Ce-i datorăm lui Horia Patapievici?

    Print Friendly, PDF & Email

    O întâlnire memorabilă

    Era anul 1995 când, într-o zi însorită de mai, descopeream pe Malul Mureșului din Arad prospeţimea paginilor din „Zbor în bătaia săgeţii”. Era cartea unde Horia-Roman Patapievici își expunea, ca fizician și umanist, jaloanele formării sale intelectuale sub comunism: solilocviul ingenuu, visul alexandrin al unei cunoașteri complete, pasiunea pentru Henry de Montherlant (asumat din adolescență ca maestru al stilului) sau cultul prieteniei. Pentru mine, această lectură a reprezentat, mutatis mutandis, o întâlnire cu orizontul enciclopedic al unui cărturar din stirpea lui Hașdeu, Eliade sau Culianu.

    Horia Patapievici a debutat ca intelectual public și a rămas astfel — o voce inconfundabilă în spațiul est-european. Un scandal legat de filajul ofițerului Soare, aflat atunci în slujba Serviciului Român de Informații, l-a propulsat pe firmamentul culturii române. Aparițiile sale televizate au răscolit, prin patos și autenticitate, o generație întreagă de tineri cărturari. Dincolo de slujirea adevărului (probată prin sânge în ziua de 21 decembrie 1989) și dincolo de-o asumare publică a identității creștine într-o pledoarie vehementă pentru lustrație și metanoia, autorul ne-a inițiat întru tainele gândirii clasic-liberale.

    cerul vazut prin lentila patapievici Debutul l-a făcut printr-un volum de eseuri intitulat Cerul văzut prin lentilă. Acolo, Patapievici apăra capitalismul fără nicio ezitare. Într-o lume globalizată, românii ieșiți din zodia dictaturii trebuiau să-și reformeze mentalitățile pentru a participa la marea competiție dintre popoare. Mesajul lui Patapievici conținea și-o veste bună: piața liberă multiplică darurile fiecărui om, dacă acesta nu este stingherit sau încorsetat. Românii n-aveau de ce să dezvolte un complex de inferioritate față de milioanele de bulgari, chinezi, indieni sau brazilieni aruncați, tot ca outsiders, într-o vastă competiție planetară. Capitalismul asigură mobilitatea socială, acumularea de îndemânări, prosperitatea material, plus-valoarea și bogăția culturală a oamenilor liberi. Când lipsește libertatea economică, arta e condamnată la servitute. Baronii, altfel spus, dictează ceea ce cântă muzicienii. Când aristocrația dispare, pictorii și scriitorii servesc interesul ideologic al Statului sau, în cel mai bun caz, módele zilei.

    Horia Patapievici a apărat, pe urmele lui Adam Smith, virtuțile mâinii invizibile. Băcanul își urmărește propriul interes atunci când satisface, de fapt, nevoia unui concetățean de hrană. Discipolul Monicăi Lovinescu ne-a vorbit însă și despre dimensiunea spirituală a libertății: doar omul înzestrat cu dreptul la cuvânt poate explora, fără opreliști, legitățile firii. Doar testarea practică, total neîngrădită, a ideilor conduce, inclusiv prin experiența eșecului, la succes. Distrugerea creativă tolerată de capitalism întărește gena antreprenorială. Economiștii României post-comuniste erau prea puțin deschiși la asemenea teze ale maeștrilor școlii austriece de economie: Carl Menger, Ludwig von Mises & Friedrich Hayek. Era imposibil să pui în discuție, atunci, monopolul Băncii Naționale asupra monedei. Noțiunea de Stat minimal primea imediat replica zgomotoasă a național-comuniștilor: nu ne vindem țara!

    Creștinismul: darul Europei

    Țin minte o întâlnire cu tânărul Horia Patapievici undeva spre începutul anului 1997. Era iarnă și, împreună cu medicul Daniel Hanc, am luat trenul din Cluj pentru a-l întâlni pe eminentul scriitor într-o aulă universitară arhiplină din Timișoara. Vă rog să vă imaginați o sală cu aproape două mii de suflete încordate, capabile să urmărească, vreme de aproape două ceasuri, o prelegere despre dialogul dintre Galileo Galilei și Papa Urban al VIII-lea. Horia Patapievici susținea o teză simplă: creștinismul a demitizat natura prin afirmarea transcendenței Creatorului, permițând cercetarea științifică a legilor fizicii. În același timp, Biserica a cedat presiunii teologilor populari, care și-au dorit mereu să citească Biblia într-un sens literal, iar nu alegoric. Galilei a fost marginalizat instituțional, dar fără dialogul fertil între teologie și fizică, revoluția cosmologică a secolului XVII n-ar fi avut loc.

