Motto: „Eroarea şi păcatul (…) au amândouă proprietatea potrivit căreia cu cât sunt mai adânci, cu atâta cei ce le cad pradă îşi dau mai puţin seama de existenţa lor; sunt, aşadar, un rău mascat.” (C.S. Lewis)

Pentru Stînga, Suedia este dovada vie că socialismul poate funcţiona. Ea este viitorul luminos spre care toţi trebuie să tindem dacă ne dorim cu adevărat o societate modernă ce respectă demnitatea şi drepturile omului, oferindu-i tot ce îi este necesar pentru a duce o viaţă bună. Dacă vreţi, este societatea care se apropie cel mai mult de idealul din celebrele cuvinte ale lui Karl Marx „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”. Admirată de persoane dintre cele mai diverse, de la Ion Iliescu şi Costi Rogozanu la Paul Krugman şi Barack Hussein Obama, Suedia serveşte ca model social şi economic pentru foarte multe partide şi mişcări progresiste. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei cu descrierile stângiste, realitatea este mult diferită.

În mai 2006, Ludwig von Mises Institute a publicat un articol al lui Per Bylund (How the Welfare State Corrupted Sweden) ce avea ca temă statul asistenţial din Suedia şi efectele sale asupra mentalităţii şi moralităţii poporului suedez. Bylund arată că dincolo de machiajul socialist se află o societate ce s-a prăbuşit sub presiunea intervenţionismului economic, a programelor de stat şi taxelor foarte mari. Viaţa fiecărui cetăţean suedez este dominată, „din leagăn până în mormânt”, de măreţia statului social, iar moralitatea publică a fost coruptă de un stil de viaţă care a separat veniturile de muncă şi a instituit o sete tot mai mare de „drepturi” sociale.

După decenii de etatism, moştenirea asistenţialismului nordic nu poate decât să tulbure. Suedezii au cunoscut o transformare deconcertantă: o naţiune de oameni independenţi a fost redusă la o simplă masă amorfă, dependentă de stat şi de pomenile tot mai mari făcute de puterea politică pe banii cetăţenilor activi. Statul asistenţial scandinav a slăbit legăturile naturale dintre oameni, înlocuindu-le cu surogate impuse de sus de o birocraţie cvasi-autonomă faţă de societate. Liniştiţi că statul va interveni în locul lor, suedezii au renunţat să mai acorde importanţă familiei, iar consecinţele nu au întârziat să se arate. Tinerii fug de orice formă de răspundere, iar bătrânii sunt condamnaţi la un sfârşit departe de famiile lor pentru care au devenit o povară dezagreabilă. Deşi nu ni se spune, modelul suedez presupune un dezastru de proporţii societale…

Articolul lui Per Bylund este despre Suedia, dar ar putea fi foarte bine despre oricare altă ţară europeană care a instituit una din diferitele variante de socialism. Asemănările cu România nu sunt întâmplătoare şi ar trebui să ne dea gândit.

Traducerea apare pe În Linie Dreaptă cu permisiunea autorului. Per Bylund şi-a exprimat dorinţa ca el să fie citit de cât mai mulţi români. În acest sens, fac apel la vizitatorii noştri: daţi-l mai departe; împărtăşiţi link-ul prietenilor sau cunoscuţilor voștri, pe mail, pe Messenger, pe profilul de Facebook sau orice altă reţea virtuală în care sunteţi activi. Măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, să înţelegem pericolul pe care îl reprezintă statul asistenţial: pierderea respectului de sine, infantilizare, dependenţă, însingurare, înstrăinare.

Cum statul asistenţial a corupt Suedia

Per Bylund

Oamenii în vârstă din Suedia spun că a fi suedez înseamnă să îţi procuri singur cele necesare, să ai grijă singur de tine şi să nu devii o povară pe umerii nimănui. Independenţa şi munca grea erau percepute ca fiind trăsăturile unei vieţi decente şi constituiau percepţia comună a moralităţii. Asta se întâmpla acum aproape o sută de ani.

Răposată mea bunică obişnuia să spună că ceva nu este în regulă cu lumea. Era mândră că nu a cerut nimănui ajutorul, că a putut mereu să se bazeze pe ea însăşi şi pe soţul ei, mândră că pe parcursul întregii lor vieţi au putut să aibă grijă de familia lor. Sunt bucuros că atunci când a murit, la venerabilă vârstă de 85 de ani, a făcut-o cu demnitatea încă intactă. Nu a fost niciodată o povară.

Bunica mea, născută în 1920, era din ultima generaţie care a avut acea deosebită mândrie personală de deține o moralitate fermă şi adânc înrădăcinată, de a fi suvean în viaţă, de a fi singurul stăpân al soartei tale, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Oamenii generaţiei ei au trecut prin şi au îndurat două războaie mondiale (deşi Suedia nu a participat la nici unul) şi au fost crescuţi de fermieri şi muncitori industriali săraci. Au fost martorii şi forţa motrice din spatele „minunii” suedeze.

Moralitatea lor le-a asigurat supravieţuirea în orice condiţii. Dacă se găseau în situaţia de a nu putea trăi de pe urma salariilor lor, ar fi muncit mai mult şi mai tare. Au fost arhitecţii şi muncitorii constructori ai propriei lor vieţi, deşi adesea asta a însemnat muncă grea şi îndurarea unor situaţii aparent lipsite de speranţă.

Şi-ar fi oferit cu drag ajutorul, oricât de mic, acelora care aveau nevoie de el, dar cu greu ar fi putut accepta ajutorul din partea oricui altcuiva. Erau mândri că sunt capabili să aibă grijă de ei înşişi; preţuiau independenţa faţă de alţii, ca şi faptul că nu au fost nevoiţi niciodată să ceară ajutorul altora. Se gândeau că dacă nu puteau să se descurce singuri, nu aveau dreptul moral de a-l cere.

Totuşi, cumva au căzut pradă promisiunilor politicienilor care doreau să îi ajute pe cei „slabi”, o categorie de oameni ce nu exista atunci. Cine ar fi recunoscut că nu poate avea grijă singur de sine? Dar erau oameni inimoşi şi muncitori şi probabil au crezut că o micuţă contribuţie pentru a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi decât ei era o faptă demnă de un bun samaritean.

Teoretic, este poate de înţeles şi chiar de invidiat. Ei şi părinţii lor erau deja implicaţi voluntar în reţele private ce ofereau sprijin financiar acelora care aveau nevoie de slujbe sau tocmai şi le pierduseră. În perioade grele, precum recesiunile sau cele cu schimbările sociale rapide, această implicare era o povară, dar una făcută voluntar şi în propriul lor interes. Pesemne că instituirea unei versiuni pe scară largă a aceluiaşi tip de aranjamente de ajutor reciproc a părut o idee bună, chiar dacă era finanţată coercitiv prin taxare.

Problema este că astfel a fost creat statul asistenţial, iar acesta a schimbat dramatic vieţile oamenilor, afectându-le moralitatea într-un mod fundamental. Poate că ar fi fost un proiect de succes dacă oamenii ar fi continuat să aibă mândria şi moralitatea de a se îngriji singuri şi dacă ar fi cerut ajutorul numai dacă s-ar fi aflat la ananghie. Cu alte cuvinte, adăugarea unei dimensiuni asistenţialiste a statului ar putea funcţiona numai într-o lume ceteris paribus, ceea ce statul asistenţial şi presupune. Dar lumea se află într-o continuă schimbare şi de aceea statul bunăstării cere oamenilor să fie mai puternici şi superiori din punct de vedere moral acelora din societăţile lipsite de stat asistenţial.

Însă acest adevăr nu a fost înţeles, nici măcar până acum. În schimb, starea lucrurilor, precum mândria personală în muncă şi familie, a fost tratată ca un dat natural; din această perspectivă, trebuie să li se fi părut a fi o idee bună. Li s-a spus că tot ceea ce era necesar să facă era să lase politica, împreună cu puţină putere, pe mâinile politicienilor. Acest raţionament pare, îmi pare rău să o spun, încă valid în ochii suedezilor; de regulă, suedezii întâmpină cu bucurie propunerile de acordare a încă şi mai multă putere politicienilor, chiar şi atunci când aceştia cer taxe mai mari.

Moralitatea decentă a dispărut de mult. A fost complet distrusă în mai puţin de două generaţii, prin ajutoare publice şi conceptul de stat asistential.

Copiii statului asistenţial

Copiii generaţiei bunicilor mei, printre care se numără şi părinţii mei, au îmbrăţişat şi au învăţat repede o nouă moralitate bazată pe „drepturi” de asistenţă conferite de sistemul de securitate socială. Dacă vechea generaţie nu accepta dependenţa faţă de alţii (incluzând aici ajutoarele statului asistenţial), ea nu se opunea de principiu trimiterii tinerei generaţii la şcoală spre a fi educată. Cred că nu s-au gândit niciodată în termenii de „drept” de a-şi avea copiii educaţi. Mai degrabă, au acceptat şi apreciat oportunitatea ca ai lor copii să beneficieze, prin intermediul educaţiei „gratuite”, de o şansă pe care ei nu au avut-o.

Aşadar, generaţia părinţilor mei s-a dus la şcoli publice unde a fost învăţată matematică, limbi străine, precum şi superioritatea asistenţialismului şi a moralităţii statului. Au învăţat despre lucrările maşinăriei statului asistenţial şi au primit o nouă (ne)înţelegere a drepturilor: toţi cetăţenii se bucură, numai datorită faptului că sunt cetăţeni, de dreptul la educaţie, servicii medicale, ajutoare de şomaj şi securitate socială.

Au fost învăţaţi că a fi om înseamnă a avea dreptul de a primi ajutor pentru nevoile tale individuale. Li s-a spus că toţi au dreptul de a primi toate resursele necesare pentru a-şi urma propria fericire şi pe cea a societăţii. În timpul orelor de lucru, toţi trebuie să se bucure de dreptul de a-şi trimite copiii în centrele de zi ale statului, astfel devenind posibil ca fiecare familie să cîştige două salarii, dar să nu mai aibă destul timp de a-şi creşte copiii. Cel puţin din punct de vedere financiar, oportunităţile pentru „viaţa bună” trebuie să li se fi părut colosale celor din vechile generaţii.

Această nouă moralitate a pătruns în populaţie şi a devenit starea „naturală” a lucrurilor, cel puţin după mintea ei. Această generaţie, născută în cele două sau trei decade de după al doilea război mondial, a devenit foarte diferită din punct de vedere moral şi filosofic de generaţia părinţilor ei. S-a obişnuit cu marea creştere economică de după război (ce se datora neimplicării Suediei) şi cu drepturile asistenţiale tot mai largi ale statului aflat într-o rapidă extindere. (Pentru a susţine expansiunea statului asistenţial şi satisface cererea populară de ajutoare etatiste, guvernul suedez a devalorizat moneda de câteva ori în anii ’70 şi ’80).

