileului de diamant al marii regine Victoria, când pe străzile Londrei defilau “puşcaşi călări din Colonia Capului, husari canadieni, lăncieri din Kapurtala şi Badnagar – având pe cap splendide turbane, urmaţi de uriaşii soldaţi sikhi şi mândrii poliţişti regali din Nigeria”. Vremuri de glorie, când mesajul versurilor “Rule, Britania! Rule the waves: Britons never will be slaves” părea că va fi mereu actual. O vreme când Rudyard Kipling, parcă înfricoşat de măreţia ce se plimba pe malurile Tamisei în timp ce, în alte vremuri, se desfătase patrician în tribunele Colosseumului, scria profetic că este “ tot una cu Ninive şi cu Tirul”.

După 115 ani, prim ministrul Marii Britanii nu mai este un marchiz, dar este tot un conservator sau, cum ar spune unii: englezii ăştia, tot conservatori au rămas!

În 2012, laburistul Ken Livingston, cel ce a fost de două ori primar al Londrei, nu-l mai consideră pe primul ministru un gentleman în societate şi chiar dacă l-ar considera in sinea lui, azi n-ar mai fi privit ca un veritabil om politic dacă ar recunoaşte deschis lucrul acesta. Troţkistul, poreclit şi Red Ken, aflat în campanie electorală le promite musulmanilor londonezi, viitorilor alegători strânşi în moscheea Finsbury Park, că va transforma Londra (dacă va fi ales) “într-un far al cuvântului profetului Mohamed”. El a continuat spunând: “Îmi voi petrece următorii patru ani asigurându-mă că toţi non-musulmanii Londrei vor cunoaşte şi înţelege cuvintele şi mesajul său”! Vorbe ce acum 100 de ani l-ar fi dus la Bedlam (spital psihiatric), dar azi, îl pot duce la City Hall!

Credinţa în biserica anglicană a dispărut, aidoma celei în şarja de cavalerie. Pe teritoriul ce altădată chiar era Marea Britanie, 1900 de moschei marchează azi actuala Casă a Islamului; 300 sute de moschei fiind la origine biserici.
Este vremea când din măreţul imperiu au mai rămas neclintiţi doar monoliţii de la Stonehenge, de altfel unul din puţinele locuri sau lucruri din insulă pe care nu scrie încă “FLY EMIRATES”.

Lordul George Nathaniel Curzon – marchiz de Kendleston şi vicerege al Indiei – cel care a creat Regatul Iordaniei, odihneşte în cavoul de marmură albă din All Saints Churchyard, în timp ce, pe locul său, în Camera Lorzilor, stă aşezat baronul Sheikh născut în Kenia – mai cunoscut sub numele de lordul Mohamed. Este vremea când parlamentarul şi ministrul “englez” Şhahid Malik se roagă ca „din cei 8 deputaţi musulmani din camera Comunelor, Allah să facă 16”!

Este vremea când “distincţia” politicianului britanic George Galloway se prăbuşeşte pentru rugăciune, alături de prietenii din Hamas, în praful drumurilor din Raffah. Britanicii din alte vremuri, cei care spuneau “Privesc viaţa din şa şi sunt foarte aproape de rai”, nu mai pot să i-o calce în copitele calului. Este vremea comunistului George Galloway, care câştigă detaşat alegerile în localitatea musulmană Bradford Ouest, dovedind că un scoțian poate fi azi mai musulman decât musulmanul! El îl învinge pe laburistul de origine pakistaneză Mohamed Hussain vorbindu-le ca un adevărat imam musulmanilor strânşi ciopor: “Eu, George Galloway, m-am bătut pentru musulmani în Parlament şi în străinătate toată viaţa mea, şi am plătit un preţ pentru aceasta… Sunt mai bun decât el, pakistanezul, va fi vreodată. Un om care nu iese niciodată din cafenele nu poate să spună oamenilor ‘votati pentru mine, căci sunt musulman’. Un musulman este capabil să meargă, aşa cum am făcut-o eu, în Senatul american şi să-i trateze drept asasini, mincinoşi, hoţi şi criminali… Cred ca şi voi în ziua Judecătii de Apoi şi vă spun numai atât: cum veţi explica în acea zi că în loc să-l votaţi pe un om care a condus o mare campanie împotriva uciderii a milioane de irakieni, aţi preferat să votaţi un partid care a ucis un milion de irakieni?”

În ţara în care ultimul bărbat politic a fost “doamna de fier”, acum, în Camera Comunelor, o gaşcă de galloway îşi face datoria zilnic faţă de un popor ce-şi admiră iresponsabil splendida diversitate. Este vremea când directorul băncii Clydesdale îi cere șeicului Sultan bin Khalifa din Abu Dhabi, la perfectarea afacerii, să se identifice cu paşaportul şi o factură de utilităţi, iar acesta îi trânteşte dispreţuitor pe birou un teanc de dirhami: „Mi-ai cerut o dovadă a identităţii mele. Chipul meu se află pe aceste bacnote!” Este vremea când Consiliul Musulman al Marii Britanii – organizaţia ce-i reprezintă pe cei 2,8 milioane de musulmani – le anunţă pe femeile musulmane, cetăţeni fictivi ai Marii Democraţii, că purtarea vălului islamic “nu este o problemă care poate fi dezbătută” şi că “refuzul de a-şi acoperi faţa poate fi considerat ca o respingere a islamului.” Este vremea când poliţiştii englezi sunt fugăriţi de mulţimi ce-şi urlă strigătul de luptă “Allah Akbar!” pe aceleaşi străzi pe care, odinioară, Măreţia Imperiului îi prezenta onorul reginei Victoria. Urmaşii celor care şarjau moartea la Majuba Hill, sau distrugeau tancurile lui Rommel în nisipurile Saharei, sunt azi bătuţi cu pantofii de cei care în ţările lor vânturau praful drumurilor cu picioarele goale; Scotland Yardul şi justiţia britanică acceptă ca manifestanţii musulmani să-şi arunce încălţămintea în capul poliţiştilor şi a politicienilor britanici, considerând acest lucru “un ritual de protest”, “un act politic simbolic”, şi nu un gest de violenţă!

