ILD scrie de Alexandr Dughin de peste 5 ani. Azi Dughin e mainstream, universal cunoscut în România și în Occident, iar asta e foarte bine. Cum spunea Horia-Roman Patapievici, vorbind despre cartea „Statele Unite și Noua Ordine Mondială – O dezbatere între Olavo de Carvalho și Aleksandr Dughin„, trebuie să ne cunoaștem inamicul (declarat) ca să îl putem combate.

Cartea a fost publicată de Humanitas, la sugestia lui Elpídio Fonseca, traducătorul brazilian al lui Andrei Pleși, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici și a altor autori români. Elpídio este unul dintre elevii și prietenii filozofului brazilian Olavo de Carvalho.

Am urmărit reacțiile prorușilor/pro-ceaușiștilor (de cele mai multe ori, aceste două categorii coincid) la aparitia acestei cărti pe rețelele sociale și pe site-urile proruso-ceaușiste românești. In frunte cu infamul Cotidianul, după interviurile date de HR Patapievici in presă și la radio, toți au descoperit, pentru a câta oară, că HR Patapievici e un „trădător de țară”;  ciorbele vechi și impuțite ale fostei Securități comuniste, acum dughiniste, au fost puse iar pe foc.  Dar nu vă faceți griji, există o soluție – ne salvează ei, uniți, de trădăori și coloniștii americani.

De la prorușii declarați, autori pe Criticatac.ro, Sputinik.com, Katehon.com, Argumentesifapte.ro etc am aflat că Dughin e un „nimeni”, iar HR Patapievici este, dacă nu adept al ideilor lui Dughin, cel puțin unul care îl promoveaza vinovat și îl face cunoscut pe acest „nimeni”. Același „nimeni” care le este coleg de platformă și idei pe Katehon.com, Sputnik.com și toate celelate, platforme care nu se străduiesc foarte tare să își ascundă apropierea față de Kremlin, apropiere financiară și/sau „intelectuală”.

„Statele Unite și Noua Ordine Mondială – O dezbatere între Olavo de Carvalho și Aleksandr Dughin” e o carte foarte importantă.

Horia-Roman Patapievici, 20 noiembrie 2016. Transcrierea prezentării de la târgul de carte Gaudeamus:

***

„Statele Unite și Noua Ordine Mondială – O dezbatere între Olavo de Carvalho și Aleksandr Dughin” este o carte foarte neuzuală pentru că reprezintă dezbaterea dintre oameni care nu pot dezbate nimic și care nu pot vorbi nimic unul cu celălalt, pentru că divergența dintre ei este atât de mare încât dialogul nu e cu putință.

Ea totuși există printr-o neînțelegere și vreau să vă vorbesc puțin despre preistoria acestei cărți. Unul din personaje este un profesor de sociologie la Universitatea de Stat din Moscova, pe nume Alexandr Dughin, care este un ideolog al Rusiei de astăzi, un om care oferă idei, sfaturi și îndrumare unei părți importante din elita politică a Rusiei lui Vladimir Putin. Este deci un filozof care funcționează într-un sistem universitar de stat și care are poziții oficiale, iar când nu mai sunt oficiale, pozițiile lui sunt de tipul sfătuitorul prințului, o tradiție importantă a zonei bizantine pe care el o asumă astăzi, fie că o face oficial, fie ca o face de pe poziții neoficiale.

Celălalt, Olavo de Carvalho, este un filozof brazilian care nu ocupă nici o poziție oficială, care e deteritorializat. El și-a părăsit Brazilia pentru că mediul intelectual brazilian era sufocant pentru un om care este de o orientarea conservatoare, ori liberal-conservatoare ca a lui, care nu a găsit nici o audiență în țara lui și s-a retras în Statele Unite. Locuiește la o fermă, neavând nici o poziție oficială, în schimb predând filozofia pentru oameni pe care îi găsește pe internet. Altfel spus, sunt oameni care intră într-un raport perfect privat și voluntar cu Olavo de Carvalho, care de la o fermă dă lecții de filozofie. Antiteza nu poate fi mai mare între un filozof privat și un filozof public, decât aceea între Olavo de Carvalho și Alexandr Dughin.