Efectele pe care creşterea şi intrarea în câmpul muncii a acestei generaţii le-au avut asupra societăţii au fost, în principiu, două: creşterea presiunii populare pentru politici mai progresiste şi eşecul societal, pe scară largă, de a creşte copii independenţi şi morali, capabili de a-şi fi proprii stăpâni în viaţă.

Schimbarea morală şi filosofică ce a avut loc în societate a devenit deja evidentă. Dacă în perioada de început a secolului al XX-lea, social-democraţii, o putere hegemonică în politica suedeză din acel secol (şi nu numai), solicitau reduceri de taxe pentru a elibera muncitorii de o povară inutilă, ulterior s-au transformat rapid într-un partid care îmbrăţişează statul asistenţial şi este în favoarea creşterii taxelor, cerând tot mai multa reformă socială „eliberatoare”. Masele de alegători, copii ai statului asistenţial dependenţi de sistemul lui de gândire, au susţinut creşterea taxelor care au urcat repede la peste 50% din venituri şi au cerut, pe banii contribuabililor, ajutoare sociale pentru a plăti acesta taxe mari şi chiar câştiga ceva în plus.

Pe măsură ce aceşti copii ai statului asistenţial au crescut şi au început să participe la viaţa politică, schimbarea politică a fost semnificativă. Revolta studenţească din 1968, una mai degrabă comunistă, a reprezentat probabil apogeul acestei generaţii radicale ce cerea, prin intermediul redistribuţiei etatiste, tot mai mult pentru sine; studenţii nu şi-au mai asumat nici o răspundere personală pentru vieţile lor, nici nu s-au gândit vreodată să se descurce singuri. „Mă aflu în nevoie”, au spus ei, şi din acea pretenţie au inferat în mod direct că au dreptul de a li se satisface acea nevoie, fie că este vorba de mâncare, un acoperiş deasupra capului sau o nouă maşină.

Cu toate că părinţii mei au reuşit să moştenească o bună parte din „vechea” formă a moralităţii, cei mai mulţi oameni de vârsta lor, şi în special cei mai tineri decât ei, sunt semnificativ diferiţi de generaţia părinţilor lor. Ei sunt copiii statului asistenţial, perfect conştienţi de ajutoarele sociale la care au „dreptul”. Nu se gândesc de unde provin aceste ajutoare, dar sunt sceptici faţă de politicienii pe care îi bănuiesc că ar putea să le anuleze. „Schimbarea” a devenit repede un cuvânt urât deoarece implică în mod necesar o modificare a sistemului de care oamenii sunt parazitic dependenţi.

Cu această generaţie, afirmaţia că producţia precede consumul a fost înlocuită de credinţa în „dreptul” inviolabil şi natural la servicii asistenţiale asigurate de stat. Prin puternicele sindicate muncitoreşti, suedezii ce încasau un salariu primeau măriri salariale, în fiecare an, indiferent de productivitatea reală, şi, în timp, creşterile salariale au devenit parte a normalităţii. Cei care nu le primeau se considerau „pedepsiţi” de angajatorul lor rău şi făceau tot mai multe cereri pentru ajutor legal împotriva angajatorilor. Raţionamentul era acela că un om are „dreptul” de a avea un salariu mai mare în anul viitor, după cum salariul din anul curent trebuie să fie mai bun decât cel din anul precedent.

Această schimbare de percepţie a fost precedată, după cum am văzut, de o schimbare a valorilor. Schimbarea societală a modificat şi condiţiile pentru filosofie şi noi stranii şi distructive teorii au apărut. Copiii acestei generaţii, născuţi în anii ’70, ’80 şi ’90, au avut parte de o creştere „liberă”, bazată pe idealurile anului 1968, adică, în esenţă, de o copilărie „liberă de reguli” şi „liberă de responsabilitate”. Pentru această generaţie, nu există nici o cauzalitate în viaţa socială; orice ai face, nu este răspunderea ta – nici măcar conceperea unui copil. Aşa se prezintă tinerii adulţi din societatea suedeză.

Nepoţii statului asistenţial

Şi eu însumi sunt parte a acestei a doua generaţii născute cu şi de către statul asistenţial. O diferenţă majoră între generaţia noastră şi cea de dinainte ei este aceea că cei mai mulţi dintre noi nici nu am fost crescuţi de părinţii noştri. Din pruncie, am fost crescuţi de autorităţi în centre de zi, apoi am fost împinşi mai departe şcolilor publice, liceelor publice şi universităţilor publice, pentru ca mai târziu să fim angajaţi în sectorul public, în puternicele sindicate muncitoreşti şi asociaţiile lor educaţionale.

Diferenţa faţă de generaţiile mai în vârstă este evidentă. Din punct de vedere filosofic şi moral, bunicii mei au trăit într-o cu totul altă lume şi părinţii mei încă mai poartă rămăşiţe din „bătrânul” simţ al dreptăţii pe care îl aveau părinţii lor, ca şi percepţia acestora despre bine şi rău. Dacă părinţii generaţiei mele sunt numai parţial mânjiţi, ceea ce este oricum rău, generaţia mea este cu totul dată peste cap. Nefiind crescuţi cu valorile sănătoase ale bunicilor noştri şi având în locul lor pe cele propăvăduite de statul-dădacă, nepoţii statului asistenţial nu au nici cea mai mică înţelegere a problemelor economice.

Percepţia comună pe care o au nepoţii despre dreptate este aceea că indivizii au un drept etern ca societatea să îi aprovizioneze cu orice le este necesar (sau plăcut). Într-o discuţie recentă de pe televiziunea de stat, copiii şi nepoţii statului asistenţial s-au întâlnit să discute despre şomaj şi problemele obişnuite cu care se confruntă tinerii care se maturizează şi intră pe piaţa muncii. Cererea „nepoţilor” a fost aceea ca „bătrânii” (născuţi în anii ’40, ’50 şi ’60) să se dea la o parte (i.e. să nu mai muncească) deoarece munca lor „fură” slujbele celor tineri!

Logica asistenţialistă ce reclamă asemenea cereri revoltătoare funcţionează în felul următor: premisa de la care porneşte este aceea că fiecare individ are dreptul la o viaţă bună. Se poate trage concluzia că o viaţă bună este caracterizată prin a nu-ţi face griji despre averea materială pentru care accesul la ajutoarelor de stat şi obţinerea „independenţei” financiare sunt esenţiale. În schimb, independenţa financiară necesită un statut înalt, un salariu mare şi o slujbă care să nu reclame efort; o slujbă bună este un presupus drept al omului. Cei care au în prezent o slujbă ocupă posturile şi trebuie să se dea la o parte – fiecare dintre ei îmi încalcă dreptul de a avea o slujbă. Asta îi transformă pe toţi cei angajaţi în infractori şi persoane care încalcă drepturile de bază ale omului.

Toţi ştim ce să credem despre infractori: ei trebuie închişi. Un număr – încă mic, dar în creştere – de tineri din Suedia cere o astfel de sentinţă pentru proprietarii de afaceri care nu doresc să îi angajeze ori pentru oameni mai în vârstă care ocupă slujbele pe care şi le doresc. Există o „nevoie” pentru o legislaţie mai progresistă.

Dar asta nu este o idee susţinută numai de un tineret ignorant. Pe 14 mai, sindicatul naţional al muncitorilor din comerţ a cerut ca statul să redistribuie slujbe prin oferirea de pensii de stat celor care au peste 60 de ani şi mai lucrează încă şi obligarea angajatorilor lor de a lua în locul lor tineri şomeri. După calculele sindicatului muncitoresc, această ispravă ar „crea” 55.000 de slujbe.

Ceea ce ne arată că singura modalitate cunoscută de a crea slujbe pentru tineri este aceea de a-i „uşura” de ele pe cei mai în vârstă; posturile sunt puţine şi şomajul e în ascensiune, chiar dacă cererea de bunuri şi servicii se află în creştere. Statul asistenţial creează probleme şi conflicte pe mai multe nivele, obligându-i pe oameni să intre în competiţie pentru o parte dintr-un avut obştesc tot mai mic. Soluţia? Mai multă reglementare şi mai puţină prosperitate. Asta se întâmplă atunci când nevoia şi dorinţa înlocuiesc meritul şi experienţa atât în moralitatea publică, cât şi în cea privată.

Cerând răspundere socială

Această moralitate degenerată şi lipsă a înţelegerii ordinii naturale şi reale a lucrurilor este evidentă în zonele ce necesită răspundere personală şi respect pentru ceilalţi. Bătrânii sunt consideraţi mai degrabă balast decât fiinţe umane şi rude. Tinerele generaţii simt că au „dreptul” de a nu-şi asuma răspunderea pentru părinţii şi bunicii lor şi de aceea cer ca statul să îi elibereze de această povară.

Prin urmare, cei mai mulţi bătrâni din Suedia fie trăiesc singuri şi deprimaţi, aşteptând să îi ia moartea, fie au fost internaţi în instituţii colective publice ce oferă, spre a uşura povara tinerelor generaţii muncitoare, supraveghere permanentă. Unii dintre ei îşi văd nepoţii şi rudele de Crăciun, timp de o oră sau două, atunci când familiile fac un efort să îşi viziteze „problemele”.

Dar bătrânii nu sunt singurii care se găsesc la periferia societăţii asistenţiale atunci când statul se ocupă de populaţia din câmpul muncii. În aceeaşi situaţie află cei tineri care, în loc să fie crescuţi şi educaţi de părinţii lor, sunt de asemenea livraţi statului.

Mama mea, o profesoară de liceu, a fost nevoită să facă faţă cererilor părinţilor elevilor săi ca ea să facă „ceva” în legătură cu situaţia lor familială stresantă. Din moment ce au pierdut „prea mulţi ani” avându-i în grijă, părinţii au cerut ca „societatea” să îşi asume răspunderea pentru creşterea copiilor lor. (A-i avea grijă înseamnă, de obicei, că îi lăsau la centrul de zi la 7 dimineaţa şi îi mai luau la 6 seara).

Îşi sublinază, gălăgios, „dreptul” de a fi eliberaţi de această povară. Problemele făcute acasă de copii trebuie să fie rezolvate în orele de clasă de personalul şcolar şi în centrele de zi de către angajaţii grădiniţelor. Copiii trebuie văzuţi, nu auziţi şi sub nici o formă nu trebuie să încalce dreptul părinţilor de avea o carieră, lungi vacanţe în străinătate şi participări la evenimente sociale.

Pentru ca populaţia adultă să muncească şi să creeze averea ce poate fi taxată (prezenta rată de taxare pentru câştigătorii de venituri mici este de aproximativ 65%), statul asistenţial suedez lansează, în continuu, programe progresiste care să îi apere de incidente şi probleme. Libertatea asistenţialistă este o viaţă creată de statul asistenţial, una liberă de griji, de răspundere şi abundentă în ajutoare.

