După ce Adevărul a publicat la Bucureşti acuzaţii mincinoase despre bani şi diamante ce ar fi fost dosite de Iuliu Maniu, la Baia Mare, este terfelit Ilie Lazăr (1885-1976), cel mai tânăr semnatar al actului Unirii şi colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu. Autorul acestui atac nedem, Marian Ilea, afirmă că fruntaşul ţărănist ar fi susţinut, pe căi nu foarte onorabile, un baron evreu, Groedel, care ar fi vrut să pună mâna în mod necinstit pe un mare număr de hectare din Composesoratul Vişeu. Ilea ni-l  înfăţişează pe Groedel ca pe un adevărat Shylock maramureşean, viclean şi hrăpăreţ, ca în caricaturile ziarelor naţional-socialiste din Germania anilor 30. Lui Ilie Lazăr îi rezervă imaginea stalinistă a ţărănistului care trage sfori în favoarea bogătaşilor, spre paguba celor obidiţi. Ca orice detractor al României Mari, autorul nu scapă ocazia de a arunca cu noroi, la modul general, şi în Parlamentul interbelic.

Ilea suţine, fără măcar să încerce să aducă vreo dovadă, că fruntaşul ţărănist ar fi forţat adoptarea, la Bucureşti, a unei decizii favorabile lui Groedel, care însă nu a intrat în vigoare niciodată. Nu aflăm nicio informaţie concretă. Nu se înţelege în ce an a avut loc toată tărăşenia, care era scopul exact al acţiunii lui Groedel, ce lege încălcase (dacă încălcase vreuna), care erau locurile la care râvnea sau în ce consta abuzul vestitei decizii pe care ar fi sprijinit-o Ilie Lazăr. Cititorului de azi nu i se aminteşte nici că, după Primul Război Mondial, datorită schimbărilor majore produse de reformele administrativă şi agricolă, litigiile legate de proprietăţile agricole şi forestiere au fost foarte numeroase şi de ele s-au ocupat toţi avocaţii din România.

Ca să înţelegem josnicia atacului lui Marian Ilea, să ne oprim pe scurt asupra omului pe care a încercat să îl terfelească.

Casa memorială „Ilie Lazăr”. În această casă, Dr. Ilie Lazăr a convocat, la 28 noiembrie 1918, delegații maramureșeni pentru a pleca la Alba Iulia unde se va semna unirea Maramureșului cu România. (sursa: maracosau.ro)

A pus steagul românesc pe primăria din Cernăuţi

Ilie Lazăr s-a născut la Giuleşti, într-o familie preoţi greco-catolici nemeşi. A studiat dreptul la Sighet şi Cluj şi a obţinut titlul de doctor în drept al Universităţii din Cluj. Avea 23 de ani când, fiind înrolat în armata austro-ungară, în primăvara anului 1918, unitatea pe care o conducea a ajuns la Micolaiov, lângă Lviv, în Ucraina de Vest. Iată cum descrie el însuşi atmosfera momentului : “Dispozițiile și ordinele ce le-am primit erau să restabilesc în cele cca. 17 comune ordinea, să apăr culturile agricole de jafuri și să păstrez ordinea stabilită. Am reușit în scurt timp să fiu bine văzut și chiar iubit de populație. Aflând că nu sunt „vengher” (n. red. ungur), ci român, mă invitau la petreceri și la nunți atât populația din localitate ucraineană cât și cea evreiască…