Cum s-a născut această carte? S-a născut din faptul că amândoi, Alexandr Dughin și Olavo de Carvalho au avut reflecții, ori interese, ori au mărturisit public prin cărți, articole, sau prin luări de poziție interesul lor față de gândirea tradițională. „Gândirea tradițională” este ceva care are de a face cu nume precum Iulius Evola și Rene Guenon. Este vorba de gândirea tradițională care la noi în țară a avut, cum știți, ecouri culturale importante. Aproape toți intelectualii interbelici știau bine Guenon și știau bine, din cultura germană, pe Oswald Spengler, cel puțin. Ca atare sunt cel puțin doi autori care în România făceau autoritate în mediile cele mai diverse, Rene Guenon și Oswald Spengler.

Brazilia este și ea o țară care cunoaște un interes cultural față de gândirea tradițională, deci față de aceste figuri importante. Nu sunt singurele, mă refer doar la ele pentru simplitatea adresării. Evola și Guenon fiind foarte diferiți, dar amândoi fiind critici ai modernității occidentale pe care o traduc, o explică și o legitimează în termenii acestei tradiții care ar fi existat și la care fac mereu referință. Ei bine, pentru că de Carvalho și cu Dughin au avut interes față de gândirea tradițională, câțiva brazilieni au avut ideea să pună în dialog un rus care referă la gândirea tradițională și un brazilian care se referă la gândirea tradițională. În ideea că ei se întîlnesc în critica pe care o fac, Dughin, Occidentului, Olavo de Carvalho, anumitor aspecte ale Occidentului, se vor întâlni pe tărâmul acesta al gândirii tradiționale. Ori, nu puteau să o dea în bară mai bine decât au dat-o pentru că oamenii sunt riguros ireconciliabili, iar așa presupusa conciliere a unui teren comun în gândirea tradițională nu poate exista în condițiile în care ea este revendicată de Dughin și felul în care ea este recunoscută de Carvalho. De ce este ireconciliabil? Ca să înțelegeți de ce, vreau să expun doctrina lui Alexandr Dughin.

Premizele, cum v-am spus, sunt aparent acelea tradiționale – Guenon, Evola, Kumaraswamy și nemulțumirea față de felul în care el, Occidentul, ca entitate culturală și civilizațională s-a dezvoltat față de marile curente religioase care au existat dintotdeauna în culturile și civilizațiile lumii și în special față de creștinism. Deci miezul discordiei este felul în care modernitatea, respectiv Occidentul, se raportează la tradițiile religioase și spirituale, la creștinism în particular.

Declarațiea lui Dugin este următoarea: sunt ferm împotriva valorile occidentale, esențialmente moderniste și postmodernise. Occidentul, după părerea lui, este centrul, citez, „centrul epocii kali-yuga, motorul și inima sa”. De firecare dată când voi cita voi spune că citez, nu din pedanterie, ci ca să distingeți ferm ce este excesiv delirant în textele lui și să nu credeți că îmi aparține mie această interepretare, această parafrazare. Respectiv, reprezintă nu felul în care eu văd spiritul textului ci felul în care el a construit textul în litera lui.

Și acuma, doctrina. Dughin spune în esență că sunt patru mari doctrine politice, patru mari căi. Prima cale este liberalismul, a doua cale este comunismul, a treia cale este fascismul și nazismul și a patra cale este ceea ce propune el, Alexandr Dughin.

V-am făcut această descrierere ca să știți unde situez discursul pe care îl veți auzi în continuare. Doctrina lui este următoarea: comunismul, socialismul și fascismul au eșuat în lupta contra capitalismului. Este postulat faptul că împotriva capitalismului trebuie să lupți. Asta este o trăsătură clar socialistă, îți vine să spui, dacă nu ți-ai aminti că și naziștii erau anticapitaliști și chiar varianta italiană a fascismului era anticapitalistă, într-o mai mică măsură, dar corecția pe care vreau să o aduc era aceea corporatistă. Toate aceste variante de antimodernism au ca trăsătură comună anticapitalismul.

