Cicerone Ionițoiu despre 10 Mai 1946

Print Friendly, PDF & Email

Acum 70 de ani au avut loc la Bucureşti şi în alte localităţi ale ţării ultimele mari manifestaţii de 10 Mai. Au fost manifestaţii monarhiste şi anticomuniste pentru că – atunci – Casa Regală simboliza păstrarea identităţii ţării, al cărei destin era pe cale de a fi confiscat de ocupanţii asistaţi de câţiva pungaşi şi trădători (după caracterizarea ambasadorului Clark Kerr). Prin alegerea liberă a cetăţenilor săi, România este astăzi membră NATO, însă nu s-a desprins definitiv de moştenirea nenorociţilor care acum 70 de ani au aruncat-o în dictatură. Urmaşii lui Groza, Tătărăscu, Petraşcu sau Carol al II-lea încă mai pot pune în pericol instituţiile ţării, ajutaţi, direct sau indirect, de propaganda rusă, care reia agresiv şi fără jenă clişeele din anii postbelici. În 1946, Iuliu Maniu a fost stavila în calea barbariei, pe care a învins-o prin credibilitate morală şi respect faţă de actul politic (fără de care doctoratele în politologie sau dialogul social şi instituţional sunt goale de conţinut). Generaţia noastră are din nou de ales libertatea şi civilizaţia pe care le-a apărat liderul PNŢ sau amăgirile şi barbaria pe care le oferă pungaşii şi trădătorii. Alegerea e a fiecăruia, nu a elitelor, care, spre deosebire de cele din 1946, şi-au pierdut încrederea în moralitate şi legătura cu oamenii. Necunoaşterea lui Maniu este impardonabilă. Nu avem scuza că nu suntem contemporani cu el pentru că oricine are acum la îndemână relatările martorilor care l-au cunoscut, l-au aclamat public şi l-au urmat în închisori. Un astfel de martor al adevărului este Cicerone Ioniţoiu, care a consemnat ce s-a întâmplat la Bucureşti acum 70 de ani. Redacția ILD este mândră că a primit permisiunea să difuzeze textele sale.

 

„Profunda loialitate a poporului român fusese manifestata pe 10 Mai 1946…”  

Adrian HOLMAN,  ministrul Marii Britanii în România

 

cici ionitoiu

Cicerone Ioniţoiu

După o jumătate de secol ne revine nouă, supravieţuitorilor, să restituim
istoriei şi generaţiilor văduvite de cunoaşterea adevărului acele evenimente pline de însufleţire ce au demonstrat dorinţa poporului românesc de a trai într-o ţară liberă şi independentă.

Este cunoscută încercarea Regelui Mihai de a stăvili furia lui I.A.Vâşinski la impunerea guvernului Groza, dar este mai puţin cunoscuta hotarârea luată  a doua zi,  pe 7 Martie 1945,  când la Bucureşti s-au întâlnit conducătorii politici ai comuniştilor ruşi cu slugile lor instalate la Bucureşti, care le-au dat spre executare planul cu etapele de comunizare a României în următorii 3 ani. Deja eram socotiţi „gubernie” rusească. Printre cele 10 puncte cerute de Comintern se găseau patru care se cereau aplicate cu prioritate:

  1. desfiinţarea armatei şi creerea uneia noi,  populare, bazate pe structura diviziilor creeate din prizonierii din URSS;
  2. desfiinţarea micilor gospodării ţărăneşti pentru a deschide calea spre colectivizare;
  3. suprimarea partidelor istorice,  prin arestarea,  uciderea si răpirea membrilor lor;
  4. abdicarea Regelui si exilul familiei regale.

Asupra metodelor de agresiune făţişe şi a practicilor neconstituţionale la care a recurs guvernul de obedienţă comunistă, Regele Mihai a reacţionat prin Greva Regală, începută în 20 August 1945, care a durat până la 7 Ianuarie 1946.

În aceasta perioada Regele şi şefii partidelor de opoziţie s-au adresat puterilor garante de la Yalta, arătând fărădelegile săvârşite de comuniştii încurajaţi de URSS, iar în luna noiembrie 1945 a sosit în România reprezentantul preşedintelui Truman, în persoana lui Mark Ethridge. Acesta a asistat la spontana manifestaţie din 8 Noiembrie 1945 şi după ce a stat de vorba cu sute de persoane „reprezentând elementele si nuanţele opiniei publice” declara în raportul înaintat Secretarului de Stat american: 