Aflând că armata română a intrat în Basarabia încă în primăvara anului 1918, mereu mă preocupa gândul să dezertez în Basarabia. Mă gândeam la vorbele tatălui meu (din Giulești, Maramureș), când eram copii mici: „Măi, prunci, veni-va vremea când craiul României va împlânta sabia la Răchita Roșie, la Tisa”. Preocupat de dorul de a vedea visul moșilor și strămoșilor noștri realizat, am pus în practică dezertarea, nu numai a mea personală, ci și a întregii mele companii, compusă din 180 de români… Simțeam că mă bucur de simpatia desăvârșită a soldaților mei. Le vorbeam de România Mare ce va să vină, de faptul că armata română a intrat în Basarabia și altele. Descoperindu-i pe cei mai inimoși, i-am sfătuit să stea de vorbă și între ei și să se informeze. La un moment dat, convins fiind că terenul este pregătit, am tratat cu doi ceferiști ucraineni și cu un mecanic. După câteva zile, aceștia mi-au comunicat că pe prețul de douăzeci și șase puzi de grâu (un pud era 16 kg) mă vor servi. S-au învoit ca să ne pună la dispoziție locomotiva și vagoanele necesare”.

După peripeţii demne de un western, Ilie lazăr şi soldaţii săi ajung pe teritoriul românesc, unde aventurile au continuat: “Aici, pe pământul lui Ștefan cel Mare, le-am vorbit soldaților care, entuziasmați, au subliniat cele spuse de mine cu cântecul „Deșteaptă-te Române!”. După aceasta, împreună ne-am consultat cu toții, ce să facem? Eu singur mi-am lepădat insignele gradului de ofițer, în fața soldaților. Le-am spus că, atunci când mi-am pus în gând să dezertez, am crezut că trebuie să ne predăm armatei române, care se afla deja în Basarabia. Soldații mei au hotărât să mergem în marș forțat până la Cernăuți. Dorința lor fapt s-a făcut. După câteva ore am sosit în Piața Cernăuților. Aici am dat ordin să se pună puștile în piramidă, fiecare să se aprovizioneze și să se odihnească. Eu tot timpul circulam în sus și în jos în jurul lor. La un moment dat se apropie de mine un domn și se prezintă „Sunt profesorul Sextil Pușcariu”. Îi răspund „Mă numesc Ilie Lazăr, de fel din Maramureș, iar soldații mei sunt toți români, bănățeni, din Regimentul 8 honvezi, din Lugoj”. Îi arăt situația noastră, cum am dezertat și că intenționăm să ne predăm armatei române, dar că, la dorința soldaților mei am venit până la Cernăuți. Domnul Profesor Sextil Pușcariu îmi spune următoarele „Orașul este ocupat de vreo șapte sute galițieni care jefuiesc cazărmile și periferia orașului, duc lucruri de mare valoare spre Sniatin (Grigore Ghika Vodă de mai târziu). Toți românii sunt ascunși prin pivnițe și prin poduri de case și ne este teamă că ne vor duce ca ostateci în Galiția. Asta fiind situația, după ce m-am informat cine sunteți, vă rog să ne dați o mână de ajutor”. I-am răspuns „La dispoziția Domniei voastre, cu cea mai mare plăcere și bucurieA doua zi, unitatea mea era singura forță armată în întreg orașul. Bandele venite din Galiția erau conduse de doi foști ofițeri din armata austriacă: Mayer și Worobetz, cu care ne-am răfuit apoi la 16 ianuarie 1919, când am ocupat și orașul Sighet – Maramureș. Lupta de la Sighet este alt capitol.”

Rămas în oraşul Cernăuţi, Ilie Lazăr a primit vizitele liderilor comunităţii şi întregul grup a mers la Mitropolitul Vladimir Repta. Încurajaţi de mersul evenimentelor, românii au luat câteva decizii importante: “după ce am ieșit de la Mitropolit, am hotărât „să preluăm imperiul”. Într-o mașină ne-am urcat vreo cinci tineri și cu noi și fostul senator și primar de mai târziu al Cernăuților: Nicu Flondor. Eu, cu un steag tricolor în mână, tot timpul eram călare pe motorul mașinii. În această formație ne-am dus la comandamentul jandarmeriei bucovinene din timpul războiului, unde Domnul Nicu Flondor i s-a adresat în limba germană generalului Fischer, somându-l ca imediat să predea jandarmeria locotenentului român Dan. De aici am plecat la poliție unde am instalat pe un domn Tarangul, iar pe urmă ne-am dus la Tribunal unde am instalat ca președinte pe un domn Ion Habon. După aceste acțiuni rapide, eu și un tânăr ardelean cu numele Nicoară, de fel din Arad, ne-am urcat pe acoperișul primăriei și am înfipt primul steag tricolor după 144 de ani. Ca primar am instalat pe un domn profesor preot Sandru. Întreaga populație românească a orașului care era în fața primăriei, aplaudau și cântau cântece patriotice.  

