I. Distrugerea elitelor Europei de Est 

În perioada interbelică, Iuliu Maniu, Milada Horackova şi Nikola Petkov erau personalităţi publice puternice, implicate activ în viaţa politică din România, Cehoslovacia şi, respectiv, Bulgaria. Au câştigat alegeri, au fost susţinuţi de multă lume, criticaţi de inamici sau de presă. Nu au căutat merite pentru un dosar de canonizare, dar au contribuit substanţial la progresul ţărilor lor, folosindu-se de instrumente politice normale şi promovând orientarea europeană a ţărilor lor. S-au pronunţat clar şi împotriva fascismului şi împotriva ocupaţiei sovietice. Toţi trei au fost persecutaţi de nemţi şi apoi de ruşi, sau de cozile lor de topor. Astăzi memoria lor este păstrată în familiile de rezistenţi anticomunişti. La aniversări, tot soiul de experţi şi politicieni mediocri se arată publicului ca proprietari şi interpreţi unici ai memoriei lor. Foarte mulţi reţin despre ei impresiile ce le-au rămas după emisiunile de la tv sau din hăţişul internetului. Când ţările estice au fost admise în structurile europene, numele Maniu, Horackova sau Petkov au fost amintite în treacăt – sau deloc, în cazul lui Iuliu Maniu. Apărătorii istorici ai libertăţii din Estul Europei îi deranjează în continuare pe cei care se cred stăpâni pe acest continent. Ruşii şi nemţii sunt foarte vigilenţi cu „fascismul” est-europenilor, dar nu se gândesc să îşi cureţe ograda proprie.

Doi tovarăşi brutali şi expansionişti

Ruşii şi nemţii s-au crezut stăpâni pe Estul Europei, uneori ca prieteni, alteori ca duşmani. Ponoasele le-au tras est-europenii şi atunci când relaţiile dintre Moscova şi Berlin au fost bune, şi când au fost conflictuale.

Nemţii au fost mai puţin activi imediat după Primul Război Mondial, însă nu le-a scăzut niciodată apetitul expansionist. În Mein Kampf, Hitler a accentuat necesitatea orientării politice spre Răsărit. Germania nazistă era obsedată de „spaţiul vital” şi a hotărât că Estul Europei trebuie să îi satisfacă pretenţiile. Ideologia a fost amestecată cu noţiuni ştiinţifice prost înţelese, care au fost aplicate iniţial „doar” la proprii cetăţeni, pentru ca în timpul războiului nebunia criminală să fie pusă practică şi în ţările ocupate.

Ca toţi ruşii, bolşevicii au râvnit de la bun început la Europa de Est. La începutul anului 1919, pe când Rusia era măcinată de haos, asasinate şi foamete, Lenin a înfiinţat Cominternul, pentru a impune dictatura modială a proletariatului. A lansat o aventură sângeroasă împotriva Poloniei (februarie 1919 – octombrie 1920) şi a încurajat Ungaria să facă acelaşi lucru împotriva României şi Cehoslovaciei. Troțki spunea că va adăpa caii roşii din Vistula şi Rin, în timp ce Pravda anunţa că lumii muncitoare i se va aduce pacea şi fericirea cu baioneta.

În România, în 1920, episcopul greco-catolic Demetriu Radu, ministrul de justiţie Dimitrie Greceanu şi senatorul Spirea Gheorghiu au fost ucişi într-un atentat produs de un anarhist instruit la Odessa. Un an mai târziu, PCdR se manifesta ca o agentură sovietică ce milita pe faţă împotriva României Mari. În acea perioadă au fost inventate „moldovenismul”, „limba moldovenească” şi Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească în regiunea Transnistria a RSS Ucrainene (1923) – nişte aiureli complet neviabile, care încă ne otrăvesc viaţa, fiind susţinute politic şi la nevoie militar de vecinul de la Est. În 1924, tot sovieticii au organizat Răscoala de la Tatar Bunar – o primă încercare de rupere a Basarabiei de statul „imperialist burghezo-moşieresc” România. Cum intelectualitatea vestică era deja majoritar de stânga, celebrităţi ca Romain Rolland, Albert Einstein, George Bernard Shaw, Louis Aragon sau Thomas Mann au sărit atunci în sprijinul ruşilor şi au atacat România.

Primele încercări de incendiere a Europei cu revoluţia proletară au fost un eşec răsunător, dar planul nu a fost abandonat, iar o parte dintre elementele sale de bază se regăsesc şi azi în agenda Moscovei şi a lacheilor săi, precum Vasile Ernu, care susţine că România e un stat „artificial”.

În toată perioada interbelică, URSS a încercat să intervină în viaţa publică europeană prin comuniştii locali, incitare la revolte, provocări la graniţă, organizarea intelectualilor, propagandă delirantă şi misiuni speciale, adică asasinate, sabotaje, răpiri etc. Manipularea mediului academic şi a vieţii culturale a fost mai slabă în România, datorită experienţei noastre directe cu ruşii şi respingerii colectivismului de către imensa majoritate a populaţiei, însă a avut rezultate nesperat de bune în mediul academic şi bisericesc occidental. În 1941, George Orwell spunea că toată intelighenția engleză avea tendinţe de stânga şi îşi prelua „bucătăria de la Paris și opiniile de la Moscova”. În anii critici dinaintea războiului, adăuga Orwell, stângiştii încercau „să răspândească o viziune fie fleşcăit pacifistă, fie violent pro-rusă, dar totdeauna anti-britanică”.

În Regatul Unit situaţia era încă bună. În Franţa sau Germania, ideile de stânga şi fascinaţia pentru Rusia erau mult mai lipsite de simţ critic, mai bine înrădăcinate şi mai răspândite. De atunci, intelectualii europeni au înghiţit toate momelile şi au călcat veseli în toate străchinile puse în calea lor de Comintern, asociaţii şi urmaşii săi. Lipsa de responsabilitate şi preferinţa pentru radicalism şi colectivism a intelighenţiei actuale nu sunt un capriciu de moment, ci o alegere foarte veche. De fapt, utopiile şi justificarea lor morală, mai grosolană sau mai sofisticată, după cum a cerut-o dialectica, au făcut casă bună cu intelectualii şi înainte de perioada interbelică.