Ceea ce vedem astăzi în Suedia este consecinţa logică a statului asistenţial: când se acordă ajutoare şi se elimină răspunderea individuală pentru acţiunile proprii, este creat un nou tip de om – cel imatur, iresponsabil şi dependent. Ca efect, ceea ce a creat statul asistenţial este o populaţie ce este, din punct de vedere psihologic şi moral, una de copii – după cum părinţii care nu permit niciodată copiilor lor să se confrunte cu probleme, să îşi asume răspunderea şi să vină singuri cu soluţii, îşi fac odraselele să fie nevoiaşe, răsfăţate şi cu totul revendicative.

Analogia cu copiii răsfăţaţi se dovedeşte a fi adevărată în viaţa de toate zilele a celor ce muncesc în sectorul public şi au de a face cu cererile populaţiei. Am aflat că nu este ieşit din comun ca părinţi tineri să dojenească profesorii pentru că temele sunt o presiune „inutilă” asupra celor mici. Copii au dreptul la cunoaştere, dar se pare că, din moment ce cunoaşterea presupune studiu şi efort, ei nu trebuie expuşi la ea. Rolul profesorilor este acela de a furniza copiilor cunoştinţe pe care să le poată consuma fără să reflecteze ori să se gândească asupra lor (sau măcar să le studieze). A face ceva tu însuţi este „opresiv”. Ceva „necesar”, chiar şi un efect al legilor naturii, este cu totul nedrept şi constituie o încălcare a dreptului cuiva de a duce o viaţă lipsită de griji. Natura însăşi, împreună cu legile ei, devine o „povară”.

Economia dependenţei

Poate că această mentalitate explică popularitatea în creştere a teoriilor anti-realitate precum scepticismul şi postmodernismul, teorii pentru care nimic nu poate fi luat ca fiind ceea ce este. Logica, se spune, este doar o construcţie socială care nu are nici o legătură cu realitatea sau lumea (dacă ea există cu adevărat). Aceste teorii sunt minunate pentru că nu pot fi vreodată dovedite sau contrazise. Orice ai spune, niciodată nu trebuie să îţi asumi răspunderea pentru afirmaţia ta: nimeni nu îţi poate verifica teoria, nimeni nu o poate critica sau chiar folosi. Ea este a ta, există numai pentru tine şi este adevărată numai pentru tine.

Utilitatea unei asemenea teorii trebuie să fie evidentă. Tot evident trebuie să fie şi că promotorii acestor teorii iau anumite lucruri, precum existenţa, ca fiind de la sine înţelese – niciodată nu îşi trăiesc viaţa bazându-se pe îndoială şi „cunoaşterea” că nu există nimic ce poate fi ştiut, că nimicul este ceea ce pare a fi, dar se pare că ăsta este farmecul unei asemenea atitudini.

Într-un fel, premisa austriacă „valorile sunt subiective” a fost luată într-un sens prea literal. În aceste teorii „moderne”, subiectivitatea este realitatea principală, nu modalitatea în care realitatea este evaluată sau percepută. Această „înţelegere” este inferată direct din moralitata relativă şi logica relativă a copiilor şi nepoţilor statului asistenţial. Nu e nevoie ca cineva să producă petru ca un altul să consume şi a ţi se acorda ajutoarele de care ai nevoie pentru a duce o viaţă „bună” nu constituie, în mod necesar, o povară asupra unui altuia. La urma urmei, trăitul unei vieţi bune este un drept al omului, dreptul fiind singurul lucru fix într-un univers în esenţă subiectiv şi aflat în continuare schimbare.

Din perspectiva unui privitor de pe margine, după cum mă consider, toată nebunia asta are un sens: învăţându-i pe oameni că nu trebuie să îşi facă griji despre consecinţele acţiunilor lor, îi transformă în subiecţi voluntar dependenţi. Statul asistenţial a creat monştrii egoişti despre care spunea că ne va salva prin acordarea tuturor cetăţenilor a privilegiilor şi ajutoarelor pentru care nu va plăti „nimeni”.

Este evident că inginerii sociali ai statului asistenţial nu s-au gânditi vreodată la posibilitatea că ar putea avea loc o schimbare în moralitate şi percepţie. Pur şi simplu doreau un sistem care să garanteze securitatea tururor, unul în care cei apţi să poată şi trebuie munci, iar cei care nu pot, să ducă, totuşi, o viaţă demnă. Cine s-ar fi gândit că reformele progresiste – care şi-au propus să asigure, în secolul al XX-lea, drepturile muncitorilor şi prosperitate pentru toţi – vor provoca un rezultat neaşteptat şi nedorit din punct de vedere filosofic şi moral?

Trebuie să fie evident că nimic nu a fost aşa cum se spera. Societatea pur şi simplu nu era atât de previzibilă pe cât s-a crezut.

Această nouă moralitate este opusul limpede al generaţiei bunicilor mei. Este o moralitate ce susţine că independenţa poate fi obţinută prin cedarea altora a răspunderii şi că libertatea poate fi atinsă prin înrobirea ta şi a altora. Rezultatul acestei moralităţi degenerate este, la nivel social sau societal, dezastruoas din punct de vedere economic, social, psihologic şi filosofic.

Dar, pentru multe mii de suedezi, ea este şi o tragedie personală. Fără răspunderea personală pentru acţiunile şi alegerile lor, oamenii par incapabili să se bucure de viaţă; fără a-ţi putea controla viaţa, este imposibil să simţi mândrie şi independenţă. Statul asistenţial a creat un popor dependent, cu totul incapabil de a afla ceva de valoare în viaţă; în loc, el a devenit incapabil de sentimente specific umane precum mândria, onoarea şi empatia. Acestea, împreună cu mijloacele de a da un sens vieţii, au fost preluate de statul asistenţial.

Poate că asta explică de ce o parte atât de mare din populaţia tânără consumă medicamente antidepresive fără de care se află în imposibilitatea de a mai funcţiona normal în situaţiile sociale si se presupune că asta explică de ce este în creştere dramatică numărul de sinucideri din rândul celor foarte tineri care nu şi-au cunoscut niciodată părinţii (numărul total al sinuciderilor este aproximativ acelaşi). Chiar şi aşa, oamenii sunt cu totul incapabili să vadă problema ori să găsească o soluţie. Asemenea copiilor răsfăţaţi, ei cer „ajutorul” statului.

Asta bunica mea nu ar fi înţeles-o niciodată. Odihnească-se-n pace.

În original icon-caret-right How the Welfare State Corrupted Sweden

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si

43 COMENTARII

  1. Noi, ca romani, am trecut prin jumatate de secol + 2 decenii de iresponsabilizare socialista crunta, iar situatia e cam pe dos fata de cum e la suedezi…bunicii sint, in mare parte, total iresponsabili, inca il cauta pe iliescu pe buletinul de vot, il porcaiesc pe basescu si viseaza la ceausescu, iar nepotii scot si ei camasa pe unde pot, pe aici sau pe alte meleaguri. Si ca sa parafrazez cogenerationistul costi rogozanu, zis si suedistu’, mai mult stat asistential ne trebuie noua, taxe mai mari, pensii si ajutoare sociale mai consistente, datorii mai multe (eventual la rusi si chinezi?)… ca sa plece din tara si bruma de tineri ce a mai ramas, pensionarii sa moara cu totul de foame. Oricum le-a intrat bine in cap ca alde costi, iliescu si ‘alianta de centru dreapta hahaha'(acest psd/iliescu pentru tineret) lupta lupta pina la moarte sa le fie lor si tarisoarei bine. Nu te pui cu logica progresista, care transcede logica insasi.

  2. „Trebuie să fie evident că nimic nu a fost aşa cum se spera. Societatea pur şi simplu nu era atât de previzibilă pe cât s-a crezut.”

    Societatea e mereu previzibila, tinand cont ca 90% din oameni prefera comoditatea.Asa cum sublinia si autorul, prea putini mai au mandria de a se descurca singuri, iar acest lucru e o boala generala, nu doar specific suedeza. Acolo cel mult se vede diferenta mai bine.
    Iar reformele cu idealuri corecte in sine, se lovesc de o aplicare practica paguboasa pe termen lung, fiindca cei care fac legi n-au simtul echilibrului atunci cand proiecteaza niste legi. O viziune prea mare il zdrobeste pe omul care nu e suficient de dezvoltat sa o poata sustine.

  3. Cred că în laboratoarele de experienţe sociologice kgb se ştia de mult ce iese dacă torni pomană peste o societate, la fel de elementar ca reacţia dintre un acid şi o bază.
    Poate că suedezii nu ştiau, dar puteau să privească peste gard, în curtea ţărilor socialiste.

    Iar spiritul suedez de independenţă e o realitate, încă se poate vedea în cele mai mici reacţii ale celor încă necorupţi de pomană.

  4. Cu cele peste 200 de ajutoare date de stat,(este adevarat ca sumele sunt mici si foarte mici),romanii , obisnuiti cu saracia ,le prefera muncii.Astfel ,la tara nu mai exista forta de munca la camp,desi tarifele sunt de 70 lei +masa+bautura+tutun /zi.In orase se cauta muncitori si nu se gasesc.(patronii se feresc de somerii inregistrati la fortele de munca,macar si pentru faptul ca actualul cod al muncii nu este flexibil in raporturile de munca.

  5. Super articol! Chiar discutam azi cu un grec care a trăit în Anglia şi care nu înţelege comportamentul tinerilor englezi faţă de părinţi …. parţial am găsit răspunsul aici !!!!

  6. La inceputul articolului autorul face apologia independentei bunicilor sai care:

    Dacă se găseau în situaţia de a nu putea trăi de pe urma salariilor lor, ar fi muncit mai mult şi mai tare

    pentru ca apoi sa deplanga faptul ca generatia sa, din cauza statului asistential nu a fost crescuta de parinti ci de autoritati:

    O diferenţă majoră între generaţia noastră şi cea de dinainte ei este aceea că cei mai mulţi dintre noi nici nu am fost crescuţi de părinţii noştri. Din pruncie, am fost crescuţi de autorităţi în centre de zi, apoi am fost împinşi mai departe şcolilor publice, liceelor publice şi universităţilor publice

    Nu inteleg, cu ce era mai bine inainte daca pentru a-ti asigura traiul trebuia sa muncesti „mai mult si mai tare”? Cum reuseai sa ai timp sa-ti cresti copiii in aceste conditii?

    Apoi, condamna asa-zisa mentalitatea asistentiala a generatiei sale care asteapta ajutoare de la satat fara a-si pune problema ca cineva trebuie sa si produca acele ajutoarea dar pe de alta parte nu e bine nici cu munca pentru ca:

    In timpul orelor de lucru, toţi trebuie să se bucure de dreptul de a-şi trimite copiii în centrele de zi ale statului, astfel devenind posibil ca fiecare familie să cîştige două salarii, dar să nu mai aibă destul timp de a-şi creşte copiii

    Nu mai inteleg nimic… cum e mai bine, sa muncim mai mult si mai tare sau sa stam acasa sa ne crestem copiii ?