… Am cumpărat toate florile din piața orașului, oferindu-le femeilor române din Cernăuți, cu rugămintea să bată cu flori armata română, a cărei intrare era așteptată. Corul mitropoliei cânta în permanență cântece patriotice. Iancu Flondor, președintele partidului național român a dat dispoziții ca intelectualitatea orașului, în haine de sărbătoare, să-l primească în casa națională pe generalul comandat al armatei române…. Am avut cinstea sa fiu invitat în mașină și să însoțesc pe domnul general Zadic Iacob, în momentul intrării în oraș. Alături de domnul general era șeful de stat major al diviziei, lt. colonelul Rovinaru, iar eu înainte. Am trecut pe lângă primărie, pe care fâlfâia steagul tricolor, și ne-am oprit alături, în fața Casei naționale.

Când ne-am dat jos din mașină, doamnele române i-au aruncat flori în cale generalului, iar eu l-am ridicat pe umeri și în bătaia florilor l-am urcat sus la etaj unde a fost primit de toți intelectualii în frunte cu Iancu Flondor care, îmbrățișându-l, a început cam așa: „Dați-mi voie, domnule general, să ne îmbrățișăm ca doi frați care nu s-au văzut de 144 de ani…”. După toate aceste mărețe evenimente, am mai stat câteva zile în Cernăuți, de unde am plecat apoi prin Iacobeni-Cârlibaba spre Maramureș, iar soldații mei în mare majoritate au plecat prin Vechiul Regat acasă, în Banat. Ajuns la Borșa, în Maramureș, am aflat despre prăbușirea frontului italian și convocarea Adunării de la Alba Iulia, la care am avut cinstea să particip ca votant oficial în numele Maramureşului. De la Alba Iulia am avut fericirea să însoţesc, făcând parte din gardă, delegaţia care a prezentat la Bucureşti Actul Unirii.”

De la Alba Iulia la Bucureşti

Călătoria din Maramureş spre Alba-Iulia nu a fost lipsită de pericole. În gara din Teiuş chiar au avut loc incidente armate, soldate cu morţi. (Ilie Lazăr şi bunicul meu, Victor Anca, tot maramureşean, s-au cunoscut atunci, figurând amândoi pe listele negre ale ungurilor.)

La 4 ianuarie 1919, Marele Cartier General a ordonat armatei din Transilvania să ocupe regiunea Baia Mare-Sighetu Marmaţiei-Zalău. Misiunea eliberării Maramureşului a revenit Regimentului 14 Infanterie, comandat de Teodor Gheorghiu. Ilie Lazăr şi fratele său Vasile au sprijinit acţiunea de eliberare a Sighetului. Pentru toate acestea, în 1929 a fost decorat cu medalia Coroana României în grad de comandor.

După Unire, Ilie Lazăr s-a implicat în organizarea administrativă a judeţului Satu Mare, creat în urma introducerii administraţiei româneşti. Din 1923, a lucrat ca avocat la Bucureşti, fără să renunţe la activitatea politică în cadrul Partidului Naţional Român. După 1926, a fost deputat PNŢ în mai multe legislaturi. A condus organizaţia de muncitori a PNŢ, care “devenise cea mai influentă organizaţie politică adresată acestei categorii sociale, a cărei înregimentare politică era vizată deopotrivă de partidele de extrema dreaptă şi de extrema stângă. Acest lucru a făcut din Ilie Lazăr unul dintre principalii duşmani ai legionarilor şi ai comuniştilor .