în special în România profasciştii colaboraţionişti şi chiar câţiva din Garda de Fier ocupă poziţii-cheie în acest guvern….Partidele National Ţărănesc şi Naţional Liberal au fost complet eliminate şi au devenit deodată „bestii fasciste„, cu toate că dintotdeauna ele reprezentau adevărata democraţie parlamentară în România şi s-au opus politicii profasciste a Regelui Carol II. Un mare număr dintre fruntaşii lor au fost arestaţi şi aceste partide sunt pe punctul de a fi interzise acum, la plecarea mea din România. Ziarele lor au fost suspendate,  sediile lor au fost confiscate,  iar întrunirile lor dispersate. Spontana manifestaţie din 8 Noiembrie 1945 a fost „umflată” de guvern ca „mare complot fascist”. În guvernul lui Groza poporul român are acum o nouă dictatura în locul celei răsturnate la 23 August 1944…”

România se găsea sub apăsarea celor 10 puncte hotărâte de Cominform la 7 Martie 1945. Epurările în armată începuseră după 6 Martie 1945 (desfiinţarea Armatei regale, fărâmiţările gospodăriilor ţărăneşti deasemenea, precum şi arestările fruntaşilor partidelor istorice, chiar şi răpiri. Eu fusesem răpit de NKVD la începutul lui septembrie [1945] şi salvat de Iuliu Maniu prin intervenţia sa la Comisia Aliată de Control. La 8 Noiembrie, de asemenea, mulţi fruntaşi trecuseră prin închisoare, urmărindu-se înscenarea unui complot de către tineretul PNT. Mihai Tartia,  preşedintele tineretului [PNŢ], a stat 6 luni închis până s-a renunţat la mascarada procesului.

În acţiunea de destrămare şi anihilare a adversarilor partidul comunist din România, prin Ana Pauker si Teohari Georgescu, se încheie pactul cu echipa [legionară] Nicolae Pătraşcuobligând pe legionari să iasă din clandestinitate şi să predea armamentul pe care-l deţineau.

Nicolae Pătrașcu, Ana Pauker

comunista Ana Pauker şi legionarul Nicolae Pătrașcu

O consecinţă a Grevei Regale şi protestelor adresate de Maniu şi Brătianu, precum şi a Manifestaţiei de la 8 Noiembrie, la care s-au adăugat şi constatările raportului Mark Ethridge,  a dus la venirea în România a reprezentanţilor U.S.A (Archibald CLARK KERR), Marii Britanii (Averell HARRIMAN) şi URSS (VÎŞÎNSKI A.I.) care după o săptămâna de discuţii cu partidele de opoziţie, l-au convins că singura soluţie de îndulcire a atmosferei politice era de a propune câte un reprezentant, ca observator, pe care să-1 accepte guvernul. A fost o soluţie nesatisfăcătoare,  un praf în ochii opoziţiei care nu s-a arătat deloc convinsă că Occidentul îi vrea binele prin alegeri libere sub bagheta Moscovei (Maniu cerând cel puţin neutralizarea Ministerului de interne). Au fost  acceptaţi Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL).

Vîşinski conduce România, întocmai ca o provincie a Uniunii Sovietice

Interesant pentru atmosfera în care s-au dus tratativele este mărturisirea din raportul  adresat lui Bevin [ministru de externe laburist] de către ambasadorul său de la Moscova, venit la Bucureşti cu aceea ocazie:

„L-am găsit pe primul ministru (P.Groza) cu sentimentul că este un pungaş experimentat de neclintit. Trebuie însă sa admit că m-a făcut sa-l îndrăgesc puţin pentru că mi-a arătat foarte clar că nu aştepta de la mine să cred tot ce se spunea. Este plin de gânduri ascunse şi va face tot ce-i stă în putinţă pentru a pune atâtea beţe în roţile politicii noastre câte îi vor spune ruşii, şi eu sunt obligat să spun că, după părerea mea, ei îi vor spune să pună multe. Am spus ca primul ministru este un pungaş,  dar dl.Tătărăscu,  Ministrul Afacerilor Externe, îl depăşeşte uşor în pungăşie. Dl. Groza este un nătărău jovial. I-am putea ierta poate aceasta, însă nu din această cauză dansează cu  râvnă şi vioiciune la fiecare melodie pe care Vîşinski are grija să i-o fluiere. Dl. Tătărăscu,  la rândul sau, este inbibat până la buze cu înşelăciune şi trădare… cascadele sale de minciuni erau într-adevar stridente…; în timp ce decizia de la Moscova poate să vă fi sunat plăcut Dvs. şi Dl. Byrnes [ministru de externe al SUA, democrat],  precum şi urechilor lumii occidentale,  în România ea nu înseamnă nimic. Oamenii din partidele istorice care sunt pe punctul de a se alătura guvernului vor fi ţinuţi la distanţă şi ori care ar fi garanţiile smulse de noi şi de americani, poporul din România nu are îndoieli asupra alegerilor. Guvernul va avea grijă de asta. Nu pot încheia acest raport, fără să spun un cuvânt despre rolul jucat în aceasta tristă poveste de dl. Vâsinski, care în România şi-a dobândit porecla de „V-3″. El a făcut oarecare efort pentru a ascunde faptul că guvernul român a acţionat numai la ordinul lui… în ciuda repetatelor sale declaraţii de sinceritate este evident că el conduce România, întocmai ca o provincie a Uniunii Sovietice, iar guvernul este instrumentul său. A fost dureros pentru mine să observ aceste manifestări ale politicii ruseşti, la marginile sferei sale de influenţă, atunci când guvernul sovietic susţine că nu are alt interes decât de a vedea pe acesta în sensul că termenii armistiţiului sunt respectaţi de o administraţie care nu este ostilă. Am părăsit Bucurestiul,  aşadar,  cu un sentiment de tristeţe şi profund recunoscător că nu m-am născut în România.” (n.n. O Doamne, câte asemănări între ieri si azi. Nimic nu s-a schimbat în România unde noi ne-am născut, nici după 50 de ani.)