    Din apologia desantata a independentei, de la inceputul articolului

    Erau mândri că sunt capabili să aibă grijă de ei înşişi; preţuiau independenţa faţă de alţii, ca şi faptul că nu au fost nevoiţi niciodată să ceară ajutorul altora,

    ai putea crede ca a cere ajutorul este cel putin o infractiune daca nu o crima impotriva umanitatii. Cu toate astea eu cred ca, daca se imbolnaveste, omul are nevoie sa ceara ajutorul unui doctor, daca i se sparge o teava trebuie sa ceara ajutorului unui instalator si asa mai departe , nu e nimic degradant si neuman – cum incearca sa insinueze autorul – in a cere ajutorul. Daca voia sa fie corect, autorul trebuia sa afirme ca bunicii sai erau mandri pentru ca nu au cerut de pomana niciodata, ceea ce este cu totul altceva. Dar scopul sau era altul: sa ne convinga ca daca nu putem sa fim si doctori si profesori si instalatori si antreprenori si cine mai stie ce suntem niste ratati si paraziti care asteapta totul de stat.

    Apoi,

    marea creştere economică de după război

    primeste o explicatie ridicola din partea unui profesor de ecomomie

    ce se datora neimplicării Suediei

    (deducem de aici ca, dupa razboi, toate tarile implicate nu au avut crestere economica iar cele neimplicate au avut?). Nu se spune nici un cuvant despre politicile economice ale guvernarii social-democrate care au produs acea crestere economica timp de 20 de ani.

    In continuare ni se explica pe multe randuri cum tanara generatie din Suedia, din cauza satului asistential, are o mentalitate parazitara asteptand totului de la stat fara a fi dispusa insa sa ofere nimic pentru ca, intr-un tarziu, sa aflam, totusi, ca tinerii sunt dispusi sa munceasca, dar, pe baza solutiei imorale, a scoaterii la pensie a celor batrani. Pana la urma nu m-am lamurit care e adevarata problema: ca tanarul suedez nu vrea sa munceasca sau ca nu sunt suficiente locuri de munca in Suedia?

    Apoi ce sa inteleg: ca daca societatea nu este o jungla in care trebuie sa ne scoatem ochii unii altora pentru a supravietui atunci oamenii devin niste handicapati incapabili sa-si poarte de grija? Ca o societate care asigura accesul gratuit la educatie si la servicii mediale e drumul sigur catre extinctia speciei umane?

  7. La inceputul articolului autorul face apologia independentei bunicilor sai care:

    Dacă se găseau în situaţia de a nu putea trăi de pe urma salariilor lor, ar fi muncit mai mult şi mai tare

    pentru ca apoi sa deplanga faptul ca generatia sa, din cauza statului asistential nu a fost crescuta de parinti ci de autoritati:

    O diferenţă majoră între generaţia noastră şi cea de dinainte ei este aceea că cei mai mulţi dintre noi nici nu am fost crescuţi de părinţii noştri. Din pruncie, am fost crescuţi de autorităţi în centre de zi, apoi am fost împinşi mai departe şcolilor publice, liceelor publice şi universităţilor publice

    Nu inteleg, cu ce era mai bine inainte daca pentru a-ti asigura traiul trebuia sa muncesti „mai mult si mai tare”? Cum reuseai sa ai timp sa-ti cresti copiii in aceste conditii?

    Apoi, condamna asa-zisa mentalitatea asistentiala a generatiei sale care asteapta ajutoare de la satat fara a-si pune problema ca cineva trebuie sa si produca acele ajutoarea dar pe de alta parte nu e bine nici cu munca pentru ca:

    In timpul orelor de lucru, toţi trebuie să se bucure de dreptul de a-şi trimite copiii în centrele de zi ale statului, astfel devenind posibil ca fiecare familie să cîştige două salarii, dar să nu mai aibă destul timp de a-şi creşte copiii

    Nu mai inteleg nimic… cum e mai bine, sa muncim mai mult si mai tare sau sa stam acasa sa ne crestem copiii ?

    Din apologia desantata a independentei, de la inceputul articolului

    Erau mândri că sunt capabili să aibă grijă de ei înşişi; preţuiau independenţa faţă de alţii, ca şi faptul că nu au fost nevoiţi niciodată să ceară ajutorul altora,

    ai putea crede ca a cere ajutorul este cel putin o infractiune daca nu a crima impotriva umanitatii. Cu toate astea eu cred ca daca se imbolnaveste omul trebuie sa ceara ajutorul unui doctor, daca i se sparge o teava trebuie sa ceara ajutorului unui instalator si asa mai departe , nu e nimic degradant si neuman – cum incearca sa insinueze autorul – in a cere ajutorul. Daca voia sa fie corect, autorul trebuia sa afirme ca bunicii sai erau mandri pentru ca nu au cerut de pomana niciodata ceea ce este cu totul altceva. Dar scopul sau era altul: sa ne convinga ca daca nu putem sa fim si doctori si profesori si instalatori si antreprenori si cine mai stie ce suntem niste ratati si paraziti care asteapta totul de stat.

    Apoi,

    marea creştere economică de după război

    primeste o explicatie ridicola din partea unui profesor de ecomomie

    ce se datora neimplicării Suediei

    (deducem de aici ca, dupa razboi, toate tarile implicate nu au avut crestere economica iar cele neimplicate au avut?). Nu se spune nici un cuvant despre politicile economice ale guvernarii social-democrate care au produs acea crestere economica timp de 20 de ani.

    In continuare ni se explica pe multe randuri cum tanara generatie din Suedia, din cauza satului asistential, are o mentalitate parazitara asteptand totului de la stat fara a fi dispusa insa sa ofere nimic pentru ca, intr-un tarziu, sa aflam, totusi, ca tinerii sunt dispusi sa munceasca, dar, pe baza solutiei imorale, a scoaterii la pensie a celor batrani. Pana la urma nu m-am lamurit care e adevarata problema: ca tanarul suedez nu vrea sa munceasca sau ca nu sunt suficiente locuri de munca in Suedia?

    Apoi ce sa inteleg: ca daca societatea nu este o jungla in care trebuie sa ne scoatem ochii unii altora pentru a supravietui atunci oamenii devin niste handicapati incapabili sa-si poarte de grija? Ca o societate care asigura accesul gratuit la educatie si la servicii mediale e drumul sigur catre extinctia speciei umane?

  8. La inceputul articolului autorul face apologia independentei bunicilor sai care:

    Dacă se găseau în situaţia de a nu putea trăi de pe urma salariilor lor, ar fi muncit mai mult şi mai tare

    pentru ca apoi sa deplanga faptul ca generatia sa, din cauza statului asistential nu a fost crescuta de parinti ci de autoritati:

    O diferenţă majoră între generaţia noastră şi cea de dinainte ei este aceea că cei mai mulţi dintre noi nici nu am fost crescuţi de părinţii noştri. Din pruncie, am fost crescuţi de autorităţi în centre de zi, apoi am fost împinşi mai departe şcolilor publice, liceelor publice şi universităţilor publice

    Nu inteleg, cu ce era mai bine inainte daca pentru a-ti asigura traiul trebuia sa muncesti „mai mult si mai tare”? Cum reuseai sa ai timp sa-ti cresti copiii in aceste conditii?

    Apoi, condamna asa-zisa mentalitatea asistentiala a generatiei sale care asteapta ajutoare de la satat fara a-si pune problema ca cineva trebuie sa si produca acele ajutoarea dar pe de alta parte nu e bine nici cu munca pentru ca:

    In timpul orelor de lucru, toţi trebuie să se bucure de dreptul de a-şi trimite copiii în centrele de zi ale statului, astfel devenind posibil ca fiecare familie să cîştige două salarii, dar să nu mai aibă destul timp de a-şi creşte copiii

    Nu mai inteleg nimic… cum e mai bine, sa muncim mai mult si mai tare sau sa stam acasa sa ne crestem copiii ?

    Din apologia desantata a independentei, de la inceputul articolului

    Erau mândri că sunt capabili să aibă grijă de ei înşişi; preţuiau independenţa faţă de alţii, ca şi faptul că nu au fost nevoiţi niciodată să ceară ajutorul altora,

    ai putea crede ca a cere ajutorul este cel putin o infractiune daca nu a crima impotriva umanitatii. Cu toate astea eu cred ca daca se imbolnaveste omul trebuie sa ceara ajutorul unui doctor, daca i se sparge o teava trebuie sa ceara ajutorului unui instalator si asa mai departe , nu e nimic degradant si neuman – cum incearca sa insinueze autorul – in a cere ajutorul. Daca voia sa fie corect, autorul trebuia sa afirme ca bunicii sai erau mandri petru ca nu au cerut de pomana niciodata ceea ce este cu totul altceva. Dar scopul sau era altul: sa ne convinga ca daca nu putem sa fim si doctori si profesori si instalatori si antreprenori si cine mai stie ce suntem niste ratati si paraziti care asteapta totul de stat.

    Apoi,

    marea creştere economică de după război

    primeste o explicatie ridicola din partea unui profesor de ecomomie

    ce se datora neimplicării Suediei

    (deducem de aici ca, dupa razboi, toate tarile implicate nu au avut crestere economica iar cele neimplicate au avut?). Nu se spune nici un cuvant despre politicile economice ale guvernarii social-democrate care au produs acea crestere economica timp de 20 de ani.

    In continuare ni se explica pe multe randuri cum tanara generatie din Suedia, din cauza satului asistential, are o mentalitate parazitara asteptand totului de la stat fara a fi dispusa insa sa ofere nimic pentru ca, intr-un tarziu, sa aflam, totusi, ca tinerii sunt dispusi sa munceasca, dar, pe baza solutiei imorale, a scoaterii la pensie a celor batrani. Pana la urma nu m-am lamurit care e adevarata problema: ca tanarul suedez nu vrea sa munceasca sau ca nu sunt suficiente locuri de munca in Suedia?

    Apoi ce sa inteleg: ca daca societatea nu este o jungla in care trebuie sa ne scoatem ochii unii altora pentru a supravietui atunci oamenii devin niste handicapati incapabili sa-si poarte de grija? Ca o societate care asigura accesul gratuit la educatie si la servicii mediale e drumul sigur catre extinctia speciei umane?

  9. apologia desantata a independentei

    😆 ce e asta exact? ce poate fi desantat in a pretui independenta economica a unei persoane? ei bine, nimic, dar asta nu te impiedica sa folosesti limbaj asta gratuit prapastios. de unde ai invatat? de la prietenii tai comunistoizi de la criticatac?