Încă din 1932, în Parlamentul de la Bucureşti, Ilie Lazăr a avut mai multe schimburi de replici cu A.C. Cuza şi a avertizat încă de pe atunci Camera că “asupra Domnului A.C.Cuza a coborât spiritul lui Hitler”. În 1938, s-a împotrivit personal unei acţiuni violente plănuite de legionari la Sighet. Iată pe scurt cum prezită Harry Maiorovici rolul lui Ilie Lazăr în acele momente: „…s-a apelat la fostul deputat al Sighetului care era Ilie Lazar, o namila de om, cu o voce de bas. Acesta a convocat imediat o adunare mare la care au venit toţi ţăranii din munţi; au venit pe jos şi au umplut străzile. Din balcon, Ilie Lazar a tunat, întrebând: – „Jizii (adică evreii, judanii, cuvânt care acolo nu avea nici un fel de înţeles jignitor) sunt sau nu fraţii noştri?! – Daaaa, sunt fraţii noştri,” au răspuns strigând, ţăranii… „Nu-i dam pe mana proştilor, a netrebnicilor! Nu-i lăsăm!.” …Astfel că prefectul a fost nevoit să intervină, a oprit mişcarea legionarilor spre Sighet şi nu s-a mai întâmplat nimic. Jizii i-au dat lui Ilie Lazăr un nume evreiesc: Elie Leizar. Era acolo un rabin, o personalitate, om de mare cultura, Teitelbaum (Solomon Leib Teitelbaun) care i-a cerut audienţă să-i mulţumească. Dar Ilie Lazăr a spus: „Nu, la un asemenea om merg eu la el!” S-au adunat toţi enoriaşii pentru că vine Ilie Lazăr la rabin. Acesta era un om scund, Ilie Lazăr s-a lăsat în genunchi, iar rabinul i-a pus mâinile pe cap şi a rostit o rugăciune in ebraică, de binecuvântare. O merita! …”

În timpul dictaturii carliste a fost închis la Turnu şi apoi, pe timpul lui Antonescu, la Târgu-Jiu. I-a susţinut în scris pe preşedinţii PNŢ şi PNL când aceştia i-au cerut lui Ion Antonescu să dispună ca militarii de la forntieră să nu tragă în plin în cei care voiau să treacă graniţa din Ungaria. Marea majoritate a celor care făceau acest lucru erau evrei, care voiau să scape de prigoana antisemită şi să emigreze în Palestina (toponim care acum 70 de ani desemna un spaţiu de tradiţie evreiască, nu arabă). Ilie Lazăr a făcut parte şi din cercul apropiaţilor lui Iuliu Maniu care erau informaţi despre demersurile premergătoare actului de la 23 august 1944. Imediat după schimbarea situaţiei politice, a îmbrăcat din nou haina militară şi a însoţit Armata Română pe Frontul de Vest pentru a prelua teritoriile româneşti recucerite. În această perioadă a fost rănit în urma unui atentat plănuit de unguri.

După reluarea activităţii legale a PNŢ-ului, a redevenit lider al organizaţiei de muncitori. Popularitatea sa a crescut. Datorită presiunilor la care erau supuşi de comunişti pentru a se manifesta împotriva „regimului burghez”, muncitorii, deopotrivă revoltaţi şi timoraţi, îşi puneau speranţa în PNŢ. Diplomatul Camil Demetrescu aminteşte în memoriile sale că a asistat pesonal la „entuziasmul cu care era dus Ilie Lazăr, pe atunci şeful organizaţiei muncitoreşti naţional-ţărăniste, pe braţe, în urale, în Piaţa Palatului”. Pentru a nu putea candida, înaintea alegerilor din 1946, Ilie Lazăr a fost condamnat la 7 luni de închisoare pentru omisiunea denunţării complotului în procesul Mişcării Naţionale de Rezistenţă. Fiind în imposibilitatea de a participa la campania electorală, soţia sa, Maria Lazăr, i-a luat locul pe listele PNŢ şi a câştigat postul de deputat în locul său, demonstrând imensa popularitate de care se bucura fruntaşul ţărănist în Maramureş.