Au reapărut ziarele de opoziţie, pe 5 februarie, Dreptatea (PNŢ) şi pe 7 februarie 1946, Liberalul (PNL), forfecate de cenzură şi boicotate la difuzare de vânzătorii de ziare obligaţi să intre în sindicat. Studenţii, ca întotdeauna prezenţi în viaţa publică, au sărit în ajutor vânzând ziarele pe străzile Capitalei.

Ameninţările împotriva Opoziţiei au continuat de parcă nici nu veniseră reprezentanţii puterilor garante în Comisia Aliata de Control, dirijată de URSS, iar publicul făcea eforturi disperate să îşi transforme bunurile în valută străina, pe când presa comunistă, prin Silviu Brucan, N.Moraru,  Miron Constantinescu şi alte figuri de tristă amintire, ameninţa cu moartea opoziţia. Iar tonul belicos în acest așa zis început de campanie electorală l-a dat însuşi Petru Groza, prin declaraţia făcuta pe 14 februarie în fata unei delegaţii de petrolişti: „Vom fi victorioşi în alegeri. Dacă reacţiunea câştigă, credeţi că o s-o lăsam în viaţa douăzeci şi patru de ore? O să ne luăm imediat revanşa. O să punem mâna pe ce o să putem şi-o să lovim.” Numai după două zile declaraţia a fost pusă în practică. Pe 16 februarie 1946, la Arad, sediul PNL a fost devastat şi un membru ucis, aceeaşi soarta au avut-o şi PNŢ-iştii din acel judeţ. Pe 24 februarie s-a încercat un atentat împotriva lui Dinu Bratianu (președintele PNL), în timp ce mergea la mitingul partidului la Câmpulung Muscel.

Paralel cu agresiunile şi atentatele ce nu contenesc (Târgoviste, Brăila etc.), se încearcă, fără ecou, divizări în opozitie (PNŢ, PNL PSD-Titel Petrescu) şi diversiunea Guţă Tătărascu, care anunţa participarea la alegeri pe listele guvernului, deschizând  în acelaşi timp porţile diplomaţiei tuturor nechemaţilor impuşi de PCR. Pe 19 martie 1946, la Iaşi, tineretul PNŢ primeşte o grea lovitură prin împuşcarea lui Sergiu Iacovlov (şeful Facultăţii de medicină) şi arestarea a sute de studenţi, pentru intimidare. Cenzura şi agresiunile sunt armele folosite de guvern, permanent şi pe tot teritoriul, atingând apogeul la sfârşitul lunii aprilie. Nu au scăpat necenzurate nici nota de protest a Dlui James Byrnes, sau discursul preşedintelui Harry Truman.

În aceasta atmosferă se apropia aniversarea zilei de 10 Mai, cu o întreita semnificaţie:

  • instaurarea domniei dinastice prin prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen care a declarat: „în clipa în care am pus piciorul pe acest pământ sfânt,  am şi devenit român. Cetăţean astăzi,  iar mâine soldat de va fi nevoie, eu voi împărtăşi cu românii şi soarta cea bună şi soarta cea rea”. Iar în faţa Parlamentului, cu mâna pe Evanghelie, a rostit jurământul: „Jur a fi credincios legilor Tarii, a păzi religiunea românilor,  precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn constituţional.”
  • proclamarea independentei la 10 Mai 1877.
  • instaurarea monarhiei constituţionale, 10 Mai 1881.

Dar primul atentat la tradiţia si istoria româneasca s-a produs pe 9 Mai 1945, când [comuniştii] au încercat să substituie ziua victoriei aliaţilor, zilei naţionale de 10 Mai a poporului român.