De aceea, spune el, întrucât toate au luptat împotriva capitalismului liberal și toate reprezintă doctrine constituite anticapitaliste, ceea ce trebuie să facem noi este să construim o sinteză a acestor două forme de luptă împotriva capitalismul, respectiv fascismul-nazismul și comunismul.

Din comunism, spune Dughin, care este „a doua cale”, trebuie scos ce e rău, adică ateismul, materialismul și cosmpolitismul, și păstrat tot restul care e bun, respectiv, solidaritatea socială, justiția socială, socialismul și atitudinea holistică generală, preeminența societății asupra individului. Toate aceste etichete pe care le auziți sunt ale lui, nu sunt ale mele. Comuniștii, susține el, nu au ucis. El combate presupusul genocid comunist ruso-chinez pe care într-o etapă a dialogului îl formulase Olavo de Carvalho. Din fascism-nazism, care este A treia cale, spune Dughin, trebuie scoase lucrurile rele. Acestea sunt, citez, rasismul, xenofobia și șovinismul, și păstrăm tot restul, care e bun.

Păstrând tot ce e bun în comunism și fascism-nazism, obținem, spune Dughin, A patra cale, care se numește „Național-Bolșevism”. Național-Bolșevismul, citez, „reprezintă socialismul fără materialism, ateism, progresism și modernism, precum și a treia cale, adică fascism-nazismul, care este lipsită de rasism sau naționalism”. Trebuie păstrate, spune el în „A patra cale”, atât „dreapta valorilor”, este expresia lui, cât și „stânga muncii” – este tot expresia lui. Asta ar fi „național-bolșevismul”, un alt nume pentru „A patra cale”, teoria politică care ar trebui să stea la baza noii ordini mondiale pe care el o numește „Eurasiatism” și care ar trebui să se petreacă la inițiativa și sub oblăduirea Rusiei, care este principala putere într-o alianță cu China, care reprezintă principala putere asiatică.

Conținutul acestei doctrine care este „național-bolșevismul” – acesta este numele politologic, numele geopolitic este „euroasiatismul” este, citez din Dughin: „subiectul uman al celei de „A patra teorii politice” poate fi întâlnit în conceptul heideggerian de Dasein, „a fi aici”. „Dasein este o instanță concretă. Orice om și orice cultură posedă un Dasein”, am închis citatul. V-am dat acest exemplul ca să înțelegeți eclectismul referințelor lui Dughin și mai târziu o să fac o reflecție la acest acest stil de eclectism. Mai concret, spune el, „viziunea importantă despre Nous a filozofului grec Plotin corespunde idealului nostru. Deci doctrina național-bolșevică are în centrul ei un subiect uman care reprezintă Daseinul lui Heidegger și elementul important care corespunde idealului nostru este viziunea despre Nous a lui Plotin. Înțelegeți de aici ce doriți.

În reflecțiile lui apare o critică a Occidentului care conține și tezele radical relativiste, tipic postmoderne (el este împotriva postmodernismului, a spus-o) deci teze tipic postmoderne care deconstruiesc noțiunea de realitate sau noțiunea de adevăr, pe urmele lui Derrida, potrivit cărora aceste noțiuni sunt tipice culturii occidentale și nu se aplica în afara lor.

Atunci când de Carvalho invocă realitatea obiectivă, Dughin replică că realitatea este o noțiune occidentală și ca atare ea nuase aplică Rusiei, cum nu se aplică nici „adevărul”, altă noțiune pur occidentală. Deci Rusia trebuie tratată într-un fel care scapă categoriilor occidentale și în acest mod regăsim relativismul radical al postmodernismului, pe urmele deconstructivismului lui Derrida, pe care tocmai el îl combate ca fiind tocmai una dintre plăgile occidentale.

Citez din Dughin: „Singurul lucru asupra căruia insistăm, pentru crearea unei cooperări, este înlăturarea prejudecăților anticomuniste și de asemenea, antifasciste. Trebuie așadar să respingem ferm și anticomunismul și antifascismul”. Am închis citatul. A patra cale care stă la baza Noii Ordini Mondiale realizează, spune Dughin, vechea teorie a kremlinologilor occidentali, așa-numita teoria a convergenției care prezicea sinteza formelor politice ale socialismului sovietic și ale capitalismului occidental.