Creştin iubitor de adevăr, prieten nedezminţit şi… „duşman al poporului”

Ilie Lazăr a fost condamnat în 1947, în procesul PNŢ şi a fost dus la închisoarea din Galaţi împreună cu restul lotului (mai puţin cei care „colaboraseră cu ancheta”). Tot Camil Demetrescu subliniază „devotamentul arzător” cu care Ilie Lazăr l-a îngijit pe pereşedintele PNŢ şi aminteşte că deputatul ţărărnist chiar a fost pedepsit la Galaţi pentru că la proces se declarase „devotat pentru totdeauna lui Maniu” şi afirmase că Basarabia „ne va reveni paşnic, fiind pământ românesc”. De altfel, Ilie Lazăr a fost pedepsit şi la Sighet pentru că spunea ce gândea şi avea o atitudine intransigentă faţă de personalul închisorii.

După uciderea lui Iuliu Maniu, în 1963, Ilie Lazăr a fost transferat în alte închisori şi a ajuns în cele din urmă la Râmnicu Sărat, unde a stat patru ani la cheremul urii violente a bandei de nelegiuiţi conduse de PCR şi de ruşi prin Alexandru Vişinescu. Nepotul lui Ilie Lazăr, Dl. Ion Andrei Gherasim, preşedintele fundaţiei Corneliu Coposu, a depus mărturie la procesul fostului comandant al închisorii. Iată numai un scurt fragment din relatarea sa: „legat de una din multele situaţii în care Ion Mihalache era chinuit şi striga că este maltratat şi umilit. Se auzeau bufnituri şi lovituri. Toţi deţinuţii ştiau că este bătut. Erau revoltaţi şi nu puteau să facă nimic. În acea tensiune şi tăcere bunicul meu a început să cânte, cu vocea lui baritonală, „Cu noi este Dumnezeu”. A fost bătut şi el, i s-au pus lanţuri la picioare şi a fost ţinut la izolare şapte zile. De altfel, a stat de multe ori la izolare, în condiţii absolut mizerabile. Avea cicatrici de la rănile din Primul şi din al Doilea Război Mondial care supurau şi dacă cerea ajutor medical era bătut din nou.” Chiar la Râmnicu Sărat, Ilie Lazăr a avut tăria să îşi afirme convingerile şi să îşi rişte efectiv viaţa pentru a arăta că este alături de Ion Mihalache şi de colegii mai tineri, pe care, ca decan de vârstă, se simţea dator să îi întărească moral în acel infern. A supravieţuit din mila lui Dumnezeu şi datorită rugăciunilor sale şi ale familiei (educaţia, convingerile politice şi pregătirea intelectuală şi fizică puteau fi de ajutor, dar erau insuficiente pentru supravieţiurea la Râmnicu Sărat). Menţionez că apărarea lui Vişinescu nu a contestat relatarea de mai sus.  

În 1959, deşi ar fi trebuit să fie eliberat, fruntaşul ţărănist a fost considerat încă periculos şi a fost trimis la Canal, de unde a ajuns în Bărăgan. Din 1964, a urmat o aşa-zisă libertate, presărată de chemări la securitate, şicane şi supreveghere permanentă, prin „mijloace tehnice” şi informatori. Turnătorii consemnau că ţăranii dintr-o comună maramureşeană prin care trecuse „necrezând că este el, l-au pipait asemenea lui Toma necredinciosul din Biblie, pentru a se convinge dacă este el”. Când a revenit în satul natal, pentru o înmormântare, preotul a afirmat public că se simte onorat de prezenţa lui Ilie Lazăr în acele locuri. Securiştii erau nemulţumiţi că deputatul ţărănist rectifica istoria falsificată de comunişti, cu voce tare, în mijlocul Clujului, la statuia lui Matei Corvin. După toate încercările prin care trecuse, el îşi păstra convingerile şi felul de a fi. Dl. Gherasim mai relatează că, în 1975, de Sfântul Ilie, au venit „doi tipi de la Securitate au spus că vor să stea de vorbă cu tovarăşul Ilie Lazăr şi i-au cerut să îi însoţească. Bunicul meu şi-a luat straiţa şi i-a însoţit suduind. A revenit la 4 dimineaţa. A doua zi a sunat, din nou, cineva la uşă. Tot tatăl meu a deschis, iar acea persoană a cerut să stea de vorbă cu domnul Lazăr. Era şoferul care l-a dus la sediul Securităţii şi l-a felicitat pentru că nimeni nu i-a porcăit pe securişti la fel ca el”. Avea atunci 80 de ani.

