Colaborare prin cultură

foto: Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir, în 1960, cu Che Guevara. Mai târziu, Sartre a spus că Che Guevara este „cea mai completă ființă umană a timpurilor noastre”.

Apariția lui Ion Coja la emisiunea „Rezistența prin cultură”, difuzată de televiziunea publică înainte de începerea campaniei electorale, m-a făcut să gândesc că mult mai potrivita ar fi fost expresia „colaborarea prin cultură”, și nu numai pentru genul ăsta de emisiuni, ci și pentru întreg fenomenul.

Dacă facem un clasament al marilor oameni de cultură care au fost încântați de utopiile criminale servite de satrapi genocidari, contra celor care au rezistat sau au luptat împotriva acestor utopii și dictatori, cred eu că cei care au rezistat ar fi depășiti la scor mare. De altfel, marile utopii au fost produse și apoi susținute, în mare parte, și de oameni de cultură. Știm că secolul XX a fost profund marcat de producțiile culturale ale susținătorilor comunismului și național-socialismului, majoritari în prim-planul lumii intelectuale.

Gorky, Maiakovsky, Kazantzakis, Lukacs, Junger, Malraux, Gide, Romain Rolland, Dreiser, Hemingway, Istrati, Ehrenburg, Hašek, la stânga, Heidegger și Schmitt la stanga cealaltă, național-socialistă, și mulți, mulți alții, au ales să susțină, cam fără rezerve, totalitarismele criminale. I-am pus la un loc pe toți, pentru că vin din aceeasi familie – „Nationalbolschewismus” de prin 1919 era, în fapt, nazismul de mai târziu, din anii ’30.

 

Ambele utopii totalitare împărțeau egal ura pentru liberalismul occidental și cam tot ce era reprezentativ pentru acesta în cultura occidentală. Oamenii ăștia urau din toata inima civilizația care făcuse posibilă apariția și afirmarea lor. Iar când Istrati a mișcat în front, lămurit fiind, până la urmă, ca ținuse partea unui rău imens, și a încercat să explice ce e comunismul în realitate, a fost rapid executat public de foștii camarazi de la L’Humanite, scriitori umaniști, membri ai elitei culturale europene. În nici un caz nu poate fi vorba de naivi seduși de o minciună generoasă, când vorbim de umaniștii ăstia, ci e vorba de oameni care au priceput rapid despre ce e vorba și cu ce se mănâncă atât comunsimul, cât și nazismul. Un exemplu trist – după ce l-a întâlnit pe Stalin, în 1935, Romain Rolland l-a comparat pe dictator cu Beethoven, numindu-l creator al unui nou umanism. Asta la doi ani după ce toată Europa aflase de Holodomor și la ani buni după știrile confirmate despre execuțiile extinse și Gulag. Munca de propagandă a unora ca Maiakovsky și Gorky, intelectuali pur-sânge, a fost preluată în timp, și rafinata, de unii ca Sartre. Au făcut asta liberi să aleagă și în deplină cunoștință de cauză.

La noi în țară, măcar, marii oameni de cultură ai stângii apar abia după ce țara a fost ocupată de ruși, după ce au fost omorați o mulțime de oameni buni și după ce a fost distrusă o generație întreagă de intelectuali veritabili. Îl excludem de aici pe Sadoveanu.

De altfel, cum intelectualul are nevoie de public pentru producția sa culturală, nu aveai cum să fii știut, să exiști practic, ca performer cultural, fără suportul sau măcar fără aprobarea conducerii comuniste. Așa că, oricat de dizident ai fi fost, până la urmă, dacă erai acceptat să publici, se numea că, da, într-un anumit fel cedai și colaborai. Regimul comunist de la noi (urmând modelul sovietic) a fost foarte atent cu oamenii de cultură, recompensându-i binișor pe cei care erau servanți ai propagandei partidului, dând din cand în când și dovadă de „generozitate”, tolerând câte un rebel, spre a-și dovedi superioritatea prin cuprinderea tuturor vocilor din societate și acceptarea de fațadă a unui pretins pluralism.

Securitatea era instrumentul Partidului, așadar era supusă deciziilor luate în cupola comunistă. Partidul comunist era supus Cabinetelor 1 și 2 (Nic și soția), care chiar aveau o bună cunoaștere a lumii culturale de la noi, Ceaușeștii cunoscandu-i personal pe multi dintre marii oameni de cultură ai momentului. Iar pushers pentru Cabinetele 1 și 2 erau unii ca Păunescu și Vadim, care au făcut mai posibilă atmosfera nord-coreeana din anii 80. Când Pârvulescu se revolta la ședința Congresului al XII-lea, nu îl ataca doar pe Ceaușescu, dar îl menționa revoltat și pe Păunescu, a cărui influență asupra vieții partidului devenise din ce în ce mai greu de suportat. Unii ca Păunescu și Vadim susțineau frenetic nebunia cultului personalității, având o contribuție masivă la gonflarea excesivă a acestui cult, până la insuportabil, lucru care îi prindea pe picior greșit, și cu o viteză mai puțin, pe membrii de partid și pe cei din Securitate.

adrian-paunescu-vadim-tudor1

Păunescu și Vadim, intelectuali veritabili, care au rămas la fel de toxici până la moarte. După schimbarea de regim, tradiția se păstrează și consumatorul de producție culturală Iliescu rămâne apropiat al lumii culturale, având alături, la momentele sale de glorie criminala, oameni ca Răzvan Teodorescu, subordonat al lui de mare rafinament intelectual și cunoscut bizantinolog, sau pe Eugen Simion, președinte al Academiei Române.