E complex, nu? În concluzie citez – „cred sincer că a patra teorie politică, național-bolșevismul și eurasiatismul pot fi de mare folos pentru popoarele noastre, țările noastre și civilizațiile noastre. Cuvântul cheie, spune Dughin, este multipolaritate în toate sensurile, geopolitic, cultural, axiologic, economic șamd. Însă, spune el, sunt unii care gândesc diferit. Cine sunt cei care care sunt împotriva unui asmenea proiect? Cei care vor să impună uniformitatea, gândirea unică, un mod de viață unic, cel american, o lume unică. Ei sunt împotriva noastră. Profesorul Carvalho este unul dintre aceștia. De acum înainte știm acest lucru. Știm cine este dușmanul. Dezbaterea s-a încheiat însă lupta noastra abia începe.” Am închis citatul din Alexandr Dughin.

Rezumatul pe care l-am făcut doctrinei eurasiatice și a doctrinei național-bolșevismului deși a reținut numai anumite trăsături și nu detaliile, detaliile le găsiți în carte, este fidel. Din aceste motiv am vrut să folosesc cuvintele lui și nu cuvintele mele.

Ce mi se pare extraordinar de interesant în aceasta „A patra cale” este că i-a dispărut rușinea.

În mod normal, în lumea în care noi trăim, adică o lume care are în spatele ei, în proximitatea ei, secolul 20, cu siguranță cel mai infam secolul din istoria umanității, în care numai în tabăra comunistă statisticienii crimelor au numărat 140 de milioane de victime, o rușine te impiedică să revendici cu voce tare doctrine care sunt responsabile de asemenea ucideri în masă. După cum, dacă ne referim la Holocaust, la cel de-al doilea război mondial și la crimele care sunt de pus în mod direct cu doctrinele fasciste și naziste și numeri zecile de milioane care vin din acest tip de doctrină, să le invoci azi spunând că trebuie să înlăturăm câteva lucruri rele din ele și să păstrăm ce este bun în ele, după părerea mea, ca să nu spun alte cuvinte tari, este vorba de un moment în care rușinea a dispărut din spațiul public.

După părerea mea, sentimentul de solidaritate în fața acestor democide și acestor genocide (prin democid înțeleg uciderea cetățenilor de către propriile lor guverne în timp de pace), deci cea mai elemetară formă de reacție morală, de claritate morală față de existența democidului, cere să nu reciclezi doctrinele care au împuternicit guvernele care le-au săvârșit, să nu reciclezi aceste doctrine ca refolosibile. Acesta e un punct.

Al doilea este extraordinara, tenacea, neverosimil de stupida și înverșunata ură împotriva capitalismului. Este absolut de necrezut! În termeni demografici, în termeni de prosperitate, în termeni de știință, în termeni de medicină, în termeni de igienă, în termeni de urbanism… În orice latură vreți, dacă faceți bilanțul între ce s-a întâmplat în umanitate până la Revoluția industrială – și să luăm grosso modo ca termen 1780, deci dacă luăm totul, demografie, prosperitate, venit pe cap de locuitor până la 1780 și de la 1780 până astăzi, diferența este uriașă. În termen de grafic, orice ați pune în abscisă crește foarte lent, foarte lent până la 1780. Orice ați bune în abscisă, nivel de sănptate, venit pe cap de locuitor, produse tehnologice șamd, de la 1780 încoace crește exponențial.

Ce înseamnă modernitate? Sunt cel puțin patru elemente fundamentale. Unul este capitalismul, acest hulit capitalism. Am luat termenul de 1780 pentru că el reprezintă un termen plauzibil pentru a marca introducerea sistemului de fabrică, adică a revoluției industriale în Anglia, care situează evoluțiile capitaiste într-o altă etapă, ce merge în continuare și aztăzi. Al doilea element al modernității este spiritul științific, raționalitatea științifică, sau dacă vreți să vorbim în termenii lui Aristotel, este hegemonia rațiunii între facultățile sufletului.

A treia trsătură fundamentală este un nou raport între individ și stat pe care noi îl exprimăm în multe feluri. Îl exprimăm ca drepturile omului, ca domnia legii, stat de drept, ca individualism, cetățenie, constituționalism. Este un nou raport, sui generis, între individ și stat care este tipic modernității.