Şi în timp ce în Afganistan soldaţii englezi îşi aud inamicii – aceiaşi care îi plimbau cu taxiul pe Regent Street sau Kensington Road, înjurându-i cu accent londonez – acasă, în locul lui “Rule Britania!”, se aude, din ce în ce mai des, strigătul viitorilor stăpâni – “Go to hell UK!”.

Este vremea când oraşul considerat “a doua Romă” este numit de mulţi Londonistan, iar britanicii, exilaţi în propria ţară, îşi savurează decadenţa la un tea-party împreună cu multiculturalismul şi corectitudinea politică, înainte de a-şi relua marşul spre dezastru.

The following two tabs change content below.

2 gânduri despre “Britons never will be slaves

  1. Un gentleman englez nu are prejudecăţi şi îi urăşte pe prusaci. Nimic nu dezvăluie mai limpede poziţia Angliei la inceputul sec.XX. Era cea mai veche şi mai rodată democraţie din Europa. Mulţi americani de primă mărime (Preşedintele Wilson printre alţii) considerau sistemul politic britanic superior celui din USA. Nimeni nu îi întrecea pe englezi în privinţa gestionării problemelor coloniale unde dovedeau bun simţ, moderaţie şi o imensă capacitate organizatorică. Dar… Din păcate, încă din vremurile în care Lenin pritocea sumbrele sale planuri „revoluţionare” prin coclaurii Elveţiei, strălucita civilizaţie occidentală de sorginte greco-romană începuse să-şi nege esenţa. Adică acea superbă obiectivitate ce-şi trage seva de la străvechiul Homer, cel care a decis să cînte faptele eroice ale grecilor ŞI troienilor cu egal entuziasm. Duşmanul şi prietenul la paritate – nici o altă societate umană, oricît de falnică, nu cunoscuse o asemenea manieră de gîndire. Între altele, fără ea, nici o ştiinţă nu ar fi venit pe lume.

    Ceva mult mai general şi insidios a ronţăit cu spor magnifica floare îmbobocită de Homer şi cultivată apoi cu pasiune de marile spirite europene. În fond ce vroia „poetul orb al celor 7 cetăţi” cînd îl lăuda pe Hector la fel de tare ca şi pe Ahile ? Simplu: SĂ NU MINTĂ şi, mai ales, să nu SE mintă pe sine. Să nu-l considere pe duşmanul troian drept un gunoi doar fiindcă este duşman. Că nici lui nu-i lipseşte demnitatea şi vitejia, la fel ca aheilor. Că de fapt războiul NU este o simplă acţiune de deratizare, ci o competiţie.

    Ce au făcut în schimb Clasele Conducătoare europene A.D. 1900 ? Acei străluciţi „de”, „von”, „of” „ot” îmbibaţi cu Tucidide, Xenofon, Tacit şi, desigur, Homer ? Exact pe dos ! S-au minţit pe ei însuşi într-un delir generalizat şi i-au minţit pe toţi pentru a-şi crea „concentrarea mentală” necesară „stării de partizanat absolut” despre care vorbeşte Pamfletul Partidului Laburist britanic în capitolul 01. Fiindcă, vezi Doamne, războiul trebuie purtat fǎrǎ scrupule, fǎrǎ remuşcǎri, fǎrǎ regrete. I-au transfigurat pe inamici în monştri, balauri, maimuţe, gîndaci. Adică în tot ce poate fi mai scîrbos pentru ca proprii subiecţi să uite de monstruozitatea tranşeelor pestilenţiale, a noroiului amestecat cu şobolani descompuşi şi cu trupurile rănite, schilodite, moarte sau agonizante, mîncate de păduchi, sfîrtecate de mitraliere, arse de gaze.

    Aşa cum spune Hannah Arendt „şi-au siluit memoria pentru a o face să creadă propriile minciuni ”. Adică nişte fantasme la fel de vagi ca şi „onoarea nereperată” a „fidelului” Menelaos abandonat de „curviştina” Elena. Genialul Homer a sublimat expediţia unor piraţi ordinari într-o epopee divină, Clasele Conducătoare europene au utilizat frazeologia homerică pentru disimularea inavuabilelor resentimente ce li se zvîrcoleau sub stern simultan încingîndu-le creierii. Un veritabil bal al vampirilor mascaţi în amoraşi ! O, sărman poet antic-vetust: ce ştia el despre interesele superioare ale statelor moderne ?

    M-am auto-citat prin simpla extragere a unor paragrafe. Din acest motiv apar unele hiatus-uri.

  2. D-le Vasiliu, exprimare baroca dar cam pe o latura. Este mare pacat sa cunosti Homer si in rest sa scotomizezi tot ce Europa a creat frumos si util, ma refer atat la arta si cultura cat si la tehnologie, mai ales ca toata lumea europeana si non-europeana o foloseste fara sa gandesca la cei care au produs acele lucruri. Alte neamuri de pe alte continente au fost pesemne ingerasi, nu au fost razboaie, doar nirvana. Peste tot in afara de Europa, drepturile omului au ajuns pe inalte culmi de recunoastere …

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.