Ilie Lazăr nu a fost niciodată bogat. S-a născut într-o familie aşezată, dar nu înstărită, de preoţi greco-catolici. A trăit la Bucureşti într-o locuinţă de serviciu pentru care a plătit chirie şi, după închisoare, a stat într-un bloc modest din cartierul Grigorescu din Cluj. Apartamentul în care a locuit împreună cu familia nu era luxuos, dar era frumos pentru că era primitor, aranjat cu gust şi plin de cărţi. Nici măcar ultimii ani ai vieţii nu i-a păstrat pentru sine, ci s-a devotat celor din jur. Şi-a îngrijit soţia şi nepotul cu dăruirea şi fidelitatea care au caracterizat fiecare gest al său.

Jurnalism iefitin sau politică istorică antiromânească?

Acesta a fost Ilie Lazăr, un reprezentant de seamă al elitei româneşti antifasciste şi anticomuniste, care a plătit un preţ extrem de scump pentru a rămâne devotat crezului său, lui Iuliu Maniu şi poporului român. Pe acest om, un adevărat erou naţional, Marian Ilea l-a terfelit într-un articol de doi bani, din care lipseşte atât respectul pentru adevăr, cât şi coerenţa în idei. Finalul textului este foarte lămuritor în acest sens: autorul mărturiseşte că nu a scris articolul cu gândul la Composesoratului Vişeu, care ar fi fost vizat de Groedel şi Lazăr, ci cu gândul la cel din vecini, adică cel din Borşa! Referinţa la Borşa nu e însoţită de informaţii, ci serveşte doar la tragerea concluziei „cu ori fără Groedel, în ambele situaţii nu s-a rezolvat şi nu se rezolvă nimic”. Adică onoarea a doi oameni a fost terfelită doar pentru a se ajunge la concluzia „tot aia e!”, la care ajung toţi nihiliştii din lume indiferent de subiectul de discuţie.  

Nu se poate accepta scuza că Marian Ilea este un intelectual dezabuzat, care şi-a revărsat veninul în public, într-un moment de depresie. El şi-a ales bine ţinta şi a ştiut foarte bine pe cine atacă. Informaţiile despre Ilie Lazăr sunt foarte accesibile, pe net sau în biblioteci, mai ales în cele din Maramureş. Se poate afla despre el şi vizitând casa memorială de la Giuleşti şi mai ales Memorialul Sighet. Probabil însă că Marian Ilea nu a avut timp să treacă pragul fostei închisori a elitelor româneşti, fiind prea ocupat cu scrierea unui „ciclu prozastic” despre zona numită Mitteleuropa (Europa de mijloc), care îl fascinează atât de mult încât a scris până acum nouă (9!) cărţi despre acest subiect. Într-un interviu de promovare a ultimei cărţi din respectivul ciclu, intitulată „Nopţile din Mittelstadt”, după numele nemţesc al orăşelului minier Baia Sprie, Ilea ne spune că Mitteuropa e “constituită, din punct de vedere cultural, din naţiunile care trăiau în Imperiul Austro-Ungar şi Regatul maghiar. Acestea au produs o literatură specifică, recognoscibilă în cea europeană, recunoscută ca atare în fenomenul cultural şi, pe nedrept, uneori, numită periferică. E suficient să ne gândim la Kafka, Hrabal, marii scriitori maghiari, la scriitorii transilvăneni, la cei slovaci ori cehi… ca să înţelegem orgoliul produs de valoarea operelor culturale majore ale Mitteleuropei. De aceea, de la Mitteleuropa la Mittelstadt calea e foarte scurtă”.