În fine, este punerea în aplicare a unui vechi dicton evanghelic – „Dați Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”, repectiv o separare a puterilor în Cosmos care în interiorul cetății, a vieții politice, se traduce ca, fie secularizare, fie separare a Bisericii de Stat. În orice caz o separere a religiosului de politic care face ilegitime, din punctul de vedere al modernității, religiile politice. Adică exact ceea ce criticele capitalismului din secolul 20, respectiv nazismul și comunismul, erau. Erau religii politice. Ele, ca critice al modernității, sunt și antimoderne în mod radical pentru că critică prin negație, este o critică exterminatorie a exact pilonilor fundamentali ai modernității: raționalismul științific, separarea puterilor în Cosmos, între religios și politic, capitalismul și ideea statului de drept, care este înlocuit cu statul totalitar.

Ca atare, acele elemente doctrinare pe care Dughin le numește „A doua cale” și „A treia cale”, respectiv comunismul și fascism-nazismmul reprezintă forme radicale de antimodernitate politică care au condus la peste 200 de milioane de morți în secolul 20. Este inimaginabil ca o teorie politică care să critice modernitatea să fie construită astăzi pe aceste baze, în ideea că luăm că este bun de la ele și aruncăm la coș ceea ce este rău. De parcă în interiorul nazismului ai putea opera o distincție între ceea ce este bun, și putem păstra, și ceea ce este rău, la care trebuie să renunțăm. Adică, cum ar fi, un nazism cu față umană.

Ceea ce ne propune Dughin ca fiind „A patra cale” reprezintă un comunism cu față umană, respectiv, vă rog să vă amintiți, 140 de milioane de morți făcute numai de regimurile comuniste, în toată lumea, deci 140 de milioane de morți cu față umană și 6 milioane de evrei exterminați, un Holocaust cu față umană. La asta adăugăm ce? O critică a postmodernismului și a globalizării care stă sub pulpana a ceea ce pentru Dughin este Satana, respectiv Statele Unite ale Americii. O notă importantă a dughinismului, a teoriei lui eurasiatice este că oferă o doctrină politică pentru sentimentul care este astăzi din ce în ce mai răspândit în Occident și căruia inclusiv oficiali ai Uniunii Europene, sau ai guvernelor occidentale, îi dau glas. Este vorba de această stupidă, incredibil de stupidă și nerușinată pasiune colectivă care este antiamericanismul.

Uneori se manifestă sub forme istețe. Când se propune, de exemplu, să facă Uniunea Europeană o armată diferită de NATO este de fapt o expresie aparent isteață a antiamericanismului.  O armată a Uniunii Europene echivalează cu o trecere în rezervă a NATO-ului, iar NATO nu este nimic fără prezența americană pe continentul european. Iar alteori are forme explicit publice, cum sunt remarcele acestui nefericit președinte de Comisie Europeană, Jean Claude Junker, care se rățoiește la Statele Unite, dând glas unui foarte primar și nepotrivit, pentru poziția pe care o ocupă, antiamericanism.

Noua pasiune europeană este antiamericanismul. Între cele două războaie fusese antisemitismul. Astăzi este un abia reținut, să nu îi spun antisemitism, dar critica la adresa statului Israel care azi în Europe occidentală ia note care amintesc de vechiul antisemitism și este un lucru care realmente te înfioară, un lucru ține de recrudescența nerușinării în spațiul public de astăzi.

Am să închei printr-un accent pe care nu l-am pomenit până acum și care este militantismul de natură militară al doctrinei celei de „A patra căi”.