Tratatul semnat la Moscova între sovietici şi nazişti în 1939 viza tot ţările estice, în mod specific Polonia şi Basarabia. Articolul 3 al protocolului secret precizează că „în sud-estul Europei, partea sovietică insistă asupra interesului faţă de Basarabia. Partea germană declară că este total dezinteresată de această regiune”. Departe de a fi un accident al istoriei, acordul semnat la Moscova era continuarea firească a vechii afinităţi ruso-germane. Prin graţia lui Bismark, Basarabia mai fusese lăsată ţarului la Congresul de la Berlin (1878). Tratatul din 1918 de la Brest-Litovsk dintre Rusia şi Puterile Centrale, deşi a avut pentru o scurtă perioadă consecinţe neplăcute pentru Rusia, a salvat totuşi revoluţia lui Lenin. După câţiva ani, Republica de la Weimar a încheiat cu sovieticii tratatul de la Rapallo (1922) şi acordul de neutralitate de la Berlin (1926). Aceste înţelegeri, ca şi colaborările dintre URSS şi comuniştii germani, sau decizia lui Stalin de a spijini un radical la alegerile germane din 1933, au avut un rol de seamă în tensiunile din perioada interbelică şi în pregătirea celui de-al Doilea Război Mondial. Confruntarea de după iunie 1941 nu a fost un conflict de principii sau viziuni politice, ci răfuiala dintre două state teroriste ultra-militarizate şi păgâne. În ciuda barbariilor războiului, relaţia aparte dintre Moscova şi Berlin a lăsat urme adânci şi se păstrează şi azi.

De la progres la dictatură

Cu toate dificultăţile şi păcatele lor, ţările Europei de Est au încercat să stabilească alianţe ca să reziste celor doi monştri care nu respectau nicio normă morală şi încălcau grav cele mai elementare drepturi ale statelor şi ale indivizilor. Toţi est-europenii s-au dezvoltat foarte mult în perioada interbelică. Statele est-europene care au apărut după 1918 au ales apartenenţa la civilizaţia de tip occidental, bazată pe cultura clasică, şcoli obişnuite, parlamentarism, domnia legii, libertate religioasă, inclusiv în manifestări publice. La noi, acest mesaj nu i-a deranjat decât pe duşmani. Pentru români, el a fost clar şi unificator, a rezistat vremurilor şi minciunilor. A fost înţeles de toată lumea în 1918, în 1946 şi de foarte mulţi chiar în 1990. Nu avem motive să credem că s-a perimat între timp.

Estul Europei nu a fost paradisul pe pământ; nimeni nu a susţinut aşa ceva. A existat dezordine, fanatism şi sărăcie. Totuşi, nivelul de trai şi de educaţie a crescut simţitor pentru foarte mulţi şi speranţele de mai bine erau realiste. Din păcate, în contexte diferite, apărarea militară a fost neglijată, ceea ce arată în orice caz că nu au existat intenţii agresive. (Oricum, est-europenii nu ar fi putut să se opună semnificativ terorismului de stat german şi rus, nici dacă s-ar fi înarmat mai intens.)

România Mare nu a fost o ţară realmente mare, ci una de dimensiuni medii. Termenul este folosit acum în sens peiorativ de intelectualii mancurţi şi de duşmanii ţării, pentru că vor să inducă ideea că România Mare a fost un proiect nerealist.

Nu este aşa. Argumentele în favoarea Unirii prezentate atunci de români sunt adevărate şi azi. Unitatea de limbă este un factor de coeziune foarte puternic. Unirea a fost dorită de toată lumea românească şi a fost plătită extrem de scump. În ciuda unor dificultăţi imense, s-a reuşit unificarea administrativă şi s-au făcut progrese remarcabile în aproape toate domeniile. Viaţa publică nu a fost lipsită de probleme, însă credinţa în Dumnezeu, eroii, momentele marcante din istoria ţării, limba, drapelul, imnul, orientarea europeană, tradiţiile importante respectate de toată lumea au asigurat o unitate care s-a păstrat chiar şi după venirea comuniştilor.

România interbelică a rezistat ca democraţie parlamentară mai mult decât mari ţări dezvoltate din Vestul Europei. Cele două partide istorice, PNȚ şi PNL, aveau o bază largă de susţinere (implicit, de legitimitate) în societate, cu reprezentare pană în cele mai îndepărtate sate. Nimic nu e perfect, dar alţii, cu pretenţii mult mai mari, s-au descurcat mult mai prost în aceeaşi epocă.

Mai târziu, conflictele politice, violenţa şi arbitrarul fără precedent aduse de legionari în viaţa publică au fost exploatate josnic de Carol al II-lea, care a fost silit să abdice după pierderile teritoriale din 1940. Dictatura regală a fost succedată de o altă dictatură, la fel de ilegitimă, a lui Ion Antonescu. Acesta nu a fost un lider iubit şi nici nu şi-a dorit niciodată aşa ceva, însă la început s-a bucurat de sprijinul populaţiei pentru refacerea graniţelor ţării. Fiind orgolios şi autoritar şi dorind să satisfacă Germania, a încheiat o alianţă cu legionarii, care obţinuseră 15,6% din voturi la alegerile din 1937 (faţă de PNL 35%, PNŢ 20,4%, Partidul Naţional Creştin – O. Goga 9%).

Impredictibili şi setoşi de răzbunare după dispariţia lui Codreanu, legionarii au devenit repede impopulari chiar şi pentru cei care îi susţinuseră. Asasinatele, mai ales cel al lui Nicolae Iorga şi cel al lui Virgil Madgearu, admiraţia lor oarbă pentru Germania, care participase la sfârtecarea ţării şi rebeliunea împotriva puterii din care ei înşişi făceau parte, au demonstrat că cel puţin decidenţii şi oamenii lor de încredre au preferat violenţa şi haosul în detrimentul intereselor ţării. În ciuda miturilor actuale, Mareşalul i-a dispreţuit, iar după măsurile extreme luate în urma Rebeliunii, Mişcarea legionară nu a mai contat ca structură în viaţa publică, nici măcar la nivel de ONG. 