    A doua zi, dimineața, la invitația lui Mircea Mihăieș și a Adrianei Babeți, ne-am strâns înăuntrul redacției „Orizont”. Horia Patapievici a vorbit atunci unui grup restrâns despre importanța modernizării instituțiilor etatiste și despre urgența reformării mentalităților prin internalizarea valorilor unei școli politice anglo-saxone. Atunci am făcut cunoștință cu ideile unor autori din liga lui Michael Oakeshott, Leo Strauss sau Isaiah Berlin.

    Ochiul analitic al lui Horia Patapievici ne-a trezit, totodată, la realitatea crudă a celor două Românii: țara oamenilor liberi și casta privilegiaților. Unii români au moștenit idealurile Revoluției pașoptiste, asumând atributul modern al libertății; alții rămăseseră contaminați de năravurile Revoluției maoiste, cosmetizând, doar, esența tiranică a puterii absolute. Regimul Iliescu avea, atunci, dreptul de viață și de moarte (simbolică sau chiar biologică) asupra oricărui opozant. Fenomenul Piața Universității din aprilie 1990 s-a născut dintr-o incantație poetică a unui deziderat moral: „noi nu vrem neo-comunism, nici neo-libertate!”. Alte sloganuri ale Pieței, unde mulți bucureșteni l-au întâlnit de Horia Patapievici, includeau referința la justiție: „Dreptate, ochii plânși cer să te vadă!” „Nimeni nu-i mai presus de lege! Justice for all.”

    Tradus în termeni filozofici, mesajul societății civile coagulate firav în jurul unor repere morale și intelectuale era foarte simplu: instituțiile Statului există pentru a impune tuturor aceeași normă. Când nu se întâmplă asta, națiunile se prăbușesc în sărăcie. Favoritismul dă naștere unui regim clientelar, de pe urma căruia beneficiază doar găștile mafiote (denumite, oficial, partide politice). La nivelul străzii, arbitrariul puterii a născut complexul psihologic de teamă, insecuritate și resemnare. Milioane de români cătrăniți au plecat din țară. Horia Patapievici a rămas acasă, luptând cu arma cuvântului pentru instaurarea civilizației.

    Prin scrierile și prelegerile sale deopotrivă proaspete și bine-argumentate, Horia Patapievici chema studențimea română la emanciparea de logica pilelor, a relațiilor și a cunoștințelor — o sumedenie de apucături și aranjamente care ucid dreptatea ca valoare supremă a Cetății.

    De ce ne-ar salva Statul minimal?

    Pe urmele lui James Buchanan, cărturarul bucureștean ne-a învățat că toți angajații Statului își urmăresc interesul personal oriunde s-ar afla. E previzibil, e firesc, e uman, până la urmă. Doar că există interese private legitime și interese nelegitime. Înainte de-a sări la „excepția româneasă”, putem recunoaște că natura umană e pretutindeni aceeași. Să observăm în treacăt faptul că, deși elvețian, Sepp Blatter și-a dopat subalternii FIFA cu doze monstruoase de minciună, corupție și spălare de bani. Nici măcar în Scandinavia, birocrații nu sunt imuni la poftă, minciună, ipocrizie sau rapacitate. Doar că, acolo, normele stabilite de comun acord (cum ar fi pedeapsa pentru furt sau viol) sunt și aplicate.

    Există societăți unde cultura locală respinge corupția individuală într-un mod organic, apelând la ostracizarea socială. În România, politicianul abia ieșit din închisoare este invitat în platouri TV, participă la dezbateri academice sau nășește un copil într-o biserică de cartier. Rușinea e ușor dosită sub un zâmbet fals.

    La sud de Carpați, reflexul suspendării normei e aproape natural. Interesul privat nedeclarat și ilegitim omoară interesul național (școli, drumuri, spitale). După Unirea de la 1918, ardelenii au descoperit că politicienii valahi tămâiază altarul Binelui Comun (sub retorica României Mari), dar vizează îngroșarea propriului portofel. Acolo unde instituțiile anticorupție sunt amputate de un Parlament ticăloșit iar noțiunea de rușine nu reglează faimosul Ph social, se insinuează automat mita, șperțul, hoția. Numai așa se explică ubicua prezență a bacșișului și a furtului între politicieni: și-au cumpărat locurile și acum trebuie să se scoată.