    Nu se spune nici un cuvant despre politicile economice ale guvernarii social-democrate

    fane, citeste textul daca tot il comentezi:

    . Dacă în perioada de început a secolului al XX-lea, social-democraţii, o putere hegemonică în politica suedeză din acel secol (şi nu numai), solicitau reduceri de taxe pentru a elibera muncitorii de o povară inutilă, ulterior s-au transformat rapid într-un partid care îmbrăţişează statul asistenţial şi este în favoarea creşterii taxelor, cerând tot mai multa reformă socială „eliberatoare”.

    daca societatea nu este o jungla in care trebuie sa ne scoatem ochii unii altora pentru a supravietui atunci oamenii devin niste handicapati incapabili sa-si poarte de grija?

    din nou, exprimare prapastioasa lipsita de orice continut.

    in rest, desficat firul in 4, cautat de noduri in papura si delir stingist

  10. La inceputul articolului autorul face apologia independentei bunicilor sai care:

    pentru ca apoi sa deplanga faptul ca generatia sa, din cauza statului asistential nu a fost crescuta de parinti ci de autoritati:


    Nu inteleg, cu ce era mai bine inainte daca pentru a-ti asigura traiul trebuia sa muncesti “mai mult si mai tare”? Cum reuseai sa ai timp sa-ti cresti copiii in aceste conditii?

    pentru fanel, ca pentru orice leftist dealtfel, este greu daca nu imposibil de inteles cum se poate trai fara ajutoare de la stat.
    paraziti.

  11. Zice Fane:

    Cu toate astea eu cred ca, daca se imbolnaveste, omul are nevoie sa ceara ajutorul unui doctor, daca i se sparge o teava trebuie sa ceara ajutorului unui instalator si asa mai departe , nu e nimic degradant si neuman – cum incearca sa insinueze autorul – in a cere ajutorul. Daca voia sa fie corect, autorul trebuia sa afirme ca bunicii sai erau mandri pentru ca nu au cerut de pomana niciodata, ceea ce este cu totul altceva. Dar scopul sau era altul: sa ne convinga ca daca nu putem sa fim si doctori si profesori si instalatori si antreprenori si cine mai stie ce suntem niste ratati si paraziti care asteapta totul de stat.

    Autoru incorectu
    Vrea sa-ti ia dreptu
    La doctor
    Si instalator
    Sa ceri ajutor.

    Da’ creste Fane mare si se face doctor profesor instalator antreprenor…

    Fane, I saw you playing football
    With the gypsies in the school yard
    And even if you’re 12,
    You were looking like the best player of Real Madrid.

    Fane, when your words are dirty
    My twelve year old princess dress
    Wants to be taken off
    In the middle of the street.

    Fane, let’s smoke some pot.
    Let’s kiss in front of our neighbors
    And let our friends give us
    The applauses we deserve.

    ‘Cause, Fane, when you’re pushing your tongue
    And everybody watches
    Your teen blonde hair
    Makes it all pure.

    Fane, let’s have babies
    And play “lapte gros”
    With all the scumbags
    On the sidewalk
    In our neighborhood.

    Fane, I really hope
    You’re acting stupid.

    Smoking Stupid 12

  12. Discursul este tendentios si manipulator pentru ca apeland la un cliseu propagandistic, bunele obiceiuri si traditii de demult, ofera o imagine falsa despre umanitate – omul nu este o fiinta suficienta siesi asa cum sugereaza autorul ci, din contra, pentru a supravietui are nevoie de ajutorul celorlalti, ba mai mult omul se defineste ca fiinta datorita relationarilor complexe cu semenii sai, buna parte din aceste relationari constand in a da sau a primi ajutor, nu e nimic umilitor in acest lucru cum incearca sa se insinueze in articol. Omul nu exista in afara societatii, in afara relationarilor cu semenii sai, vezi ce se intampla cu acei copii pierduti in salbaticie si crescuti de animale care isi pierd caracteristicile umane.

    Or autorul nostru are o teza de sustinut: aceea ca statul asistential si, de fapt, statul in general nu e benefic naturii umane si ca atare nu putea sa faca apologia societatii si a relatiilor sociale, statul fiind tocmai expresia organizarii sociale si ca urmare construieste un mit inidvidualist, al buniciilor sai, care nu au apelat nicodata la ajutorul nimanui in asta constand „mandria si demnitatea umana” , lucru pe care il repeta cu obstinatie. Or realitatea e cu totul alta: ca omul este o fiinta sociala, Aristotel a zis asta daca nu ma crezi pe mine, si ceea ce il defineste prin excelenta este tocmai faptul ca are nevoie de ceilati, nicidecum faptul ca poate fi autonom, cum incearca sa ne convinga Per Bylund.

    Acum tu crezi ca afirmatiile tendentioase si negative despre social-democratii suedezi pe care le-ai citatat sunt echivalente cu a recunoase rolul politicilor economice promovate de ei in cresterea economica?

    Pur si simplu autorul ignora faptul ca prosperitatea din societatea suedeza care a produs, in opinia lui, generatia de asistati, nu este produsul politicilor de dreapta ci al guvernarii de stanga, social-democrate.

    Apoi, daca autorul face afirmatii contradictorii inseamna ca eu caut nod in papura sau ca nu poti sa dai nici o crediblitate unui autor care nu e in stare sa fie coerent de la un paragraf la altul?
    Explica-mi cum e posibil sa faci apologia independetei dobandite prin munca „mai multa si mai tare” pentru ca, dupa numai cateva paragrafe, sa deplangi faptul ca parintii, din cauza ca muncesc, nu mai au timp sa-si creasca copiii?

  13. Fane

    Nu inteleg, cu ce era mai bine inainte daca pentru a-ti asigura traiul trebuia sa muncesti “mai mult si mai tare”? Cum reuseai sa ai timp sa-ti cresti copiii in aceste conditii?

    Era mai bine pentru ca moralitatea si vechile loialitati de tipul familiei inca nu fusesera subminate de politicile statui asistential. Autorul nu sustine nicaieri ca viata buna este o viata usoara. Din contra, Per Bylund subliniaza intocmai infantilismul celor care ajung sa creada ca poti avea vreodata un trai bun in lipsa efortului. Cat despre copii, ti-i cresteai la fel de bine cum ti i-ai crescut mii de ani inainte de the welfare state.

    Apoi, condamna asa-zisa mentalitatea asistentiala a generatiei sale care asteapta ajutoare de la satat fara a-si pune problema ca cineva trebuie sa si produca acele ajutoarea dar pe de alta parte nu e bine nici cu munca pentru ca:

    In timpul orelor de lucru, toţi trebuie să se bucure de dreptul de a-şi trimite copiii în centrele de zi ale statului, astfel devenind posibil ca fiecare familie să cîştige două salarii, dar să nu mai aibă destul timp de a-şi creşte copiii

    Nu mai inteleg nimic… cum e mai bine, sa muncim mai mult si mai tare sau sa stam acasa sa ne crestem copiii ?

    Nu e nici o neconcordanta, Fane. Prin centrele de zi, statul asistential permite parintilor sa scape de „povara” cresterii propriilor copii; cetatenii considera ca au dreptul de a fi lipsiti de aceasta greutate. Astfel eliberati , sotii se pot dedica muncii, dar aceasta schimbare a prioritatilor presupune, adesea, o neglijare a odraslelor.

    ai putea crede ca a cere ajutorul este cel putin o infractiune daca nu o crima impotriva umanitatii. Cu toate astea eu cred ca, daca se imbolnaveste, omul are nevoie sa ceara ajutorul unui doctor, daca i se sparge o teava trebuie sa ceara ajutorului unui instalator si asa mai departe , nu e nimic degradant si neuman – cum incearca sa insinueze autorul – in a cere ajutorul. Daca voia sa fie corect, autorul trebuia sa afirme ca bunicii sai erau mandri pentru ca nu au cerut de pomana niciodata, ceea ce este cu totul altceva. Dar scopul sau era altul: sa ne convinga ca daca nu putem sa fim si doctori si profesori si instalatori si antreprenori si cine mai stie ce suntem niste ratati si paraziti care asteapta totul de stat.

    N-ai inteles, Fane. Sincer sa fiu, nu stiu nici macar de ce nu ai inteles, textul e cat se poate de clar si nicaieri nu sustine ca trebuie sa fim doctor, instalatori, etc. (denaturare grosolana din partea-ti). S-a schimbat perceptia asupra ajutorului: a devenit un drept. Inainte de instituirea statului social, suedezii erau un popor de oameni independenti, dar preferinta lor pentru independenta nu excludea defel ajutorarea semenilor, dovada vie fiind retele de intr-ajutorare la care participau voluntar. Dupa ce Suedia a devenit un stat social, o buna parte dintre suedezi a inceput sa considere ca au dreptul de a fi ajutati de institutiile guvernamentale. Ajutorul de la stat s-a transformat in obligatie morala, de neimaginat cu cateva decenii inainte.

    Apoi,

    marea creştere economică de după război

    primeste o explicatie ridicola din partea unui profesor de ecomomie

    ce se datora neimplicării Suediei

    (deducem de aici ca, dupa razboi, toate tarile implicate nu au avut crestere economica iar cele neimplicate au avut?). Nu se spune nici un cuvant despre politicile economice ale guvernarii social-democrate care au produs acea crestere economica timp de 20 de ani.

    Guvernarea social-democrata care te-a impresionat atat a beneficiat de o conjunctura extrem de favorabila: Europa fusese devastata de razboi. Din Franta pana in URSS, totul a fost pus la pamant. In schimb, Suedia a ramas intacta, ceea ce i-a permis sa produca si sa ofere bunuri pe care altii nu le mai puteau produce si oferi.

    In continuare ni se explica pe multe randuri cum tanara generatie din Suedia, din cauza satului asistential, are o mentalitate parazitara asteptand totului de la stat fara a fi dispusa insa sa ofere nimic pentru ca, intr-un tarziu, sa aflam, totusi, ca tinerii sunt dispusi sa munceasca, dar, pe baza solutiei imorale, a scoaterii la pensie a celor batrani. Pana la urma nu m-am lamurit care e adevarata problema: ca tanarul suedez nu vrea sa munceasca sau ca nu sunt suficiente locuri de munca in Suedia?

    Fals.
    1. Tanara generatie are o mentalitate de parazit.
    2. Prefera slujbele usoare. Pentru ca viata reala este incomparabil mai grea decat cea de puf in care au fost tinuti pana la maturitate, crede ca are dreptul de a avea un salariu mare si o slujba cat mai usoara.
    3. Statul asistential a reusit, prin politicile sale economice si sociale, sa aduca economia Suediei in incapacitate de a crea locuri de munca. Oferta este prea scazuta, iar cererea prea mare. De aici, ideile originale privind concedierea „batranilor”.

    Apoi ce sa inteleg: ca daca societatea nu este o jungla in care trebuie sa ne scoatem ochii unii altora pentru a supravietui atunci oamenii devin niste handicapati incapabili sa-si poarte de grija? Ca o societate care asigura accesul gratuit la educatie si la servicii mediale e drumul sigur catre extinctia speciei umane?

    Ai putea intelege ca o societate care asteapta sa fie crescuta si intretinuta de stat, din leagan pana in mormant, este o societate de copii si deresponsabilizati.