Citez din Dugin: „Toți care au o analiză negativă asupra globalizării, a occidentalizării și postmodernizării….” eu am o critică la adresa postmodernismului, am o critică la filozofică la postmodernismul filozofic. Cel literar și artistic îmi place foarte mult, nu am nimic împotriva lui, eu însumi sunt un postmodern în privința artistică, dar filozofic am obiecții majore la postmoderenitate. Mă recunosc cumva în acest tip de critică a postmodernismului? Absolut deloc! Chemarea lui Dughin, toți cei care criticați postmodernitatea veniți sub faldurile celei de „A patra căi” și a eurasiatismului este absolut militară și ineptă. Spune Dughin: „Toți care au o analiză negativă asupra globalizării, a occidentalizării și postmodernizării ar trebui să își coordoneze eforturile pentru crearea unei strategii de rezistență în fața răului omniprezent. Imperiul american trebuie distrus! Scopul meu este să recrutez soldați pentru lupta împotriva Occidentului și instaurarea immperiului eurasiatic universal!”

Ăsta este cuvântul final al doctrinei eurasiatice. Recrutarea de soldați pentru o luptă în care filozofic este vorba de combaterea modernității, împotriva statului modern și impotriva secularizării, reluând obsesiile fantasmatice și criminale, genocidare ale anticapitalismului care sunt ale nazismului și ale comunismului. Tradus politic, lupta cu arme împotriva Statelor Unite și în favoarea Rusiei, succesoare a Uniunii Sovietice. Purtătorul de cuvânt al acestui vis geopolitc, Vladimir Putin, a spus că cea mai mare catastrofă geopolitcă a secolului 20 a fost prăbușirea Uniunii Sovietice. Deci nu a fost inființarea Uniunii Sovietice, cu cortegiul de crime pe care l-a creat, ci prăbușirea ei. Nu instaurarea răului a reprezentat catastrofa geopolitică, ci salutara probușire a răului.

Închei spunându-vă următorul lucru. L-am neglijat pe Olavo de Carvalho și am greșit. Nu am avut timp la dispoziție să îi fac loc. Pentru că vocea lui este complet diferită. Este o voce a raționalității, a informației științifice și a curajului moral. Pentru că n-o să găsiți o voce care schiaună, n-o să găsiți o voce care se lamentează, o voce care tremură și care spune, cum a făcut comisarul pentru politică externă al UE Mogherini care a izbucnit în plâns când s-a întâmplat nu știu ce atentat. Nu izbucnești în plâns, nu, trebuie să îi faci să tremure pe cei care au comis crima. Or, Olavo nu are vocea care tremură, are vocea virilă, a luptătorului, dar care este luptătorul individual care știe în ce valori crede și care știe că această luptă merită dusă. Pentru că, în fond, este lupta pentru civilizația noastră și pentru toată diferența pe care o face evoluția lentă, de zeci de mii de ani, până în 1780 și evoluția spectaculos exponențială de la 1780 încoace, care este darul făcut umanității de către modernitate.

Vă mulțumesc foarte mult! Cumpărați această carte, citiți-o, meditați asupra ei și mai am un singur lucru de spus. Gândiți-vă la poziția voastră ca român în timp ce o citiți. Proiectul eurasiatic este un proiect care din dpdv național, pentru români, este un proiect care pune în discuție și de fapt anulează statalitatea noastră. Amintiți-vă, vă rog, de pozițiile lui P.P. Carp. Atât din 1878, atunci când pacea de la Barlin ne-a impus pierderea Basarabiei de Sud în favoarea aliatului nostru în războiului cu turcii, care ne-a adus independența, dar aliat care a staționat în România și care nu a mai plecat și care nu ne-a mai recuncut cobeligeranța. Într-un secol, 19, în care de cel puțin de cinci ori, trupele țarului ne-au ocupat principatele. Ca român, amintiți-vă de această vână importantă din cultura publică românească, care este nu poziția antirusească, ci poziția lucidă a aprecierii faptului că, așa cum a spus PP Carp: Nimic cu Rusia în politică. Asta nu înseamnă o atitudine ostilă față de Rusia. Aboslut deloc. Suntem primii care să o recunoaștem, pentru că cultura română este o cultură care a fost extraordinar de deschisă pentru valorile culturii rusești. Îmi vine să spun, nicăieri nu s-au vărsat lacrimi de omoționalitate culturală față de sensibilitatea rusă cum s-au vărsat în cultura română, pentru că în privința asta, românii sunt realment înfrățiți cu rușii (…) Politic vorbind, politica rusească s-a făcut întotdeauna nu cu noi, ci împotriva noastră.