    România este acea țară balcanică unde viața socială se lasă impregnată de-un mixt fatal între apucături sultanice și reflexe comunistoide. Sute de ani, boierii și domnitorii Țării Românești au plătit cu aur și argint funcțiile și dregătoriile în Stat. Peste Ocean, George Washington a devenit președinte al Statelor Unite printr-o competiție deschisă între niște bărbați cu educație de gentlemen. Domnii fanarioți ai Țărilor Române s-au autopropus, feroce, la Stambul. Secolele XVIII-XIX abundă cu istorisiri cumplite despre trădări, aranjamente și vărsări de sânge nevinovat. Figuri mitice precum Șerban Cantacuzino sau Constantin Brâncoveanu au adus la Înalta Poartă peșcheșul pentru a primi firmanul. Moartea lor violentă descrie tiparul tiraniei politice, iar nu regnul libertății.

    patapievici politiceÎn istoria României moderne, valorile liberale apar ca un scurt intermezzo între regimul fanariot și regimul legionar. Între 1866 și 1938, s-a afirmat primatul cetățeanului în raport cu Statul. A urmat frenezia dictaturilor etatiste și, între 1945 și 1989, consolidarea comunismului ca religie a urii și-a lichelismului moral. După 1990, FSN a fost construit după chipul și asemănarea Statului totalitar. Moștenitorii PCR n-au putut da naștere unui partid democratic. Frontul Salvării Naționale și-a construit propria poliție prin intermediul forțelor sindicale și al mișcărilor sociale de tipul mineriadelor. FSN n-a respectat obligația diviziunii puterii și a sfârșit prin a abuza de monopolul violenței legitime (13-15 iunie 1990). Ulterior, mineriadele s-au mutat în Parlament și pe ecranul televiziunilor mogulizate. Horia Patapievici a fost una dintre victimele acestor campanii de ură organizată.

    Conservator și liberal, deopotrivă, Horia Patapievici s-a prezentat mereu ca ambasador al oamenilor liberi capabili să se revolte, fără teamă, împotriva nomenclaturii tranziției. Critica puterii din volumul „Politice” sfârșea printr-o apologie a libertății privită ca dar suprem al omului civilizat. În fond, pentru libertate a plecat poporul ales din sânul Egiptului faraonic. Tot pentru libertate au suferit și deținuții politici ai închisorilor comuniste (mama doamnei Monica Lovinescu având o biografie aparte). Statul totalitar a ucis demnitatea persoanei prin interzicerea dreptului elementar de-a gândi, de-a vorbi și de-a alege.

    Pesimismul antropologic

    patapievici omul recentAutorul Omului recent ne-a făcut atenți la rădăcinile teologice ale Europei, dar și la meritele politice ale modernității. Și care este darul cel mai prețios al timpurilor noi? Libertatea individuală. Ordinea politică liberală se opune optimismului antropologic profesat de Rousseau sau Marx. Istoria popoarelor ne arată că jilțul puterii are, oriunde și oricând, un efect narcotizant pentru orice posesor al unei demnități seculare. Dacă-n trecut a existat o critică teologică a idolatriei (suveranitatea divină fiind un articol de credință al supușilor și al aleșilor, deopotrivă), societățile moderne au combătut tirania printr-o limitare reciprocă a puterilor statului. Un mandat pe viață alterează discernământul oricui muritor. Nu trebuie să fii Irod pentru a gusta măcar o picătură din nectarul puterii absolute.

    Iluzia infailibilității vrăjește și astăzi mințile a zeci de mii de oameni — de la funcționărași anonimi la politruci sau baroni locali. Nici în ruptul capului aceștia nu s-ar lăsa scoși din ecuația banului. Apoi, după ce-au furat destul, ipochimenii se visează călare pe calul alb al istoriei. Ei sunt de neînlocuit. Noi suntem insectele trecătoare.

    Doar separația dintre executiv, legislativ și puterea judecătorească echilibrează scopurile private ale cetățenilor cu interesul public al comunității politice. Pluralitatea indivizilor se revarsă în unicitatea națiunii. Liberalii clasici împărtășesc o antropologie pesimistă: fără cenzura publică a presei și fără mustrarea lăuntrică a conștiinței morale, orice politician trezit în preajma borcanului cu miere devine pirat hulpav sau borfaș nesăbuit. Nefericite au fost rătăcirile intelectualilor europeni care-au imaginat ditamai revoluția politică într-o matrice neschimbată a depravării umane.