  14. Stiu ca este greu pentru orice om de dreapta sa accepte ca exista pe lumea asta o tara in care politicile sociale si economice de stanga au produs prosperitate, si inca prosperitate de lunga durata, asa ca scoatem un articol incoerent care nu rezista nici la la o analiza critica minima(a se citi: cautare de nod in papura) prin care demonstram noi ca in ciuda prosperitatii s-au produs niste monstrii care nu vor sa munceasca si asteapta totul de la stat, deci, nu-i asa, educatia si sanatatea gratuite dauneaza grav sanatatii

  15. Discursul este tendentios si manipulator pentru ca apeland la un cliseu propagandistic, bunele obiceiuri si traditii de demult, ofera o imagine falsa despre umanitate – omul nu este o fiinta suficienta siesi asa cum sugereaza autorul ci, din contra, pentru a supravietui are nevoie de ajutorul celorlalti, ba mai mult omul se defineste ca fiinta datorita relationarilor complexe cu semenii sai, buna parte din aceste relationari constand in a da sau a primi ajutor, nu e nimic umilitor in acest lucru cum incearca sa se insinueze in articol. Omul nu exista in afara societatii, in afara relationarilor cu semenii sai, vezi ce se intampla cu acei copii pierduti in salbaticie si crescuti de animale care isi pierd caracteristicile umane.

    Per Bylund nu se pronunta nicaieri impotriva ajutorarii semenilor, ci impotriva teoriei tembele potrivit careia fiecare dintre noi are dreptul de a fi ajuta de altii, in speta de stat. Nu exista asa ceva, dupa cum nu exista nici o propozitie in text care sa sustina ca omul ar fi suficient siesi prin a nu merge la doctor. In schimb, un om care duce o viata cinstita, munceste si isi plateste singur cele trebuincioase, un astfel de om este unul demn. Omul care depinde de stat pentru educatie, acoperis si mancare nu este un om independent, iar demnitatea lui este relativa – atata cat ii permite statul.

    Explica-mi cum e posibil sa faci apologia independetei dobandite prin munca “mai multa si mai tare” pentru ca, dupa numai cateva paragrafe, sa deplangi faptul ca parintii, din cauza ca muncesc, nu mai au timp sa-si creasca copiii?

    Ai inteles gresit. Am explicat mai sus, nu reiau.

  16. Fane, esti amuzant. Ce ai insiruit mai sus e analiza la tine? Nu vezi ca nu esti in stare nici macar sa intelegi cateva idei simple? Il acuzi pe Bylund de afirmatii pe care nu le-a facut, dar te inteleg, e neplacut sa iti critice cineva viitorul socialist.

  17. Si in lipsa centrelor de zi ar fi existat aceesi situatie: parintii ar fi muncit din greu si altii s-ar fi ocupat de copiii lor ceea ce in mod evident duce la o deresponsabizare a lor: problema e de ce sa faci statul social responsabil pt asta?

  18. Si Portugalia a trecut neatinsa prin razboi si nu stiu sa fi avut dezvoltarea Suediei, explicatia ta e puerila

  19. statul este expresia solidaritatii unei societati, de aceea dupa cu plata impozitelor este o obligatia primirea ajutorului de la stat, atunci cand e cazul, este un drept

  20. apoi eu nu vad cum atenteaza la independenta financiara a omului educatia si sanatatea gratuite, poate imi explici?

  21. orice generatie nascuta in prosperitate are mentalitate de parazit si prefera slujbele usoare, asta e valabil pentru orice societate prospera nu vad unde e vina statului social?

  22. Costin, dacă le face mai lungi le scrie de două ori și-l cheamă și pe unu’ Mihai să mai zică o dată (vezi #7-9). Cre’că știe de la Lenin treaba asta: Învățați de 3 ori, poate vă intră ceva-n cap 🙂

  23. While Barack Obama was making his latest pitch for a brand-new, even-more-unsustainable entitlement at the health-care “summit,” thousands of Greeks took to the streets to riot. An enterprising cable network might have shown the two scenes on a continuous split-screen — because they’re part of the same story. It’s just that Greece is a little further along in the plot: They’re at the point where the canoe is about to plunge over the falls. America is farther upstream and can still pull for shore, but has decided instead that what it needs to do is catch up with the Greek canoe. Chapter One (the introduction of unsustainable entitlements) leads eventually to Chapter Twenty (total societal collapse): The Greeks are at Chapter Seventeen or Eighteen.

    What’s happening in the developed world today isn’t so very hard to understand: The 20th-century Bismarckian welfare state has run out of people to stick it to. In America, the feckless, insatiable boobs in Washington, Sacramento, Albany, and elsewhere are screwing over our kids and grandkids. In Europe, they’ve reached the next stage in social-democratic evolution: There are no kids or grandkids to screw over. The United States has a fertility rate of around 2.1 — or just over two kids per couple. Greece has a fertility rate of about 1.3: Ten grandparents have six kids have four grandkids — ie, the family tree is upside down. Demographers call 1.3 “lowest-low” fertility — the point from which no society has ever recovered. And, compared to Spain and Italy, Greece has the least worst fertility rate in Mediterranean Europe.

    So you can’t borrow against the future because, in the most basic sense, you don’t have one. Greeks in the public sector retire at 58, which sounds great. But, when ten grandparents have four grandchildren, who pays for you to spend the last third of your adult life loafing around?

    By the way, you don’t have to go to Greece to experience Greek-style retirement: The Athenian “public service” of California has been metaphorically face down in the ouzo for a generation. Still, America as a whole is not yet Greece. A couple of years ago, when I wrote my book America Alone, I put the then–Social Security debate in a bit of perspective: On 2005 figures, projected public-pensions liabilities were expected to rise by 2040 to about 6.8 percent of GDP. In Greece, the figure was 25 percent: in other words, head for the hills, Armageddon outta here, The End. Since then, the situation has worsened in both countries. And really the comparison is academic: Whereas America still has a choice, Greece isn’t going to have a 2040 — not without a massive shot of Reality Juice.

    Is that likely to happen? At such moments, I like to modify Gerald Ford. When seeking to ingratiate himself with conservative audiences, President Ford liked to say: “A government big enough to give you everything you want is big enough to take away everything you have.” Which is true enough. But there’s an intermediate stage: A government big enough to give you everything you want isn’t big enough to get you to give any of it back. That’s the point Greece is at. Its socialist government has been forced into supporting a package of austerity measures. The Greek people’s response is: Nuts to that. Public-sector workers have succeeded in redefining time itself: Every year, they receive 14 monthly payments. You do the math. And for about seven months’ work: For many of them, the work day ends at 2:30 p.m. And, when they retire, they get 14 monthly pension payments. In other words: Economic reality is not my problem. I want my benefits. And, if it bankrupts the entire state a generation from now, who cares as long as they keep the checks coming until I croak?

    We hard-hearted small-government guys are often damned as selfish types who care nothing for the general welfare. But, as the Greek protests make plain, nothing makes an individual more selfish than the socially equitable communitarianism of big government: Once a chap’s enjoying the fruits of government health care, government-paid vacation, government-funded early retirement, and all the rest, he couldn’t give a hoot about the general societal interest; he’s got his, and to hell with everyone else. People’s sense of entitlement endures long after the entitlement has ceased to make sense.

    The perfect spokesman for the entitlement mentality is the deputy prime minister of Greece. The European Union has concluded that the Greek government’s austerity measures are insufficient and, as a condition of bailout, has demanded something more robust. Greece is no longer a sovereign state: It’s General Motors, and the EU is Washington, and the Greek electorate is happy to play the part of the UAW — everything’s on the table except anything that would actually make a difference. In practice, because Spain, Portugal, Italy, and Ireland are also on the brink of the abyss, a “European” bailout will be paid for by Germany. So the aforementioned Greek deputy prime minister, Theodoros Pangalos, has denounced the conditions of the EU deal on the grounds that the Germans stole all the bullion from the Bank of Greece during the Second World War. Welfare always breeds contempt, in nations as much as inner-city housing projects: How dare you tell us how to live! Just give us your money and push off.

    Unfortunately, Germany is no longer an economic powerhouse. As Angela Merkel pointed out a year ago, for Germany, an Obama-sized stimulus was out of the question simply because its foreign creditors know there are not enough young Germans around ever to repay it. Over 30 percent of German women are childless; among German university graduates, it’s over 40 percent. And for the ever-dwindling band of young Germans who make it out of the maternity ward, there’s precious little reason to stick around. Why be the last handsome blond lederhosen-clad Aryan lad working the late shift at the beer garden in order to prop up singlehandedly entire retirement homes? And that’s before the EU decides to add the Greeks to your burdens. Germans, who retire at 67, are now expected to sustain the unsustainable 14 monthly payments per year of Greeks who retire at 58.

    Think of Greece as California: Every year an irresponsible and corrupt bureaucracy awards itself higher pay and better benefits paid for by an ever-shrinking wealth-generating class. And think of Germany as one of the less profligate, still-just-about-functioning corners of America such as my own state of New Hampshire: Responsibility doesn’t pay. You’ll wind up bailing out anyway. The problem is there are never enough of “the rich” to fund the entitlement state, because in the end it disincentivizes everything from wealth creation to self-reliance to the basic survival instinct, as represented by the fertility rate. In Greece, they’ve run out Greeks, so they’ll stick it to the Germans, like French farmers do. In Germany, the Germans have only been able to afford to subsidize French farming because they stick their defense tab to the Americans. And in America, Obama, Pelosi, and Reid are saying we need to paddle faster to catch up with the Greeks and Germans. What could go wrong?

    Mark SteynWhen Responsibility Doesn’t Pay

  24. Back in 2008, when I was fulminating against multiculturalism on a more or less weekly basis, a reader wrote to advise me to lighten up, on the grounds that “we’re rich enough to afford to be stupid.”

    Two years later, we’re a lot less rich. In fact, many Western nations are, in any objective sense, insolvent. Hence last week’s column, on the EU’s decision to toss a trillion dollars into the great sucking maw of Greece’s public-sector kleptocracy. It no longer matters whether you’re intellectually in favour of European-style social democracy: simply as a practical matter, it’s unaffordable.

    How did the Western world reach this point? Well, as my correspondent put it, we assumed that we were rich enough that we could afford to be stupid. In any advanced society, there will be a certain number of dysfunctional citizens either unable or unwilling to do what is necessary to support themselves and their dependents. What to do about such people? Ignore the problem? Attempt to fix it? The former nags at the liberal guilt complex, while the latter is way too much like hard work: the modern progressive has no urge to emulate those Victorian social reformers who tramped the streets of English provincial cities looking for fallen women to rescue. All he wants to do is ensure that the fallen women don’t fall anywhere near him.