Partidul Naţional Ţărănesc, condus moral şi politic de Iuliu Maniu, a respins dictaturile lui Carol al 2-lea şi Antonescu, precum şi agresiunile fascistă şi sovietică. Fiind un partid de mase, cu lideri puternici şi o activitate foarte intensă, PNŢ-ul nu putea evita conflictele interne şi trădările într-o perioadă atât de agitată. Cu toate acestea, prestigiul partidului a fost imens, fiind dat de contribuţia sa la realizarea României Mari şi de personalitatea conducătorilor. Hitler a cerut arestarea lui Maniu şi a lui Mihalache (spre cinstea lui, Mareşalul s-a mulţumit numai cu supravegherea lor) şi ruşii i-au izolat, calomniat sistematic, încarcerat și omorât, pentru că erau cei mai puternici adversari ai comunismului. Închiderea penitenciarelor destinate exterminării elitelor a avut loc doar după decesul lui Iuliu Maniu la Sighet şi, respectiv, al lui Ion Mihalche la Râmnicu Sărat. Gestapo-ul şi NKVD-ul au înţeles că cei doi lideri ţărănişti simbolizau România adevărată şi că numai dacă îi elimină pe ei pot subjuga ţara. Acesta este motivul pentru care nemţii şi ruşii urăsc şi acum memoria PNŢ-ului. Restul sunt minciuni criminale sau divagaţii iresponsabile.

Teroarea sovietică şi nazistă 

Germania a luat în serios religia politică a lui Hitler şi a trecut la înfăptuirea delirului lui criminal prin război de agresiune şi crime împotriva umanităţii. În 1941-1942 a fost elaborat un “Plan General pentru Est” (Generalplan Ost). Ideea de bază era o utopie, însă planul clădit pe aceasta a fost destul de detaliat, elaborat cu metode ştiinţifice, şi cuprindea o sistematizare radicală a teritoriului, constituirea de aşezări auto-suficiente (le-am putea spune „sustenabile”) inspirate din localităţile fortificate germane din Evul Mediu. Purificarea rasială era un obiectiv important şi presupunea eliminarea evreilor, muncă forţată, expulzarea slavilor, germanizarea şi colonizarea restului populaţiilor cu Wehrbauern (ţărani-soldaţi, care să apere şi să germanizeze teritoriile cucerite, în spriritul ideologiei Sânge şi Pământ – Blut und Boden. Pol Pot ar fi fost încântat. Măsurile luate de naţional-socialişti în zonele ocupate au fost în spiritul acestui plan, plan apoi abandonat pe măsură ce nemţii au înţeles că pierd războiul.

Pe lângă acţiuni de persecutare şi eliminare a evreilor, Germania a promovat programe de „purificare rasială” prin: încurajarea sau obligarea femeilor însărcinate „non-ariene” să facă avorturi, prin furnizarea de servicii de avort și eliminarea cazurilor de avort din jurisdicția instanțelor (în Polonia), prin jefuirea şi deportarea locuitorilor din ţările ocupate și relocarea „etnicilor germani” în acele zone, prin trimiterea celor care avuseseră relații sexuale „interrasiale” în lagărele de concentrare.

Soarta populației din ţările ocupate a fost cumplită. Pentru polonezi, aceasta a însemnat omoruri în masă, în rândul populației civile, muncă forţată, limitarea învăţământului la patru clase şi obligaţia obținerii aprobării de la SS pentru continuarea studiilor peste acest nivel, selectarea şi trimiterea în Germania a copiilor „valoroşi rasial” de până la 8-10 ani pentru germanizare. Se estimează că în jur de 50.000-200.000 de copii au fost răpiţi din Polonia, Cehia, Slovenia, Norvegia, Belarus şi alte ţări şi duşi în Germania pentru muncă forţată, experimente sau germanizare. Cifrele diferă dacă se includ şi copiii femeilor (de obicei violate) care au născut în timp ce se aflau la muncă forţată, cărora le-au fost luaţi copiii.

Ruşii nu s-au lăsat mai prejos. Din iunie 1940, URSS a deportat zeci de mii de oameni din Lituania, Letonia, Estonia, Basarabia şi Estul Poloniei, în primul rând „elementele duşmănoase”, adică elitele, liderii politici, religioşi şi militari, ofiţeri de poliţie, proprietari de prăvălii, hoteluri, persoane cu contacte în străinătate (de la reprezentanţii unor firme străine, la filatelişti), intelectuali de seamă şi cei mai buni gospodari. Au fost deportaţi 8 foşti şefi de stat şi 38 de miniştri din Estonia, trei foşti şefi de stat şi 15 miniştri din Letonia, un preşedinte, prim-ministrul şi 25 de miniştri din Lituania. Între 1940-1949, din slab populatele Ţări Baltice au fost deportați 200.000 de oameni şi 70.000 au fost trimişi în Gulag, după unele estimări, până la 10% din populaţia activă. Ca peste tot, sovietizarea acestei regiuni nu a fost un proces politic, ci o agresiune satanică manifestată printr-un lung şir de minciuni şi crime.

În Basarabia şi Bucovina de Nord, primii au fost arestaţi membrii Sfatului Ţării care au votat Unirea din martie 1918 (dar şi cei care nu o votaseră, pentru că i-ar fi legitimat pe primii), urmaţi de zeci de mii de oameni vrednici etichetaţi drept „chiaburi”. După 1945, deportările şi decimarea elitelor au continuat pe ambele maluri ale Prutului. În fosta RSS Moldovenească, între 1946-1947, sovieticii au organizat o foamete în urma căreia au murit în jur de 300.000 de persoane. Politica de deznaţionalizare era una de teroare: „simplul fapt de a-ţi asuma identitatea românească era sancţionat, de regulă, cu deportarea în Siberia. După moartea lui Stalin, a fi român în RSSM era considerat în continuare o crimă, dar susceptibilă de o pedeapsă mai puţin aspră – ostracizarea din societate. Chiar folosirea alfabetului latin, după cum se ştie, cădea sub incidenţa acţiunilor antisovietice, inclusiv după 1953. Simplu fapt de a spune că eşti român era calificat drept acţiune împotriva statului sovietic, etichetată ca naţionalism”.

Deportările sovietice din Basarabia, 1941

În Polonia, masacrul înfăptuit de sovietici la Katyn a avut victime 20.000 de ofiţeri polonezi rezervişti, care erau, de fapt, o mare parte din intelectualitatea ţării. URSS a considerat activitatea în serviciul Poloniei interbelice drept activitate antirevoluţionară, astfel că, între 1939 şi 1941 a arestat peste 500.000 de intelectuali, funcţionari publici, preoţi etc şi a deportat peste 1 milion de cetăţeni polonezi. Deplasarea graniţelor Poloniei a însemnat transformarea în cetăţeni sovietici a peste 13 milioane de foşti cetăţeni polonezi. Cei care nu au renunţat la cetăţenia poloneză pentru cea a URSS au fost duşi în Gulag, unde i-au întâlnit pe cei care, nemulţumiţi de capitalismul polonez, trecuseră fraudulos graniţa înainte de război, ca să trăiască aievea visul comunist în patria lui.