E drept, după 1989, bună parte din intelighenția românească a ales să nu slujească regimului politic cripto-comunist, dar nici cei legați de eșalonul doi al PCR, atunci ajuns la putere, nu au fost puțini. E de menționat și grupul numit total aiurea „intelectualii lui Băsescu”, oameni de greu egalabilă calitate intelectuală (la noi în țară), care au rămas la același nivel de recunoaștere publică și fără suportul președintelui în slujba căruia se spune că ar fi fost.

Ultimul lucru pe care l-aș face ar fi să îmi atribui cumva coolness-ul revoltei antiintelectuale, anticulturale, pentru că ăsta e monopolul intelectualilor umaniști. Tot ce pot face e să arăt că, lipsită de fundamentele morale solide ale credinței creștine sau, nu știu, fără moralina aia de care spunea Cosașu (el însuși, vai, scriitor de stânga), toate producțiile culturale se pot întoarce împotriva noastră și pot deveni arme împotriva oricărei urme de umanitate, creștină, sau nu.

Acum, nădejde trag că textul ăsta nu e luat ca demascare sau condamnare a cuiva. E doar o imagine intregită, pentru o înțelegere mai deplină a realității. Și pentru asta am un exemplu lămuritor de posibilă rezolvare a dilemelor mele în ceea ce îi priveste pe colaboratorii fără voie ai regimului comunist. Dintre ei, pe cei care mai sunt în viață, îi văd în situație comparabilă, într-un fel, cu cea a creștinilor care au căzut în idolatria oficial solicitată în Imperiul Roman, pentru a-și salva viața, familiile, veniturile, sau ce mai aveau în pericol.

Astfel, la sfârşitul anului 249 d. Hr., împăratul Decius Caius Messius Quintus Traianus (195-251) emite un edict prin care se intenţiona obţinerea loialităţii politico-religioase din partea tuturor locuitorilor imperiului. Unii din creștini au ajuns martiri, alții mărturisitori, iar alții, numiți lapsi, au cedat și s-au supus edictului. Numai că, între cei căzuti, lapsi, au fost diferite grade de vinovăție, de la cei care au adus sacrificiu public idolatru, numiți sacrificați, la cei care au obținut prin corupție certificatul că ar fi adus jertfa idolatră cerută, libellatici.

Ei bine, depre toți acestia cazuti spune Sfantul Ciprian: să nu fie tăgăduită cu desăvârşire celor căzuţi nădejdea comuniunii şi iertării …nici să nu fie slăbită asprimea Evangheliei, încât să se îmbulzească cu îndrăzneală spre comuniune.

The following two tabs change content below.
Preot Alexandru Coman

Preot Alexandru Coman

Hirotonit preot în anul 1994, Parintele Alexandru Coman este și absolvent de Psihologie, specializat cu Master în Logopedie (Terapii și compensare în tulburările de comunicare), membru în Colegiul Psihologilor, având și cursuri post-universitare de Jurnalism/Publicitate (anul 2001), timp în care a slujit neîntrerupt în Biserică.
Preot Alexandru Coman

Latest posts by Preot Alexandru Coman (see all)

4 gânduri despre “Colaborare prin cultură

  1. VA multumesc parinte pt.informatii!
    Deschiderea d-stra pentru atrocitatile securisto-comuniste din tara noastra, dar si din alte tari, sunt admirabile cu atat mai mult cu cat sunt prezentate de un preot ortodox.

  2. Va multumesc si eu pentru cuvintele frumoase. Problema noastra e ca se pare ca a aparut o generatie noua de admiratori agresivi ai comunismului, tocmai aici, in Est, unde am suferit atat de mult din cauza acestei ideologii criminale. Slava Domnului ca nu sunt multi, numai ca, din pacate, obraznicia lor ii face tot mai vizibili.

  3. Atat doar,parinte,ca incheierea a ramas putintel in aer.Vedem azi emuli zelosi ai,din pacate,nici macar intelectualei elite europene si entertaineri americani care executa cu mare entuziasm celeasi tumbe ca inaintasii lor intr-ale ticalosiei la fluieratul strident al papusarilor multimiliardari ai multiculturalismului sau cum s-o fi chemand nenorocirea sistematica a Europei.Cred c-ar trebui scris mult mai mult despre acesti strigoi ai trecutului reinviat la alte cote pentru ca povestea asta ne va atinge negresit cu laturile din care e azi compusa elita noastra politica.

  4. Dumnezeu sa-i ierte. Pe toti.
    Au innebunit prin mintile lor deosebite, au chinuit suflete, si Domnul stie ca in gandire exista anume elemente crestine menite sa sminteasca pe cei care nu inteleg.
    In fata Domnului sa dam numai ranile proprii fara vreo ofenda sau uneltire lumeasca.
    Ma scuzati Parinte ca sunt inca tulburata – Hemingway? Sartre? Nu sunt fana a lor dar tot sunt in soc. Cat de jos ne putem duce?
    Fara Dumnezeu suntem doar tarana. Oricat ne-am chinui. Omul nou e de fapt cel vechi, in apostazie doar? Ne iarta Domnul, dar timpul Sau? Nicio cadere fara vina noastra. Nici macar una. Doamne iarta-ne si pe noi la sfarsit…

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.