    So the easiest “solution” to the problem is to throw public money at it. You know how it is when you’re at the mall and someone rattles a collection box under your nose and you’re not sure where it’s going but it’s probably for Darfur or Rwanda or Hoogivsastan. Whatever. You’re dropping a buck or two in the tin for the privilege of not having to think about it. For the more ideologically committed, there’s always the awareness-raising rock concert: it’s something to do with Bono and debt forgiveness, whatever that means, but let’s face it, going to the park for eight hours of celebrity caterwauling beats having to wrap your head around Afro-Marxist economics. The modern welfare state operates on the same principle: since the Second World War, the hard-working middle classes have transferred historically unprecedented amounts of money to the unproductive sector in order not to have to think about it. But so what? We were rich enough that we could afford to be stupid.

    That works for a while. In the economic expansion of the late 20th century, citizens of Western democracies paid more in taxes but lived better than their parents and grandparents. They weren’t exactly rich, but they got richer. They also got more stupid. When William Beveridge laid out his blueprint for the modern British welfare state in 1942, his goal was the “abolition of want.” Sir William and his colleagues on both sides of the Atlantic succeeded beyond their wildest dreams: to be “poor” in the 21st-century West is not to be hungry and emaciated but to be obese, with your kids suffering from childhood diabetes. When Michelle Obama turned up to serve food at a soup kitchen, its poverty-stricken clientele snapped pictures of her with their cellphones. In one-sixth of British households, not a single family member works. They are not so much without employment as without need of it. At a certain level, your hard-working bourgeois understands that the bulk of his contribution to the treasury is entirely wasted. It’s one of the basic rules of life: if you reward bad behaviour, you get more of it. But, in good and good-ish times, who cares?

    By the way, where does the government get the money to fund all these immensely useful programs? According to a Fox News poll earlier this year, 65 per cent of Americans understand that the government gets its money from taxpayers, but 24 per cent think the government has “plenty of its own money without using taxpayer dollars.” You can hardly blame them for getting that impression in an age in which there is almost nothing the state won’t pay for. I confess I warmed to that much-mocked mayor in Doncaster, England, who announced a year or two back that he wanted to stop funding for the Gay Pride parade on the grounds that, if they’re so damn proud of it, why can’t they pay for it? He was actually making a rather profound point, but, as I recall, he was soon forced to back down. In Canada, almost every ethnocultural booster group is on the public teat. Outside Palestine House in Toronto the other week, the young Muslim men were caught on tape making explicitly eliminationist threats about Jews, but c’mon, everything else in Canada is taxpayer-funded, why not genocidal incitement? We’re rich enough that we can afford to be stupid.

    It’s not so much the money as the stupidity, which massively expands under such generous subvention. When it emerged that President Barack Obama had appointed a Communist as his “green jobs czar,” I carelessly assumed it was the usual youthful “idealism”: no doubt Van Jones, the Communist Obama appointee in question, had been a utopian college student caught up in the spirit of ’68 and gone along for the ride. A passing phase. Soon grow out of it. But, in fact, Mr. Jones became a Communist in the mid-nineties, after the fall of the Soviet Union. He embraced Communism after even the commies had given up on it. Like the song says, he was commie after commie had ceased to be cool. On Fox News, Glenn Beck made a fuss about it. But the “mainstream” media thought this was frankly rather boorish, and something only uptight right-wing squares would do. I mean, what’s the big deal? True, everywhere it’s been implemented, Communism causes human misery—not to mention an estimated 150 million deaths. But it doesn’t make you persona non grata in the salons of the West. Quite the opposite. The Washington Post hailed the grizzled folkie Pete Seeger as America’s “best-loved commie”—which, unlike “America’s best-loved Nazi,” is quite a competitive title. Even so, why would you stick a commie in the White House and put him in charge of anything to do with jobs, even “green jobs”?

    Well, because “green jobs” is just another of those rich-enough-to-be-stupid scams. The Spanish government pays over $800,000 for every “green job” on a solar-panel assembly line. This money is taken from real workers with real jobs at real businesses whose growth is being squashed to divert funds to endeavours that have no rationale other than their government subsidies—and which would collapse as soon as the subsidies end. Yet Tim Flannery, the Aussie climate-alarmist who chaired the Copenhagen racket, says we need to redouble our efforts. “We’re trying to act as a species,” he says, “to regulate the atmosphere.”

    Er, “regulate the atmosphere”? Why not? We’re rich enough to be stupid with the very heavens.
    In his book The Tyranny of Guilt: An Essay on Western Masochism (La tyrannie de la pénitence), the French writer Pascal Bruckner concludes by quoting Louis Bourdaloue, the celebrated Jesuit priest at the court of Louis XIV, who preached on the four kinds of conscience: 1) the good and peaceful; 2) the good and troubled; 3) the bad and troubled; 4) the bad and peaceful. The first is to be found in Heaven, the second in Purgatory, the third in Hell, and the fourth—the bad but peaceful conscience—sounds awfully like the prevailing condition of the West at twilight. We are remorseful to a fault—indeed, to others’ faults.

    It’s not just long-ago sins like imperialism and colonialism and Eurocentric white male patriarchy and other fancies barely within living memory. Our very lifestyle demands penitence: Americans have easily accessible oil reserves, but it would be wrong to touch them, so poor old BP have to do the “environmentally responsible” thing and be out in the middle of the Gulf a mile underwater. If you’re rich enough to be that stupid, what won’t you subsidize? The top al-Qaeda recruiter in Britain, Abu Qatada, had 150,000 pounds in his bank account courtesy of the taxpayer before the comically misnamed Department for Work and Pensions decided to cut back his benefits.

    The green jobs, the gay parades, the jihadist welfare queens, the Greek public sector unions, all have to be paid for by a shrinking base of contributing workers whose children and grandchildren will lead poorer and meaner lives because of the fecklessness of government. The social compact of the postwar era cannot hold. Across the developed world, a beleaguered middle class is beginning to understand that it’s no longer that rich. At some point, it will look at the sheer waste of government spending, the other shoe will drop, and it will decide that it no longer wishes to be that stupid.

    Mark SteynWe’re too broke to be this stupid

  25. educatia si sanatatea gratuite,

    asta se intampla in raiul visat si desenat pe pereti de lunaticul marx, in realitate platesti fiecare serviciu, ori cat de prost ar fi si inzecit. in statul socialist nu mai poti alege intre diverse contracte de servicii, ti se serveste un pachet unic, chit ca il ceri, chit ca nu, la preturi impuse de tarabagiul unic, speculatorul suprem – statul.ca atare, avand monopol instituit prin lege pe ‘piata’ serviciilor de sanatate si educatie, cetateanul nu se mai poate sustrage obligatiei de a cumpara rebuturile si farafastacurile etalate de agentiile etatiste pe taraba-unica iar plata serviciilor va fi perceputa inainte de achizitionarea lor si numita taxa. chiar daca nu ai nevoie de serviciul respectiv il vei cumpara pentru ca nu exista scapare pentru cetateanul statului socialist. in timp oferta initiala se atrofiaza din lipsa de concurenta, iar cetateanul nu mai are nici posibilitatea de alege intre servicii sau macar pentru optiuni de calitate pentru diverse pachete in cadrul fiecarei ramuri economice. ‘dreptul’ la sanatate se transforma in obligatia de a accepta tortura institutionalizata a spitalelor falimentare, in care orice vizita este ca o drumetie printr-un carusel al ororilor, iar sederea pe termen lung o incercare eroica de infruntare a demonilor de pe taramul mortii. oricine a rezidat intr-un spital public romanesc cunoaste deja aceasta crunta realitate. spitalele noastre sint tabere de exterminare lenta, in special a batranilor, pe banii clientilor. o performanta pe care hitler ar fi invidiat-o desigur.

  26. facem pariu ca dupa patrusute de posturi explicative, fane o ia de la capat si nu pricepe nimic?

  27. Fane

    Si Portugalia a trecut neatinsa prin razboi si nu stiu sa fi avut dezvoltarea Suediei, explicatia ta e puerila

    Si Portugalia a avut crestere economica mare.

    statul este expresia solidaritatii unei societati, de aceea dupa cu plata impozitelor este o obligatia primirea ajutorului de la stat, atunci cand e cazul, este un drept

    Da, dar statul asistential este expresia unei false solidaritati care incurajeaza de-solidarizarea autentica. Filantropia adevarata are numai de pierdut de pe urma interventiei masinariei asistentialiste a statului social.

    We hard-hearted small-government guys are often damned as selfish types who care nothing for the general welfare. But, as the Greek protests make plain, nothing makes an individual more selfish than the socially equitable communitarianism of big government: Once a chap’s enjoying the fruits of government health care, government-paid vacation, government-funded early retirement, and all the rest, he couldn’t give a hoot about the general societal interest; he’s got his, and to hell with everyone else. People’s sense of entitlement endures long after the entitlement has ceased to make sense.

    apoi eu nu vad cum atenteaza la independenta financiara a omului educatia si sanatatea gratuite, poate imi explici?

    Nu exista sanatate gratuita sau educatie gratuita. Toate sunt platite de taxpayers. Pe scurt,
    1. programe sociale extinse = taxe mari; programe sociale reduse = taxe mai mici;
    2. Taxe mari = bani mai putini in buzunar; taxe mici = bani mai multi in buzunar;
    3. Bani mai putini in buzunar = libertate de miscare redusa; bani mai multi in buzunar = libertate de miscare mai mare

    orice generatie nascuta in prosperitate are mentalitate de parazit si prefera slujbele usoare, asta e valabil pentru orice societate prospera nu vad unde e vina statului social?

    Per Bylund explica foarte bine unde se afla vina statului social: de-responsabilizarea cetatenilor. Un stat care isi asuma din raspunderile care de drept trebuie sa ramana ale omului este un stat care atenteaza la integritatea lui.

  28. coby @ 30:

    The Economist, care nu e de stanga …

    Ai ramas in urma cu vreo doua decenii.

  29. 1. programe sociale extinse = taxe mari; programe sociale reduse = taxe mai mici;
    2. Taxe mari = bani mai putini in buzunar; taxe mici = bani mai multi in buzunar;
    3. Bani mai putini in buzunar = libertate de miscare redusa; bani mai multi in buzunar = libertate de miscare mai mare

    hai ca ultima imi place..daca nici comunistii astia din nord nu circula nevrotic la liber peste tot prin lume .. apai nu stiu cine o face..Si o stiu pentru ca in nord traiesc..