În anul următor sfidând sacrificiile româneşti şi trecutul nostru, ocupantul rus şi agenţii lui instalaţi la Bucureşti au voit sa ne umilească dezvelind monumentul ostaşului sovietic „eliberator” amplasat chiar în Piaţa Victoriei. Se încerca astfel îndepărtarea poporului din Piaţa Palatului Regal. Aceasta însemna uzurparea istoriei şi înjosirea poporului român după ce armata fusese infiltrata cu trădători instruiţi în URSS. Şi aceasta samavolnicie avea loc în momentul când ctitori ai României Mari şi ai eliberării Basarabiei de sub jugul rusesc fuseseră aruncaţi în temniţele de exterminare (generalii).

Tot studenţimea româna şi-a continuat misiunea de făclier al idealurilor sfinte. în timp ce pe 8 Mai 1946, preşedintele Partidului National Liberal, Constantin-Dinu Bratianu se adresa reprezentanţilor politici ai celor trei puteri aliate pentru a acţiona spre a se pune în aplicare Acordul de la Moscova referitor la garantarea libertăţilor individuale şi a alegerilor, studenţii din Bucureşti începuseră pregătirea pentru a cinsti ziua naţionala de 10 Mai, protestând împotriva sovietizării ce se accentua zi de zi.

Organizarea manifestaţiei şi participanţii

Academia comerciala avea iarăşi un rol important de jucat, atât prin aşezarea ei centrală, între Palatul Regal şi Piaţa Victoriei, cât mai ales prin căminul în care se adăposteau elemente dinamice însufleţite de dragostea de ţară. Printre ele se numărau: Basarabeanu Valeriu, Novac Victor, Ghimicescu Eugen, Buca Marin, Jurebie Gheorghe, Volcinschi Raul, etc. Acolo au fost duse spre adapostire materialele din care s-au confecţionat steaguri şi pancarte. Planul de organizare prevedea puncte de adunare la Căminul Politehnicii, Academia Comercială,  Facultăţile de Medicină umană şi Veterinară, Facultatea de Drept şi statuia lui Mihai Viteazu pentru Litere, Ştiinţe, Farmacie, Teologie şi elevi. Acestora urmau, la Universitate, să li se alăture organizatiile de tineret ale Capitalei, muncitori, femei şi funcţionari. Spre a cinsti memoria unora care au murit prin închisorile de exterminare şi a sublinia curajul impresionant al altora din acea generaţie minunată, voi reda numele, după o jumătate de secol, aşa cum au putut fi salvate din negura uitării, cerând iertare miilor de neînfricaţi ce au dat o replica barbariei comuniste ce încerca să ne desfiinţeze ca stat.

Din organizaţia elevilor [ţărănişti ai] Capitalei condusa de profesorul Vasile Bourceanu am reţinut pe Ioan Ovidiu BORCEA (a avut un comportament eroic în închisori, mai ales la Râmnicu Sărat – n. red.), Dan CRUCEANU, Nicolae CIACHIR, Ioachim DANESCU, Rasvan DOBRESCU,  Tudoriţa ENESCU, Georgeta EPURAŞ,  Ion GEORGESCU,  Miron CHIRALEU,  Mihail GHIGA (avocat; în 1995, a asistat juridic pe membri TUNŢ implicaţi în acţiunea „Capul de Porc” din faţa casei lui A. Păunescu – n. red.),  Ion IVAN,  Lia LAZAR (fiica liderului PNŢ Ilie LAZĂR – n. red.), Virgiliu V.MARION,  Mihai-Dan MIHAILESCU,  Ionel MUŞETEANU,  Alexandru DRAGOMIR, Gică ŞEITAN, Grigore ŞTEFĂNESCU, Mircea STANCU, Aurel S. MARINESCU.

Pe 10 mai, la ora 9 dimineaţa, au sosit coloanele studenţeşti în jurul statii lui Mihai Viteazu unde deja se adunase tineretul Capitalei sub conducerea avocatului Iosif Toma POPESCU. Printre ei se numărau: Jenicu PANEA CRISTESCU, Constantin ANGHEL, Gheorghe BÂCLE, Virgil BONDRIC, Petre BUŞE, Ştefan BĂDESCU,  Ilie CELOIU,  Petre CHIOREANU, Eugen CONTES, Gheorghe FLORESCU, Alexandru GHEORGHEVICI, Ion GĂINUŞE, Ştefan MĂRĂROIU,  Mircea MIHAI-HAILESCU, Naum M. NAUM, Gheorghe NEDELCU,  Nicolae MARIN, Dumitru NICULESCU-TURCU, Gavrilă NICOLAE,  Augustin PALACHE, Alexandru PRAVOS, Marcel OPROVICI, Atanase PELŢICHI,  Ion RĂDULESCU, Mihai SAVU, Ion SPOIALĂ, Vasile TEODORESCU, Ion TOMA, Ecaterin TRICORACHE, Ghiţă TOMPEA, etc.