După ce Armata Roşie a asistat impasibilă la masacrul și distrugerea Varşoviei de către nemţi, URSS şi-a impus regimul în Polonia cu arma şi cu cizma. În 1944, au fost arestaţi 40.000 de militari ai Statului Subteran, care luptaseră contra naziştilor. În anul următor au fost deportate aproximativ 90.000 de persoane. Liderii antifascişti ai Statului Subteran au fost răpiţi, anchetaţi sub tortură şi condamnaţi la Moscova în „Procesul celor 16” (din iunie 1945). Nu a supravieţuit niciunul dintre ei. Anglo-americanii au protestat de formă. Un caz insuficient cunoscut este cel al lui Witold Pilecki (1901-1948), un ofiţer de cavalerie, catolic practicant, care s-a infiltrat de bunăvoie în lagărul de la Auschwitz, unde a cules informaţii şi a stabilit o reţea care transmitea aceste informaţii către Aliaţi. În 1943, a redactat Raportul Pilecki, în care a expus cele văzute la Auschwitz. Documentul a fost pus la dispoziţia guvernului britanic prin guvernul polonez din exil. Britanicii nu au reacţionat. În 1947, Pilecki a fost arestat de comunişti, acuzat de colaborare cu „imperialismul străin”, torturat şi executat în 1948. Raportul lui Witold Pilecki a fost publicat pentru prima dată în anul 2000.

Witold Pileki

În 1989, URSS a cerut scuze pentru crimele împotriva Poloniei, însă Putin a afirmat recent că ocupaţia sovietică a Estului Poloniei a fost un act de „legitimă apărare”, care „a salvat vieţi” şi că Polonia poartă o vină în declanşarea ultimului război mondial, pentru că ar fi împiedicat formarea unei colaiţii antinaziste.

Şi în Cehoslovacia, oficial aliată a URSS, au fost operate arestări şi deportări. Victimele erau prezumtivi „colaboraţionişti nazişti”, a căror vină nu fusese stabilită de vreun tribunal, sau cehi forţaţi de nemţi să lucreze la fortificaţii în Ungaria, pe care URSS i-a considerat prizonieri de război. Între deportaţi au fost însă şi rezistenţi antifascişti, inclusiv evrei de abia ieşiţi din lagăre naziste, dar şi simpatizanţi ai sovieticilor, care şi-au oferit serviciile, de exemplu, ca interpreţi şi, după ce au fost folosiţi, nu s-au mai întors la casele lor. Diplomaţia cehă a făcut eforturi foarte susţinute şi a reuşit repatrierea multora, însă din 1947 ruşii au cerut „la schimb” deportarea în URSS a cetăţenilor cehi de origine rusă şi ucraineană stabiliţi în Cehoslovacia din anii ’20. Aceştia erau civili dintr-o ţară aliată, ce au fost trataţi ca prizonieri de război şi duşmani ai URSS, fiind reţinuţi în lagăre de muncă mult după data stabilită pentru eliberarea tuturor prizonierilor de război (1948). Evident, a existat şi represiunea împotriva liderilor politici democratici şi a liderilor religioşi. Fostul preşedinte ceh Edvard Beneš a încercat să se acomodeze cu ruşii considerând că, pentru Cehoslovacia, Germania rămânea un pericol mai mare decât URSS şi l-a sfătuit şi pe Iuliu Maniu să facă la fel. Maniu a fost de părere că demersul era inutil. Din păcate, au avut dreptate amândoi. Germania controlează şi acum Estul Europei. Opera lui Beneš a fost confiscată şi batjocorită de comunişti, care au pus stăpânire pe ţară, iar pe el l-au considerat „trădător”. Beneš a murit din cauze naturale în 1948, însă colaboratorii săi au fost crunt prigoniţi.

Milada Horáková (1901-1950), jurist şi lider al partidului lui Beneš (Naţional-Socialist din Cehoslovacia – fără legătură cu Partidul Naţional Socialist al Munciorilor Germani), a militat împortiva Germaniei naziste şi în 1940 a intrat în Rezistenţă. Arestată, interogată şi condamnată, a fost închisă în fortăreaţa Terezin şi în alte închisori naziste până în 1945, când a fost eliberată de militarii SUA şi a reluat activitatea politică. În 1948, a fost arestată din nou, de astă dată de către comuniști, împreună cu alţi presupuşi complotişti, şi învinuită de „spionaj în favoarea puterilor imperialiste”. După o anchetă brutală dirijată de consilieri sovietici, a fost judecată şi condamnată într-o făcătură de proces. A fost ucisă prin spânzurare, execuţia fiind deliberat lentă – a durat 15 minute. Un martor ocular a relatat că atunci când s-a pronunţat decesul lui Horáková, procuroarea Ludmila Polednová a izbucnit în râs. Pentru rolul său în procesul din 1950, Ludmila Polednová (1921-2015) a fost judecată în 2008 şi a făcut doi ani de închisoare, în condiţii omeneşti, primind îngrijiri de geriatrie. Nu a regretat ce a făcut şi a atacat sentinţa la CEDO, care însă a stabilit că hotărârea Statului Ceh a fost corectă. A murit în libertate, la 15 ianuarie 2015 la Praga, dar decesul ei a fost făcut public abia după câteva zile, pentru ca funeraliile ei să nu devină o manifestare publică procomunistă. 27 iunie, ziua în care a murit Milada Horáková, a devenit ziua în care cehii comemorează victimele regimului comunist.

Bulgaria a fost aliată a Axei în timpul războiului. După schimbarea politicii României, la 23 august 1944, Bulgaria s-a declarat neutră şi la 9 septembrie 1944 Frontul Patriei, confiscat de comunişti, a organizat o lovitură de stat care a pus capăt monarhiei. În februarie 1945, prinţul regent Chiril, fostul prim-ministru şi alţi demnitari au fost arestaţi pentru crime de război. Până în iunie Chril, alţi regenţi şi peste 20 de miniştri fuseseră executaţi. Mii de oameni au fost arestaţi pentru conspiraţie sau trădare şi condamnaţi la moarte sau închisoare pe viaţă. În noiembrie 1945, Gh. Dimitrov s-a întors din exil şi s-au organizat alegeri, supravegheate de o Comisie Aliată dominată de sovietici. Evident, comuniştii au avut o „victorie” zdrobitoare. Partidul agrar a refuzat să coopereze cu comuniştii. Liderul său, Nikola Petkov (1893-1947), un intelectual creştin, a dus o activitate antifascistă pentru care a fost internat de mai multe ori în lagăr. A fost unul din iniţiatorii Frontului Patriei, creat pentru a uni democraţii bulgari. În 1933, când G. Dimitrov a fost acuzat de incendierea Reichstagului, Petkov, pe atunci preşedintele biroului bulgar al Ligii Drepturilor Omului, a organizat o campanie împotriva procesului intentat de nazişti lui Dimitrov, pentru care comunistul i-a mulţumit public lui Petkov. În 1947, Petkov a fost judecat la ordinul lui Dimitrov şi executat. În Bulgaria de astăzi, Nikola Petkov este considerat sfânt, iar urmaşii comuniştilor, care deţin încă multe pârghii în viaţa publică, participă pioşi la parastase pentru eroi.