    Si mai stiu ca au ceva exces de finante..unii se pling chiar ca au prea multi bani, ca se ocupa doar de decoratiuni interioare si nu de lucruri serioase..Sau deh asa imi lasa mie impresia unii ce trec pe la Skavland.. Asa ca nu cred ca taxele le dauneaza..prea mult..
    Plus nu-s prosti absolut deloc .. Filozofi poate nu…Pragmatici si practici…daaa..Imorali ..hehe hai sa nu incercam sa ii comparam cu romanii ca nu le-ar pica deloc bine celor din urma..mai ales barbatilor…
    Si nici lenesi nu i-as numi hehehe.. Si bai au un fel de bun simt social de mori…
    Plus definitia suedezului sau a norvegianului de lene e total diferita de a romanului ..a nu se uita..
    Da e adevarat ca nu totul este absolut perfect ..DAR..am senzatia ca AU GRESIT BINE.
    Unii o duc rau dar multi multi o duc bine…
    Unde in lume mai sint diferentele intre venituri asa de mici?..si unde marea majoritate a populatiei unei tari duce o viata decenta?
    Bine ce sa zic e nasol sa traiesti intr-o tara unde tre sa iti speli singur geamurile si trebuie sa iti duci copilul doar la gradinita si nu la dadaca asa cum deh se cuvine la case mari ..

    Independenta .. sa fim seriosi..doar cei foarte foarte bogati pot vorbi de independenta..
    Sau cei extrem de competenti in domeniul lor…Atita vreme cit trebuie sa scrii cv-uri ca sa primesti o slujba si nu vin ei dupa tine nu cred ca se poate vorbi de independenta..deh materiala..
    Morala insa hehe…alta poveste..astia nu se rusineaza delocdaca ca au slujbe fara mare statut social..oare de ce?

    Cit despre cuvintul progresist care vad ca il tot folositi..hehehe…hai serios.. din cite imi dau seama femeile ar trebui sa stea acasa cu copiii daca nu ne permitem dadaca…ca sa nu ne deh lenevim ca natiune..Nu prea vad nimic progresist in asta ..cel putin nu in definita mea hehe..

  30. ah daaa…tre sa ma leg si eu de sanatate…
    sa va zic…sistemul nu-i bun.. totul se face la minim …nu iti fac foarte multe analize..
    Daca esti insarcinata nu faci decit o singura ecografie, plus la naiba ca tre sa nasti de cele mai multe ori natural, cu moasa, cu doctorul decit daca e nevoie..
    Patul bunicii inconjurat de un paravan uneori trebuie sa stea pe hol la spital..
    Ea saraca are 84 de ani si nu se plinge..zice ca intelege..si ca e bucuroasa ca si ea dar si altii mai putin norocosi in viata decit ea..au parte de ingrijirile astea asa minime cum sint..
    Acum …ce zice statistica in cazul longevitatii populatiei care aici trebuie sa lucreze pina 67 de ani si a mortalitatii infantile…Hmm ar trebui sa fie destul de scazuta, respectiv ridicata..Dar uite ca-i pe dos…Oare de ce?

    Mie imi mai place ce a zis bunica..ca se bucura ca toti pot avea parte de ingrijiri medicale..Si nu numai ea, om cu casa mare si pensie decenta.Si bunica a fost doar bucatareasa la cantina..
    Insa bunica zice des ca noi aici o ducem bine..Ea mai stie si ce e in lume,ca a mers din republica dominicana pina in malaezia, si mai stie si cum era viata in nord de demult..grea..zice ea.

  31. hai ca ultima imi place..daca nici comunistii astia din nord nu circula nevrotic la liber peste tot prin lume .. apai nu stiu cine o face..Si o stiu pentru ca in nord traiesc..

    N-ai inteles. „Libertate de miscare” <> libertate de a merge la plimbare. Libertatea de miscare despre ca am adus vorba in mesajul citat de tine face trimitere la libertatea de a-ti alege serviciile de care vrei sa beneficiezi, avand la dispozitie o suma de bani care nu este suprataxata de un stat „darnic” cand vine vorba de castigurile altora.

    Si mai stiu ca au ceva exces de finante..unii se pling chiar ca au prea multi bani, ca se ocupa doar de decoratiuni interioare si nu de lucruri serioase..Sau deh asa imi lasa mie impresia unii ce trec pe la Skavland.. Asa ca nu cred ca taxele le dauneaza..prea mult..

    Foarte simpatic, dar you’re missing the point. Problema nu este daca iti raman mai multi bani decat cheltui lunar, ci daca statul vine si te taxeaza punitiv, ceea ce este cu totul altceva decat non-problema subliniata de tine. Nu e treaba ta sau a statului ce fac oamenii cu banii lor, castigati cinstit. Daca doresc, isi cumpara de ei numai guma de mestecat, ‘nteles?

    Plus nu-s prosti absolut deloc .. Filozofi poate nu…Pragmatici si practici…daaa..Imorali ..hehe hai sa nu incercam sa ii comparam cu romanii ca nu le-ar pica deloc bine celor din urma..mai ales barbatilor…
    Si nici lenesi nu i-as numi hehehe.. Si bai au un fel de bun simt social de mori…

    Atata timp cat sustii ca ai dreptul la a fi ajutat, ai o problema de ordin moral. Cand ceri ca altii sa fie dati afara de catre angajatorii lor pentru ca tu sa fi angajat in locul lor, ai o problema de ordin moral. Cand definitia ta a muncii este „loc caldut, efort minim, platit bine”, ai o problema de ordin moral. Cam asta e cu bunul simt suedez. Cat despre imperfecta noasta Romanie, constat lipsa oricarei legaturi intre una si alta. Nu vad cum problemele morale ale natiunii romane elimina problemele morale ale natiunii suedeze. Two wrongs make a right?

    Da e adevarat ca nu totul este absolut perfect ..DAR..am senzatia ca AU GRESIT BINE.
    Unii o duc rau dar multi multi o duc bine…
    Unde in lume mai sint diferentele intre venituri asa de mici?..si unde marea majoritate a populatiei unei tari duce o viata decenta?

    Thatcher este cea care a explicat cel mai bine mentalul stangist: important nu este sa o duci bine, ci sa nu exista diferente de venit intre unii si altii. Saracii pot sa o duca mai rau, daca nu exista altii bogati, iar visul egalitarist este aparat. Scopul socialistilor nu e sa creeze natiuni bogate, ci natiuni egalizate economic, unde diferentele de venit sa fie minime. 😉 Sa moara si capra vecinului!

    Bine ce sa zic e nasol sa traiesti intr-o tara unde tre sa iti speli singur geamurile si trebuie sa iti duci copilul doar la gradinita si nu la dadaca asa cum deh se cuvine la case mari ..

    Per Bylund nu sustine nicaieri asa ceva. Din contra, atrage atentia ca socialismul suedez a creat astfel de asteptari: a-ti creste singur copilul = exploatare; a-ti spala singur geamul = exploatare; a fi independent = a fi sclav; a fi dependent de stat= liber („Freedom is slavery”, 1984 pentru eternitate).

    Cit despre cuvintul progresist care vad ca il tot folositi..hehehe…hai serios.. din cite imi dau seama femeile ar trebui sa stea acasa cu copiii daca nu ne permitem dadaca…ca sa nu ne deh lenevim ca natiune..Nu prea vad nimic progresist in asta ..cel putin nu in definita mea hehe..

    Din cate imi dau seama, nu esti in stare sa citesti un text. Ai trecut prin liceu sau ai ramas la 8 clase? Dupa ortografie si sirul nesfarsit de „..”, as zice ca nu.

    In rest, ma bucur ca sesizezi macar o serie de inconveniente ale sistemului de sanatate suedez. Este un inceput.

  32. Si mai stiu ca au ceva exces de finante..unii se pling chiar ca au prea multi bani, ca se ocupa doar de decoratiuni interioare si nu de lucruri serioase.

    daca asta nu e cea mai mare tampenie care am citit’o inseamna ca nu exista ipocrizie mai mare.

  33. De pe Cubu’poporului

    Obama warns Sweden not to jump to conclusions: ‘not all suicide bombers are terrorists’
    ***
    Jeremiah Wright goes to Stockholm with a sermon ‘Sweden’s chickens are coming home to roost’
    ***
    Muslim woman guilty of drunk driving won’t remove scarf for jail photo
    ***

  34. Ce sanse are un stat socia?
    Niciuna!
    De ce?
    Pai, asa cum s-a, dovedit in estul Europei, Social(ism)ul s-a bazat pe un om corect, care munceste pentru ca ii place, nu invidiaza pe nimeni, nu este dornic de inavutire.
    Capitalismul?
    Constient de calitatile enumerate mai sus ale omului (si inca mai multe), incearca sa le puna la munca.
    Pericolul mare? Dezechilibru.
    Solutia? Un stat echilibrat care sa mai arate si „nuiaua” cetatenilor sai. De faspt nu statul ci tot cetatenii.
    Vin eu si il intre pe Fane (sau Mihai, ca este publicat acelasi comentariu si sub acest nume).
    De ce sa platesc eu taxe la stat, de ce sa muncesc, daca strictul necesar, si chiar peste, imi este oferit fara munca?
    Recunosc, la mine ar functiona din plin. Si totusi frica m-a facut sa las lenea si sa comentez si eu. Frica de viitor. Dar intr-un stat social (?), de ce sa imi fie frica?
    Emil
    PS Inteleg ca Fane nu se prea uita la tv. Altfel vedea persoane asistate la noi care justifica lipsa apetitului de munca, EXACT cu argumentele pe care le-am mentionat eu.
    PSII
    Poate are cineva o explicatie la bunastare privind harta Europei practic taiata in doua
    Nord= bunastare
    sud= saracie
    Sa fie oare faptul ca in Nord Dumnezeu nu te poate tine pe camp si iarna?

  35. In primul rand cand ma refer la statul social ma gandesc la acces gratuit la educatie si sanatate si nu neaparat la ajutoare date celor care nu muncesc.

    Apoi este vorba de mentalitate: niciodata un om care ar putea obtine muncind mult mai mult decat strictul necesar nu se va multumi cu ajutorul de la stat, ci va prefera munca. Cei care aleg deliberat sa traiasca la nivelul ajutoarelor de la stat sunt absolut niste marginali reprezentand un infim procent din populatie. Numai ca, statul, oferind prin ajutoare un trai minim cetatenilor sai obliga mediul privat sa vina cu o oferta salariala consistenta stiind ca, muncitorii au oricand alternativa unui trai auster dar asigurat de stat.
    De fapt aici este problema: daca statul social asigura oricui un strict necesar traiului zilnic atunci nu mai pot patronii sa-si tina angajatii la nivelul unor salarii mizere si de aici incepe toata propaganda de dreapta contra statului social.
    Vorbesti de prosperitatea din nordul europei? Pai tot nordul este dominat de modelul statului social!

  36. @fane
    Statul nu este activ economic, deci banii sunt luati prin taxarea celor ce muncesc. „…trai auster dar asigurat de stat…” ar trebui reformulat prin „…trai auster dar asigurat de impozitele si taxele paltite de idiotii ce muncesc…”. Salariul trebuie corelat doar cu capacitatea de a fi inlocuit. Nu are nimic de a face cu nevoile. Suna cinic, dar asta e.
    Ai informatii concrete legate de timpul mediu de asteptare pentru o investigatie medicala in Suedia? Ca sa vedem concret ce inseamna „acces gratuit la sanatate”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here