Un grup numeros de ofiţeri a onorat aceasta manifestaţie pentru Rege şi apărarea independenţei României. Printre militari au fost semnalaţi: Cornel ALDEA,  Jenică ARNĂUTU (ucis la Râmnicu Sărat în 1959 – n. red.),  Petre ARNĂUŢOIU (viitorul lider de partizani – n. red), Mircea CRIVEANU, Jenică DUMITRESCU, Lucian DIMITRIU,  Mircea HOLBAN, Paul DIACONESCU, Ion MINGHERAŞ, Gheorghe PETRA, Aristotel SĂNDULESCU, Tiberius TOLESCU, George VLĂDESCU, Stelian VLĂDESCU, etc.

Studenţii pe facultăţi sau rectorate au fost grupaţi în felul următor – printre ei gasindu-se şi [participanţi] de alte coloraturi politice sau independenţi, deoarece manifestaţia era cu caracter naţional ca şi la 8 Noiembrie 1945 – Politehnica, în cadrul căreia se găseau şi ingineri: CAZACLIU, CĂTINAŞ, Mihai CALMUSCHI, Gheorghe CRISTESCU, Gheorghe COSTACHE (inginer), CĂLIN, Mircea BĂCANU, Codruţ IENCIU, Puiu FLORESCU, Ion JIJIE, Constantin IACOBESCU, Nicolae MĂRINCUŞ, Constantin NICOARĂ, Constantin PETROVICI, Mihai PĂUN, Ieronim POPESCU, Dinu RĂŞCANU (ing.),  Alexandru RADULESCU (ing.), Aurel SERGHIE, Ionut STOICA, Octavian VOINEA, Vichentie ZAGAN (lider PNŢCD după 1989 – n. red.)

Facultatea de Medicina umană: Marcel RĂDULESCU (preşedinte),  Mircea ADEL,  Romeo ANTONESCU, BĂLOIU, Emil CĂPRARU, Costin CAZACU, Ion CHIRCULESCU, Nicolae EVOLCEANU, Petrus GEORGESCU, Viorel LĂZĂROIU, Vasile JEMNA, Virgil IVĂNESCU, Mircea ION, Cornel MAREŞ, Gigel NISTOR,  Nelu ROŞCULESCU,  Nicolae OANŢĂ, Nicolae-Fay PETREANU, Mircea NISTORESCU, Banu RĂDULESCU, Ilie RUICĂNESCU,  Grigore SCHILERU, Gică SERBĂNESCU, Eugen SERBENIUC, Constantin SEREMET, Cornel PETRASIEVICI, Mişu TOMESCU, Mihai TURCULEŢ,  Gica VĂTĂŞOIU, Paul SINESCU, etc.

Facultatea de Medicină veterinară: Victor MOŞ (preşedinte),  Ilie BRÂNZEI,  Nicolae CHIŞU, Pompiliu GROZEA, Coriolan LUPUŢIU, Tiberiu ISTVAN,  NAGHI.

Academia Comercială: Aurel LUDOŞANU (preşedinte), Valeriu BASARABEANU, Marin BUCA, Eugen CIUPARIU, Gheorghe CHlVU, Mircea CIATO, Stelian COMŞA, Mihai CULEA, Dorina DARVARESCU, Ion DIDU, Ilie DUMITRESCU, Gheorghe GHEORGHIESCU,  GHIORDUNESCU,  Eugen GHIMICESCU,  Bebe GEORGESCU,  Petrică IORDACHE,  Gheorghe JUREBIE,  Petre IOGU,  Ghiţă MIHALACHE,  Adrian MITRĂNESCU, MOICEANU, Georgeta PANDELESCU, Gogu GEAGU-MARINESCU,  Ecaterina PATELI, Constantin-Puiu POPESCU, Victor NOVAC, Nana PĂUNESCU, Ianoş RAŢIU, Ion ROBU, Mihai TÂRÂŢĂ, Nicolae VIRGIL.

Facultatea de litere si filozofie: Cicerone IONIŢOIU (preşedinte),  Costel EUGEANU, Virgil BADIU, Bucur BRĂNESCU, Smaranda BUCESCU, Lilica ALEXANDRESCU, Dimitrie APOSTOLIU, Costel CIACU, Ana COCUZ, Ileana DANA-TOIU, Nina DOMBROWSCHI, Despina DUMITRESCU, Sava IANCOVICI, Ecaterina-Tita EFTIMIU, Rodica REMUS-ILIE, Paul IORDĂCHESCU, Paul LĂZĂRESCU, Dochia .1 MALCIU, Măriuca MAZILU, Gogu PERŞINARU, Măria NICHITUŞ, Stere CATICHI, Măria SASU, Livia STEFLEA, Adela PIŢIGOI, Dumitru SĂRARU , Paul PĂLTÂNEA.