Procesul lui Nikola Petkov, 1947

Vasil Paraskevov, care a studiat represiunea comunistă împotriva partidelor agrare din Bulgaria, România şi Ungaria, a remarcat un tipar comun, ale cărui elemente principale sunt: dominarea de către sovietici a Comisiilor Aliate de Control, controlul comunist asupra ministerelor de interne și serviciilor de securitate, atacarea partidelor agrare de către presa comunistă şi aliaţii săi şi acuzarea acestora de activități subversive, șovinism, fascism, sentimente antisovietice şi răzbunare şi, în final, înscenări juridice care să discrediteze partidele agrare şi să determine interzicerea acestora.

Şi Cicerone Ioniţoiu, mult înaintea lui Paraskevov, a scos în evidenţă asemănările între metodele folosite pentru eliminarea lui Nikola Petkov şi Iuliu Maniu.

Cicerone Ioniţoiu

Iată cum descrie procesul lui Petkov:

După ce procurorii au citit rechizitoriul (…), Nikola Petkov a răspuns inepţiilor:
“Domnilor judecători, de doi ani, de la 25 iunie 1945 mai exact, se duce împotriva mea cea mai neînduplecată şi cea mai fără îndurare campanie ce a fost dusă împotriva vreunui om politic bulgar. Nu s-a cruţat nimic din viaţa mea privată sau politică. Am fost de trei ori înmormântat simbolic la Sofia şi de zece ori în provincie. Personal am citit anunţul mortuar la intrarea în cimitirul de la Sofia, în timpul acestor înmormântări. Am suportat toate acestea fără să mă plâng. La fel voi suporta cu curaj tot ce mă aşteaptă, căci aşa este inevitabilul destin al tristei realităţi politice bulgare”.

Pe 16 august 1947, când Nikola Petkov a auzit pronunţarea verdictului de condamnare la moarte prin spânzurătoare “în numele poporului bulgar”, s-a ridicat şi a strigat de a răsunat sala: Nu! Nu în numele poporului bulgar! Eu sunt trimis la moarte din ordinul stăpânilor voştri străini, al acelora de la Kremlin sau dintr-alt loc. Poporul bulgar zdrobit de tirania sângeroasă pe care voi vreţi să o mascaţi în justiţie, nu va crede niciodată în mişeliile voastre”.

Scenariul, la fel cu al lui Maniu: de câte ori nu fusese înmormântat şi coşciugul purtat prin oraşe, de câte ori nu i se ceruse moartea, de câte ori nu fusese făcut trădător (chiar al Transilvaniei, pe care o unise cu Ţara), de câte ori nu fusese făcut exploatator şi criminal, care trăsese în muncitori… ca să se audă până la Moscova, ca să ia cunoştinţă de executarea ordinului.

Iuliu Maniu și Nikola Petkov în boxa acuzaților (1947)

Fiind vorba de sute de mii de morţi, deplasări imense de oameni şi de enorme distrugeri, este clar că represiunea fusese gândită şi organizată cu mult înainte, atât de ruşi, cât şi de nemţi. Odată cu ocuparea militară a teritoriilor, ruşii au impus peste tot în mod conştient acelaşi sistem delirant de minciuni, care a fost susţinut constant de tortură, violenţă şi intimidare. Tiparul a fost comun în toate ţările cu regimuri de inspiraţie sovietică. Deşi sălbăticia a atins cotele sale extreme în anii stalinismului, aceasta nu a fost niciodată abandonată cu totul. Cine sugerează că regimul comunist a fost un „salt spre modernitate” nu poate fi decât imoral sau radical bolşevic.

II. Manipularea memoriei

Au trecut peste şapte decenii de la Procesul PNŢ-ului sau Procesul Neamului, cum l-a numit reputatul jurist şi lider liberal Aurelian Bentoiu, însă atacul împotriva fruntaşilor politici apărători ai libertăţii începuse mult înainte. Nu ştim cum ar fi fost lucrurile fără Pactul dintre Hitler şi Stalin, însă ştim că atunci a început o oroare nemaiînâlnită în Europa de Est.

Acţiunea de distrugere a iubitorilor de libertate din ţările estice a fost amplă şi la ea au participat conştient atât ruşii, cât şi nemţii. Cauza principală a fost fanatismul politic de natură religioasă (satanică, v. Religiile politice de Eric Voegelin) şi pofta de expansiune, comune ruşilor şi nemţilor. Germania a avut un rol determinant în distrugerea a milioane de vieţi de est-europeni, inclusiv români – creştini şi evrei. Totuşi, calomnierea, repimarea sălbatică şi asasinarea unui număr foarte mare de membri şi simpatizanţi ai partidelor democratice din România este legată direct de Rusia. Armata roşie nu a eliberat nimic în afară de ceasuri, paltoane, găini, biciclete – iar la nivel macroeconomic, mai toată avuţia ţării, obţinută prin munca şi jertfa românilor. Măsurile introduse de comunişti au fost menite să schimbe bazele societăţii odată cu viaţa personală şi sufletul indivizilor. Comunizarea a depăşit cu mult ceea ce se poate numi o schimbare politică, fiind fundamental anticreştină.