Ei, da, „Nopţile din Mittelstadt” sună misterios şi cosmopolit, pe când „Nopţile din Baia Sprie” ar fi fost un titlu prozaic, care nu ne-ar fi dus cu gândul la Kafka şi la marii scriitori maghiari. Ori Baia Sprie este nici mai mult nici mai puţin decât un târguşor care avea particularităţi progresiste avant la lettre, fiindcă, crede Ilea, era o „comunitate multietnică urbană, la poalele Dealului Minei, unde s-a folosit toleranţa ca mod de viaţă şi unde multiculturalismul fragil a funcţionat fără nicio durere de cap”. E adevărat că în acel loc se vorbeau vreo patru limbi (română, maghiară, germană şi idiş), dar nu ar trebui să ne grăbim să îl declarăm o oază multiculti. Suntem destul de mulţi care mai ştim că, înainte de 1918, deşi oamenii de rând se străduiau să nu aibă conflicte, toleranţa nu a prea funcţionat în Imperiu, mai ales în ce-i priveşte pe români. (De exemplu, bunicul meu – al cărui tată a fost paroh la Baia Sprie -, se numea Victor Anca, iar pe panoul cu fotografiile absolvenţilor liceului său el figura ca Anka Győzo, numele de origine latină Victor fiind tradus cu substantivul comun maghiar care înseamnă „victorie”.) La fel, după venirea regimului hortist în Nordul Transilvaniei, nu doar că nu a existat toleranţă, dar nici cele mai elementare drepturi nu au fost respectate. Nu departe de Baia Sprie, la Mănăştur, elevii români au fost puşi la jug să are terenul de fotbal, iar în 1944 evreii din Mittelstadt, Felsobanya pe ungureşte, au fost internaţi în Ghetou, supuşi la tratamente barbare şi apoi trimişi în lagăre, unde majoritatea şi-au pierdut viaţa.

Marian Ilea nu se mai opreşte şi la aceste „amănunte”, pentru că i se pare mai important să se vaite că „multiculturalismul e blamat în diverse medii elitiste ale culturii europene. Până şi în România sunt voci care îl contestă.”  Nici aici nu ne oferă o informaţie exactă. Tocmai mediile elitiste sunt cele care insistă asupra multiculturalismului, în timp ce oamenii de rând îşi permit să observe, fără să fie luaţi în seamă de elite, că nu a dat nicăieri rezultate viabile. De altfel, atitudinea elitistă a lui Ilea se vede şi în opinia sa faţă de cititori. El e de părere că cititorii doar „trebuie să lectureze cu plăcere poveştile”, dar că numai criticilor le este dat să aprecieze „modernitatea scriiturii” (ca şi cum aceasta ar fi o valoare în sine) şi „elementele specifice ale artei sciitoriceşti”.

Recunosc că sunt de la coda vacii, dar îmi iau totuşi libertatea de a comenta „arta scriitoricească” (şi jurnalistică) a lui Marian Ilea, pentru că nu pot să nu observ că se ghidează după o agendă politică destul de clară, aceea de a accentua toate aspectele negative ale României Mari şi de a exagera importanţa elementului etnic german şi apropierea culturală a Maramureşului de defunctul Imperiu şi de Ungaria. Chiar de la coada vacii, sar în ochi stereotipele politicii istorice germane şi maghiare, ura stalinisto-putinistă împotriva personalităţilor antifasciste şi anticomuniste, dar şi grija de a promova marotele corectitudinii politice. Mi-e greu să cred în coincidenţe, mai ales că pe un tipar foarte asemănător a fost însăilat şi articolul publicat în Adevărul împotriva lui Iuliu Maniu.

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here