Facultatea de drept: Vladimir MIHAIL (preşedinte), Dumitru BUCUROIU, Dan ALEXIU, Nina-Elsa ANCA, Dumitru ANTONI, Gheorghe BLACIOTI, Andrei BORDEIANU, Dumitru BURTEA,  Gigi BOTGROS, Aurel CHIRILĂ,  Victor COCONEŢI, Grigore DUMITRESCU, Iulica DUŢĂ, Gheorghe DUMBRĂVEANU, Victor GOANŢĂ, Horia GUGUIANU, Ilie ILIESCU, Andrei IONESCU (avocat), Emil MALCIU, Sanda MATEI, Constantin IONAŞCU, Tatiana MISIR, Costel POPILIAN, Nacu VASILIU, Costel MARES- FETESCU.

Academia Naţională de Educaţie Fizică: Radu IONAŞCU, Nicolae MARTIN, Marioara NICULESCU.

Conservatorul de Artă dramatică: Florica ALECU, Aristide TEICA.

Facultatea de Ştiinţe: Lelia CIONTESCU, Aiu ENCIOIU, Ştefan BAZAVAN.

Facultatea de Textile: Nicolae MANOLESCU (preşedinte), Elena Dimache-TSASIS, Nicolae PETRESCU, Victorita POPA, Nicolae TOMAZIU, Constantin TOMESCU, Tinel VIZDEI.

Facultatea de Farmacie: Florica COPOSU.

Facultatea de Teologie: Ştefan MIRON

Organizaţia muncitoreasca: Av. Romulus GIOROCEANU (preşedinte), Vasile BERCARU, Gheorghe BENTZ, Ion FRONOIU, Ion CUJBA, Vasile FLOREA, Ion CONSTANTIN zis LAMBRU, Dumitru-Ticu TEODORESCU, Nicolae NICOLAE (ing), Ion VEŢELEANU (ing.), Constantin PÂRVULESCU, Pavel RĂDUŢ, Dumitru C.V.IONIŢĂ, GANCIARUC, Teodor CAZAN.

Organizaţia [PNŢ] a Capitalei: Ioan BĂRBUŞ (preşedintele Tineretului universitar pe ţară),  Gheorghe MIHAI (Argeş), Gheorghe MIHAI (Câmpulung Muscel), Ion DIACONESCU, Nicolae ADAMESCU, Dumitru-Mituş IONESCU, Sergiu MACARIE, Bogdan GHIORDUNESCU, Costel DUMITRESCU, Alexandru BRATU, Ion ION, Ştefan PETCU, Florea GLOGOJANU, Lelia MIHĂILESCU, Vali ALEXANDRESCU, Nicoleta BRUTEANU-GROSU, Leana FRONOIU, Ioana VEŢELEANU, Ana CONSTANTINESCU, Victoria IROD, France MARCOVICI, George PUŞCAŞ, Gheorghe MOCANU, Ionel GHIONEA, Florea GHERDA.

 Nu au lipsit nici ziariştii care au fost destul de numeroşi printre ei numarându-se: Nicolae CARANDINO, Emil BOŞCA-MALIN, Constantin HAGEA, Ionel GROŞANU, Sergiu GROSU, Florin ISAR, Ilie PĂUNESCU, Ion LOLU, Gabriel ŢEPELEA, Emil SERGHIE, Leon PROCA, Emil MALCIU, Aurel LIPINSCHI, Lucian VALEA, Alexandru BRUTEANU.

O mulţime ce-şi striga durerea, setea de libertate

Coloana impresionanta de manifestanţi, unii îmbrăcaţi în costume nationale (mentionăm din partea femeilor pe inimoasa Lelia MIHĂILESCU, iar din rândul bărbaţilor pe Vladimir MIHAIL), cu buchete de flori şi drapele tricolore, s-a îndreptat spre Piaţa Palatului ce simboliza legătura dintre Ţară si Rege. În curtea Palatului regal s-au aruncat florile şi s-a manifestat îndelung pentru Suveran.

În continuare, s-a urnit cu greu coloana spre Piaţa Victoriei unde Regele fusese nevoit să participe la defilarea trupelor prin faţa soldatului sovietic. Eram hotarâţi să le oferim noi un spectacol de adevărata dragoste de Ţară şi Rege. Mulţimea ne însoţea pe trotuare şi arunca flori pe drumul nostru, iar alţii se încolonau. Pe lângă pancartele noastre apăruseră altele,  majoritatea cu „Trăiască Regele”. De la Academia Comercială, pe bulevardul Ana Iparescu, până la Strada Grigore Alexandrescu, era o masa de oameni. Armata după defilare se retrăgea pe Calea Victoriei şi Nicolae Titulescu. Uralele noastre se auzeau de acum în tribune şi martori oculari spuneau că se schimbase culoarea feţei prea plecaţilor demnitari slujitori ai intereselor comuniste.