Acţiunile concrete ale liderilor democratici, mai ales naţional-ţărănişti, evocate de comunişti, cum ar fi măsurile politice din anii interbelici, abordarea contactelor cu anglo-americanii şi cu sovieticii, alegerea momentului ieşirii din Axă sau alte pretexte, nu pot justifica sadismul cu care au fost trataţi ţărăniştii, rudele şi prietenii lor. Ceea ce s-a numit „proces” în 1947 nu a fost un demers juridic, ci manifestarea unui delir ideologic, impus întregii societăţi prin violenţă, împotriva oamenilor şi a conştiinţei lor. Desfăşurarea şi deznodământul acţiunii au fost hotărâte la Moscova mult înainte de desfăşurarea farsei. (Situaţia s-a repetat cu variaţii nesemnificative în toate ţările ocupate de ruşi.) Acuzaţiile de atunci, repetate uneori şi astăzi, au încălcat flagrant cele mai elementare principii de logică şi de drept. Scopul a fost să creeze o nouă realitate şi să asasineze mai întâi moral şi apoi fizic liderii legitimi ai ţării.

Ruşii ştiau că românii sunt rusofobi şi că sovietizarea nu poate fi făcută decât prin eliminarea liderilor naţionali autentici. Cum condamnarea conducerii ţărăniste şi a înfăptuitorilor actului de la 23 august 1944 în procesul PNŢ nu a strivit rezistenţa, ruşii au fost nevoiţi să recurgă la măsuri barbare, astfel că au continuat cu multe alte înscenări în care au fost condamnaţi ţărăniştii şi cei bănuiţi de simpatii ţărăniste. Întotdeauna s-a aplicat pedeapsa cea mai grea. Supravieţuitorii închisorilor, bolnavi şi săraci, au fost urmăriţi şi hărţuiţi de securitate până în 1989.

Cu toate acestea, la mai puţin de o lună de la căderea lui Ceauşescu, PNŢ-ul avea organizaţii în toate capitalele de judeţ şi în oraşele mari. Campania electorală din 1990 a fost o copie ridicolă, dar nu mai puţin perversă, a celei din 1946. S-au reluat şi vechile clişee împotriva lui Iuliu Maniu, care a fost din nou acuzat că a făcut tranzacţii cu ungurii înainte de 1918, că a reprimat greve muncitoreşti sau că s-a îmbogăţit cu bani din Vest. Distribuirea ziarului „Dreptatea” a fost împiedicată, iar pe străzi a fost plimbat coşciugul lui Corneliu Coposu. Foştii deţinuţi ţărănişti au fost ponegriţi pentru bănuiala că ar avea intenţia să se răzbune. Numai un număr infim şi-au primit înapoi bunurile confiscate şi încă şi mai puţini au putut să obţină anularea pedepselor sau să îi vadă pe torţionarii lor judecaţi.

Calomniile mai sunt vânturate şi azi, ceea ce arată cât de ignoranţi şi lipsiţi de patriotism şi omenie sunt intelectualii, oamenii politici şi diplomaţii noştri, dar şi cât e Europa de înstrăinată de propia sa istorie. La festivităţile de aderare a României la UE, nimeni, nici Băsescu, nici Barosso, nici o altă oficialitate nu a pomenit de Maniu, Mihalache şi celelalte zeci de mii care şi-au lăsat tinereţea sau viaţa în închisori pentru ca România să rămână europeană. Au tăcut şi majoritatea celor care se bat cu cărămida în piept că sunt urmaşii lui Corneliu Coposu. Nu au fost în stare să transmită ce spunea fostul preşedinte al PNŢCD cu privire la eforturile românilor de a rămâne europeni în al Doilea Război Mondial, la 23 august 1944, la procesul PNŢ, în puşcăriile politice şi după aceea (nu ştiu cât e ipocrizie şi cât e dificultatea de a reţine ce a scris Coposu).

Este de notat că Procesul PNŢ a fost rejudecat în 1998 de către o justiţie postcomunistă cosmetizată foarte superficial, într-o ţară condusă de nişte servicii care l-au doborât chiar pe preşedintele de atunci, după cum admite el însuşi. Chiar şi aşa, Curtea Supremă i-a achitat pe toţi condamnaţii din lotul Maniu, afirmând că faptele lor nu constituie infracţiuni sau nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii. A fost o slabă şi tardivă reparaţie morală, mai mult un efort de imagine, menit să convingă publicul că justiţia din 1998 nu era ca aceea din 1947. (Condamnările din celelalte înscenări intentate ţărăniştilor sunt valabile şi astăzi.)

Cei care îl acuză pe Maniu că l-a trădat pe Antonescu sau pe mai ştiu eu cine, nu au contestat procesul din 1998 şi nu au depus probe. Ei preferă şi acum să răspândească minciuna şi ura în publicaţii penibile, arătând că adevăraţii trădători sunt ei.

Aşadar, responsabilitatea morală, politică şi juridică directă a eliminării partidului în care românii îşi puseseră speranţele în 1946 o poartă URSS şi lacheii săi dâmboviţeni, Ana Pauker, V. Roman, Groza, L. Pătrăşcanu (care a deschis dinăuntru porţile în faţa barbarilor, căzându-le apoi victimă, cum era şi logic), Avram Bunaciu şi judecătorii părtaşi la crimele ruşilor. Vinovaţi de seamă sunt şi Brucan şi presa lui, care l-au condamnat pe Maniu mult înainte de proces, brutele din ministerul de interne, dar şi cei din categoria Guţă Tătărăscu. O gravă responsabilitate morală o poartă intelectualii compromişi, Sadoveanu, Călinescu, Parhon ş.a., bandele de „muncitori” bătăuşi, nenorociţii din Divizia Tudor Vladimirescu şi ticăloşii mărunţi, care şi-au turnat rudele şi vecinii, lovind în rezistenţa anticomunistă şi consolidând astfel regimul adus de tancurile sovietice. De asemenea, o mare răspundere iau asupra lor şi cei care se asociază crimei din 1947, repetând minciunile de atunci sau trecând cu vederea cele întâmplate la venirea ruşilor, în perioada comunistă, în anii ’90 şi după aceea.

Uitarea eroilor şi neglijarea proporţiilor crimelor sunt acte de colaboraţionism cu regimul trecut. Acestea sunt încurajate atât de Rusia, cât şi de Germania.

Aroganţa şi expansionismul ţarist şi sovietic au rămas neschimbate, la fel şi presiunile pentru influenţarea politicii şi a lecturii istoriei României. Nu avem timp să reamintim aici toate mojiciile liderilor de la Moscova şi ale ambasadorilor lor la Bucureşti şi Chişinău.