    Câtă emfază prostească, așadar, în propunerea lui Emil Cioran de-a schimba la față România visând, delirant, la țară înzestrată cu populația Chinei și măreția culturală a Franței… Horia Patapievici a fost vaccinul providențial, plasat strategic în corpul politic al Dreptei românești împotriva tuturor patologiilor trăiriste.

    Ca om de știință familiarizat cu entomologia, Patapievici ne-a reamintit că toate triburile cunosc războiul pe resurse, pe întâietate, pe funcții simbolice, pe vizibilitate, pe scenă, pe recunoaștere. A fi liberal înseamnă să recunoști devreme aceste instincte și să descurajezi acumularea de funcții. De ce? Pentru că ego-ul oricărui muritor e orbit de vanitate. Avem o inimă coruptă. Când instituțiile democratice nu se echilibrează reciproc, Binele comun rămâne un trop retoric. Când Ceaușescu vorbea lumii despre lupta pentru pace, el se gândea la călătoriile sale prin lumea a treia. Admirator al lui Idi Amin, el pregătea amenajarea luxului din camerele „Casei Poporului”. Suspiciunea republican-libertariană la adresa oamenilor „providențiali” și „salvatori” este deplin întemeiată.

    Împotriva mântuitorilor politici

    Pe lângă valorile liberalismului politic și ale conservatorismului moral, Horia Patapievici a apărat scepticismul epistemologic față de pretențiile arogante ale elitei progresiste care pretinde să dicteze agenda politică a Occidentului. Nimeni nu poate cunoaște binele absolut al unei națiuni luate ca întreg.

    Politicienii nu participă, în chip platonic, la viziunea Unului transcendent, aplicând ulterior o viziunea divină asupra particularităților vieții națiunilor. Istoria invalidează o asemenea aserțiune. Politicienii sunt doar niște indivizi afectați de cupiditatea naturii umane. Politicienii sunt înclinați spre greșeală precum toți fiii și fiicele lui Adam. Doar stânga anti-religioasă vrea să mascheze acest adevăr peren. Cum o face? Ventilând noțiuni generice și sloganuri edulcorate precum: Justiție socială, Bine colectiv, Progres istoric (toate sunt menite să înlocuiască valori și experiențe spirituale intime, precum pacea, harul, iertarea, mântuirea).

    Ignoranți sau naivi, oamenii se angajează ușor într-o luptă pentru idealuri abstracte. În acest fel, ei uită de corupția politicienilor-caviar și cedează, treptat, libertăți decisive unui Stat atotputernic. Elita plânge la televizor de mila săracilor, dar „monetizează” în interes personal orice minut de prezență la vârful puterii.

    Nu împărtășesc pesimismul celor care văd incorijibilă rapacitatea animalului politic. O educație altruistă și-o disciplină spirituală echilibrează raportul dintre înger și fiară. Istoria vorbește despre tâlhari convertiți, dar și despre intelectuali transformați în lichele.

    Până la Revoluția bolșevică, aristocrația spirituală și tradiția nobiliară au oferit mediul natural de creștere a oamenilor în direcția politico-teologică a slujirii Cetății. Pentru boierii spiritului, interesul material era deja satisfăcut printr-o considerabilă avere. Cârmuirea devenea, astfel, o obligație morală, dacă nu o vocație personală. În epoca egalitarismului democratic, aceste instituții pedagogice au dispărut. Impulsurile inimii s-au trezit fără busolă. Elita iluministă din școala lui Spinoza a plasat creștinismul într-un colț al moralei private. Cine, oare, să mai corecteze instinctul gregar de prăduire, acumulare și risipire, în defavoarea celor simpli? Ce imperativ etic să mai stopeze pofta de-a extorca, de-a poseda și de-a epata?

    De la 1789 încoace, Stânga materialistă respinge apelul la viața spirituală, cât și implicarea oamenilor credincioși în sfera publică. Locul religiei tradiționale, ni se tot repetă, nu este în agora Cetății. Și ce înseamnă mutarea actului de credință la marginea orașului dacă nu slujirea leprosului, după modelul Maicii Tereza din Calcutta?

    Epilog

    Mii de cărți semnate de Horia Patapievici au ajuns pe rafturile elitei noastre post-comuniste și-au transformat modul de gândire a multor lideri de opinie din lumea politică, din sfera diplomației, din universul credinței și-al culturii, dar și din spațiul antreprenorial sau universitar.

    The following two tabs change content below.
    Mihail Neamțu

    Mihail Neamțu

    Mihail Neamtu, scriitor si antreprenor. Scrie la mihailneamtu.org

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.