Intrând pe strada Grigore Alexandrescu am traversat în continuare şoseaua Ştefan cel Mare îndreptându-ne, prin strada Paris, spre statuia Aviatorilor, unde ne-a întâmpinat un puternic cordon de poliţişti. Intr-o clipita ne-am înţeles şi am pornit la asalt spre tribună. Poliţiştii, luaţi prin surprindere, au ridicat bastoanele de cauciuc agitându-le şi îndemnându-ne: „Treceţi, treceţi!”. Au mai avut loc doua încercări de a improviza nişte cordoane, dar au fost măturate mulţimea ce alerga pe toata lăţimea Şoselei Jianu, din pieptul căreia răsuna numai libertate,  acoperind fanfara de parca amuţise.

In timp ce mulţimea se apropia ca un tumult ce rupsese zăgazurile, zeci de maşini au apărut îndreptându-se şi îngrămădindu-se în fata tribunei, nu pentru a bara calea mulţimii ci mai mult pentru a-i îmbarca pe guvernanţii care nu mai aveau astâmpăr schimbând feţe, feţe. Dar nu au mai avut timp să coboare, maşinile nu s-au mai văzut, peste ele trecea poporul de parca nici n-ar fi fost maşini. Era o mulţime nemulţumita ce-si striga durerea, setea de libertate.

Ajunsă în fata tribunei, coloana nesfârşita s-a oprit şi a început să-l ovaţioneze pe Rege care încă nu plecase, însoţind uralele cu „Jos guvernul!„, „Jos călăii şi asasinii!„.

Regele a plecat, dar [au rămas] reprezentanţi străini ce fuseseră invitaţi, printre ei zărindu-se Cortland Van Rensselaer Schuyler, reprezentantul Statelor Unite în Comisia Aliata de Control, Adrian Holman, ministrul Marii Britanii la Bucureşti, Donald Stevenson mareşal, delegatul Marii Britanii în Comisia Aliata de Control, F I.Tolbuhin, mareşal URSS şi mulţi alţi ruşi şi străini. Ceilalţi impuşi sa reprezinte România ca, Petru Groza, Ana Pauker,  Guţă Tătărăscu, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Simion Oeriu, Iosif Chişinevschi, Romulus Zăroni, Anton Alexandrescu erau negri-vineti.

În locul muzicii care trebuia să încheie „parada” s-a cântat cu mare însufleţire „Deşteaptă-te Române” urmat de urale nesfârşite de „Regele şi Patria”. Românii ce-şi manifestau dragostea faţă de Rege, devenit de atunci speranţa asigurării libertăţii furate de comunişti, nu au plecat de acolo până ce tribuna n-a fost evacuata prin spate, cu alte maşini venite special, în acest scop.

 In raportul ministrului Adrian Holman adresat de la Bucureşti Primului ministru al Marii Britanii, Clement Attlee, referitor la evenimentele petrecute în România, găsim următoarea relatare cu privire la această manifestaţie de mare răsunet: „încă de când i-a fost impus Regelui de către Vîsinschi, în Martie 1945, guvernul se delectase, cu sprijinul Rusiei Sovietice, în a-i înmâna Majestătii Sale spre semnare proiecte de legi ce conduceau la derogări de la prerogativele regale şi subminarea popularităţii Regelui în ţară. Profunda loialitate a poporului român fusese manifestata pe 10 Mai 1946. Deşi celebrarea, facută în prezenţa Regelui, a mareşalului Tolbuhin şi a Dlui Groza a fost organizată în aşa fel încât să-i permită Dlui Groza să răpească cât mai mult din aura Regelui, în cele din urma populaţia a rupt cordoanele care protejau loja regală şi şi-a manifestat dragostea pentru Rege şi Ţară cu un asemenea entuziasm, încât reprezentanţii sovietici şi cei ai guvernului român care erau prezenţi au fost evident stânjeniţi şi neplăcut impresionaţi…” Această,  remarca de care supravieţuitorii acelei minunate zile iau cunostiinta după decenii de suferinţa, ne anesteziază durerile şi demonstrează că studenţimea, tineretul, a fost totdeauna la unison cu dorinţele poporului român.

Şi aceasta studenţime şi-a continuat drumul spre Piaţa Palatului nemaiîntâlnind nici un obstacol. Bucureştiul vuia de bucurie. Lumea însoţea coloana spre centru, pe Calea Victoriei. Pe drum, în apropierea Palatului, drumul coloanei s-a întretăiat cu al unei maşini luxoase în care era tolănit Dr. Simion Oeriu [politruc, fost comisar general al executării armistiţiului, cu rang de subsecretar de stat (1945-1946) şi comisar general al guvernului pentru legătura cu Comisia Aliată de Control (1946-1947), comisar al guvernului pentru aplicarea Tratatului de Pace; este unul din cosemnatarii „Proclamaţiei guvernului către popor”, din 30 decembrie 1047, prin care se aducea la cunoştinţă abdicarea Regelui]. Portiera i-a fost deschisă şi de data aceasta huiduielile celor ce treceau pe lângă sinistra figură s-au auzit mult timp.