O oarecare noutate e că o parte din trepăduşii rusofili de pe lista lui Dughin sprijină acum AUR. Dincolo de discursul păunesciano-vadimist și de pitorescul personajelor, observăm că AUR, care se proclamă unionist, nu vorbeşte răspicat de modul în care a fost răpită Basarabia, nici de unioniştii renumiți, ca Pantelimon Halippa, Daniel Ciugureanu, Ion Mihalache, Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Ilie Lazăr, Iancu Flondor sau de istoria PCdR, deportări, foamete, interzicerea limbii române etc. „Eroii” ridicați zgomotos în slăvi de numele grele din AUR sunt Codreanu și Antonescu, în aplauzele Sputnik – vocea “antifascismului” rus.

Spune-mi ce eroi cinstești, ca să-ți spun cine ești.

Cu astfel de referințe și modele, prezența AUR în viața publică românească riscă să umbrească în mod serios imaginea României în ochii celor mai importanți aliați ai noștri, Statele Unite ale Americii. Probabil că ăsta e și scopul. Altminteri, George Simion nu intra nici în ghereta portarului Parlamentului. Un partid legionarofil, ce se declara unionist şi conservator, dar nu stăpâneşte argumentele istorice ale unionismului (şi nici marile teme conservatoare actuale), nu serveşte cauza Basarabiei, ci planul ruşilor, care vor să compromită pe vecie Unirea. Acest unionism se apropie foarte mult de propunerea lui Dughin, în care unirea cu Basarabia ar urma să se facă prin ieșirea României din NATO și integrarea în lumea rusească a țării reîntregite.

Calin Georgescu, propunerea AUR pentru Premierul României

Orice manifestări nostalgice față de legionari și Antonescu semnalate în România dau apă la moară Rusiei, atât prin subminarea credibilității noastre în cadrul alianței atlantice – unde partenerii noștri se vor întreba dacă într-adevăr merită să-și pună în pericol militarii proprii pentru a apăra o țară cu simpatii fasciste, cât și prin confirmarea tezelor politicii istorice rusești, care susțin că România și, de altfel, toată Europa de Est, are prin construcție înclinații fasciste, iar ocupația sovietică a fost justificată la vremea ei, chiar binevenită, est-europenii neputându-se elibera singuri „de sub jugul fascist” și neputându-se guverna singuri fără să cadă iar în fascism.

Politica istorică rusească se întâlnește și aici cu cea germană, ale cărei teze urmăresc diluarea responsabilității pentru crimele celui de-al II-lea Război Mondial, prin acreditarea ideii că nazismul nu a fost un fenomen specific german, că est-europenii au fost și ei cât se poate de fasciști; ba mai mult, Germania consideră că s-a purificat de trecutul nazist atât de bine, încât poate să dea lecții acestor țări, care au râmas în urmă sub acest aspect.

Incepând din anii 90’, Germania face toate eforturile să desăvârşească dinspre Vest ce au început ruşii de la Est. Deşi după război părea că a redevenit un partener european, această ţară nu e conştientă de responsabilitatea grea pe care o are pentru ororile care au lovit Estul, inclusiv România, şi nu ştie nici acum să îşi folosească puterea.

O menţiune pentru anglo-americani

Acţiunea anglo-americanilor împotriva lui Hitler i-a încurajat şi ajutat pe iubitorii de libertate de pretutindeni. Simpla pronunţare a adevărului despre nazism a ajutat la zdrobirea acestuia. Cuvintele prin care Churchill şi-a arătat încrederea în victorie sunt folosite şi azi pentru a exprima încrederea în victoria bunului simţ şi a civilizaţiei împotriva barbariei.

Emisiunile de la Radio Londra i-au susţinut pe toţi cei care aşteptau vremuri bune şi revenirea la normalitate. Solidaritatea şi patriotismul englezilor, ingeniozitatea şi ataşamentul față de libertate al americanilor au lăsat o impresie atât de puternică încât est-europenii le-au crezut desăvărşite. Zecile de mii de morminte ale soldaţilor aliaţi aflate în Italia, Franţa, Belgia şi din multe alte locuri fac parte din harta Europei şi arată ce preţ uriaş au plătit oamenii de rând pentru libertate pe vremea când Vestul îşi respecta trecutul şi principiile pe care îşi întemeiase existenţa, pe vremea când voia să se apere.

După război, poziţiile curajoase ale unor lideri americani şi britanici împotriva practicilor URSS (totdeauna însoţite de criticile isterice ale intelectualilor şi deseori plătite cu pierderea popularităţii), adevărul spus de la microfoanele posturilor libere de radio, intervenţiile în favoarea unor rezistenţi anticomunişti sau a disidenţilor şi succesul general al sistemului occidental au dat speranţă şi putere celor care nu voiau să se se închine la idolii comunismului.

Aceste lucruri nu pot fi schimbate de nimic, nici de amnezia selectivă a UE, nici de corectitudinea politică, nici de zbieretele venite dinspre BLM, „woke” sau te miri ce altceva.

Totuşi, anglo-americanii nu şi-au onorat responsabilităţile morale faţă de Estul Europei. Au minţit milioane de oameni în chestiuni vitale pentru aceştia. E profund imoral să reducem totul la „pragmatism”. A fost minciună, adică violenţă împotriva conştiinţelor. Când liderii Lumii Libere nu se ţin de cuvânt, autoritatea lor morală slăbeşte în detrimentul prestigiului Lumi Libere.

Sigur, SUA şi Regatul Unit nu erau societăți de binefacere, tinerii lor nu erau obligaţi să îşi dea viaţa pentru alte ţări. Nu ei au creat Gulag-ul, tribunalele populare şi puşcăriile politice. Nu ei au violat, bătut, torturat şi jefuit. Cu toate acestea, Chruchill şi Roosevelt ştiau foarte bine că un document precum Carta Atlanticului nu trebuie să rămână, pentru jumătate din Europa, timp de 40 de ani grei, doar o acţiune de PR. Nu fuseseră obligaţi să anunţe în 1941 că „nu doresc nici o schimbare teritorială care nu ar corespunde dorințelor liber exprimate ale popoarelor interesate”, că „respectă dreptul tuturor popoarelor de a alege forma de guvernământ, sub care vor să trăiască; și doresc ca drepturile suverane și de auto-guvernare (self-governement) să fie restituite celor ce au fost spoliați cu forța de aceste drepturi” sau că „după distrugerea finală a tiraniei naziste, speră să vadă stabilirea unei păci, care va permite tuturor națiunilor să locuiască în siguranță în teritoriul propriilor lor fruntării și care va constitui pentru toți oamenii din toate țările asigurarea, că vor putea trăi în libertate”. Aceste enunţuri presupun angajamente foarte importante, nu pot fi vorbe în vânt.