Piaţa Palatului Regal a devenit neîncăpătoare dovedindu-se simbioza naturală între popor şi monarhie, în acele momente de grea încercare pentru Ţară. De data aceasta nu s-a mai tras din ministerul de interne, deşi eram numai la 6 luni de la acel sângeros 8 Noiembrie ’45. De câteva ori Regele a ieşit împreuna cu Regina în balcon ca sa răspundă ovaţiilor necontenite.

Ne-au parvenit zvonuri ca se făcuseră arestări, unii fiind smulşi cu brutalitate şi aruncaţi în maşini care dispăruseră cu ei.

Pe la ora 17, împreuna cu un grup de studenţi de circa 15 persoane, m-am îndreptat spre strada Ştirbei Vodă, la Tribunalul Poporului, unde urma sa depună mărturie Iuliu Maniu în procesul mareşalului Ion Antonescu. Fuseserăm informaţi că de dimineaţă sala fusese plina cu „muncitori” ce se manifestaseră ostil. Acum când Iuliu.Maniu revenea pentru a semna declaraţia, noi am socotit de cuviinţa să fim prezenţi spre a ne manifesta solidaritatea faţă de acest simbol al rezistenţei naţionale în fata noii dictaturi instaurate de comunişti.

Iuliu Maniu

Iuliu Maniu

Intr-adevăr, Iuliu Maniu a venit sprijinit de braţ de Corneliu Coposu, fiind urmat de nelipsitul Şerban Ghica. Noi l-am condus până la intrarea în sala de şedinţă şi l-am aşteptat conducându-1 apoi până la maşină. Cei aduşi cu forţa „în misiune” amuţiseră, curioşi să vadă pe acest ctitor de ţară, adversar al tuturor dictaturilor.

S-a adeverit că Nicolschi dăduse dispoziţii pentru arestarea celor bănuiţi de organizare şi agenţii trecuseră la executarea planului. În seara acelei zile, la clubul PNŢ din str.Clemenceau nr. 9 încercam să adunam cât mai multe informaţii deoarece la data aceea era mai simplu, unii din prefectura poliţiei sau ministerul de interne căutau să fie mai receptivi fată de opoziţie neştiind ce curs vor lua evenimentele. În acele momente a apărut o figură necunoscută la prima vedere. Era Victor Novac, un adevărat luptător de baricadă de la Academia Comercială, alături de care fusesem toată dimineaţa. El la asalt avea tricolorul în mâna si cu el a trecut peste maşini. Dar îl stiam cu barbă. Ne-a spus şi metamorfoza cu splendida lui barbă. Când a plecat din Piaţa Palatului s-a simţit urmărit. Împreuna cu Eugen Ghimicescu, un foarte devotat prieten, au reuşit să scape de urmăritori. Atunci Eugen nu s-a lăsat de el până ce nu l-a dus la un frizer şi 1-a ras. Dar capitolul 10 Mai 1946 nu se încheie, cercetările vor continua încâ vreo luna de zile.

Cicerone Ionițoiu

5 gânduri despre “Cicerone Ionițoiu despre 10 Mai 1946

  1. Excelent articol.

    Am remarcat in special paragraful despre ralierea legionarilor la guvernarea comunista, la chemarea Anei Pauker.

    Legionarii si-au gasit un cuib cald si primitor, devenind cadre de incredere ale Partidului Comunist.

    Literal, adica sefi de cadre. Se potriveau bine in posturile de turnatori-sefi.
    Nu turnatori de metal, ci turnatori de minciuni, de delatiuni, tradatori ai semenilor lor si zbiri ai regimului.

    Pe aceste baze „sanatoase” s-a cladit si consolidat guvernarea comunista.

    E bine sa fie repetate aceste adevaruri, ca sa se mai destepte unii de minciunile ultra-ortodoxistilor neo-legionari.

  2. Mai ales că exact în acea perioadă Wilhelm Filderman, liderul recunoscut al evreilor, şi Rabinul Alexandru Şafran erau duşmăniţi de comunişti şi urmăriţi de Siguranţă. De Filderman spuneau că e „la fel de reacţionar” ca Maniu şi Brătianu.

  3. Ce contrast izbitor e intre privirile lui Iuliu Maniu si Cicerone Ionitoiu si cele intunecate si pline de ura ale lui A. Pauker si N. Petrascu.

  4. Materialul contine multe amanunte care reprezinta o noutate si ar trebui notate de catre istorici.
    In plus este scris cu „nerv” si prin aceasta este incitant.
    Multumesc !

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.