Nu trebuie să uităm că decizia luată de Rege şi de Maniu la 23 august 1944 a fost datorată, între altele, şi informaţiilor venite de la britanici, care i-au încurajat pe români să treacă mai repede la fapte, pentru că ruşii nu mai doreau armistiţiul (aici). Din păcate, a fost o iniţiativă indiviuală, nu expresia atitudinii generale a Londrei faţă de noi. După publicarea volumului Încercând imposibilul. Iuliu Maniu, britanicii şi situaţia dificilă a României în timpul războiului (1940-1944) apare şi mai clar faptul că Iuliu Maniu a fost minţit de englezi, sub cuvânt de onoare, cu ştiinţă şi voinţă. Minciuna a fost hotărâtă la nivel înalt şi transmisă organizat, cu sânge rece şi seriozitate anglo-saxonă. Unii apreciază sinceritatea diplomatului care a spus că printre cele mai dificile misiuni ale sale a fost aceea de a-l minţi pe Maniu. E bine că a spus-o, dar răul făcut de minciuna răspândită (ca sarcină profesională) de el şi de alţii rămâne o violenţă împotriva conştiinţei lui Iuliu Maniu şi a poporului care l-a votat. Ce fel de sistem moral e acela în care mincinosul e considerat un pragmatic în serviciul ţării sale, iar cel care apără libertatea ţării lui cu preţul vieţii, îşi respectă cuvântul de onoare şi aşteaptă acelaşi lucru măcar de la aliaţii săi, să fie acuzat de credulitate? Cu singuranţă, nu un sistem moral european. Europa nu poate exista fără cuvânt de onoare.

Nimeni nu mai poate fi convins astăzi că atunci când vesticii sunt intransigenţi cu hitlerismul e vorba de principii, însă când se aliază cu cel mai crunt regim sclavagist al secolului 20 vorbim de „pragmatism”. Iar dacă esticii, ameninţaţi de terorismul de stat german şi rus, luptă alături de Axă, înseamnă că au fascismul în ADN, dacă rezistă împotriva comunismului sunt radicali, naţionaliști şi lipsiţi de pragmatism, şi cand vorbesc de ororile acestui regim sunt blocaţi în trecut şi răzbunători. Chiar dacă ştim că Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu şi Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu, Horia Macellariu sau Toma Arnăuţoiu ar fi mulţumiţi să ştie că România este acum în structurile Euro-Atlantice, le jignim memoria dacă sugerăm că ar accepta o astfel de judecată morală strâmbă.

Nu e vorba doar de trecutul României sau de tinereţile părinţilor şi bunicilor noştri, ci de credibilitatea ataşamentului actual al Vestului față de libertate şi de încrederea cetăţenilor de rând în alianţele pe care trebuie să conteze acum. E suficient să citim comentariile oricărei ştiri legate de apărare: indiferent cât de bună ar fi, răspândacii ne anunţă că NATO nu va da nicio ceapă degerată pe Est, care va fi oferit pe tavă ruşilor la prima ocazie. Dovada invocată constant e tocmai învoiala prin care Churchill, Roosevelt şi Stalin şi-au împărţit sferele de influenţă, dar şi numeroasele capitulări mai recente ale vesticilor în faţa ruşilor (dar şi a partidului comunist chinez şi a altor duşmani ai libertăţii).

Rusia are aceleaşi intenţii ca înainte de 1989, numai abordarea propagandei e puţin diferită. Nu mai pretinde că e „bastionul păcii”, că aduce fericirea popoarelor şi nici nu face eforturi să acopere atrocităţile lui Stalin. Dimpotrivă, chiar îi ridică statui. Nu a abandonat militarismul, şantajul şi corupţia, dar susţine că este cel puţin comparabilă cu societăţile occidentale, că societatea liberă nu dă rezultate mai bune decât cea autoritară, că oricum toată lumea e mânjită moral.

Miza disputei dintre lumea apuseană şi despotism a fost totdeauna civilizaţională, însă acum este mult mai evident că alegerea nu este între sisteme economice sau politice, ci între logos şi haos. Chiar eminenţele cenuşii ale Kremlinului afirmă acest lucru. Vladislav Surkov descrie un al cincilea război mondial în care vor lupta „toţi împotriva tuturor”, şi Alexandr Dughin anunţă Imperiul Sfârşitului, ce va reuni Internaţionala a III-a, al Treilea Reich şi a Treia Romă .

în acest timp, Germania, lidera UE, sabotează, pe termen lung, interesele politice ale sale şi ale lumii vestice pentru scopuri ce ţin de naţionalism economic, nu de dialog sau cooperare. Să dăm doar două exemple, afacerea Nordstream 2 și recentul acord cu China, cu care Germania a bătut palma în ulimele ore ale Preşedinţiei sale. Germania e departe de a accepta realitatea confruntării cu despotismul asiatic şi de a înţelege că Europa nu poate câştiga în faţa unor adversari puternici, militarişti şi cruzi, făcând compromisuri pe seama ţărilor mici şi exhibând un relativism moral demn de dispreţ pentru nişte expansionişti brutali. Vestul e întemeiat pe logos, pe sens, raţiune, ordine, încredere în Adevăr. Din acestea decurg respectul pentru viaţă, cuvânt de onoare şi reguli, care sunt necesare şi pentru politica şi afacerile Germaniei. Atâta vreme cât nu înțelege importanța acestora şi îşi leagă soarta de parteneri care le calca în picioare, ţările Europei de Est trebuie să o privească cu suspiciune şi, în situaţii de criză, ca pe un potenţial trădător.

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si

2 COMENTARII

  1. Felicitari pentru acest foarte bun articol de sinteza care merge drept la tinta si echivaleaza cu o reparatie morala la nivelul memoriei colective . El poate fi pus in opozitie perfecta cu un alt articol semnat colectiv , dar dat anonim si publicat recent pe Contributors ( https://www.contributors.ro/dupa-30-de-ani-cercetarile-istorice-intr-o-romanie-democratica/ ) , articol care propune o alta viziune asupra trecutului si asupra societatii romanesti.

    N.B. In mod evident acest ultim articol despre ” cercetarile istorice” si ” conditia istoricului in societatea romaneasca ” nu a fost conceput in strainatate ( camasa este mai aproape de piept decat haina ) , deci nu ar fi foarte greu de intuit cam ce fel de persoane, institutii si mentalitati si cu ce fel de preocupari ar avea interes sa conceapa un asemenea text .

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here