Când Gingis Han a atacat prima oară China, bănuia că împăratul puternicei dinastii Jin nu va veni la timp în ajutorul celor din Xi Xia, pe care urma să ii atace cu hoardele sale. După ce i-a învins hoarda mongolă s-a revărsat și asupra celor din teritoriile Jin, pe care i-a masacrat, le-a distrus orașele, le-a ras întreaga țară. A urmat o perioadă neagră în istorie, aproape 10% din întreaga populație a planetei de atunci pierind de mâna mongolilor. Aproape toată Asia și parte din Europa au fost trecute prin foc de războinicii sălbatici. Totul s-ar fi putut opri fără urmări atât de tragice dacă cei din spatele marilor ziduri ale Chinei ar fi înțeles că civilizația lor avansată nu îi poate apăra per se dacă nu ies să atace inamicul, timp în care să își și elimine trădătorii. După războiul mongolilor și stăpânirea acestora, la peste 1000 de ani, a venit rândul altor însetați de sânge să atace și să distrugă comparabil bună parte din populația lumii.

Războiul comunismului cu lumea va rămâne probabil în istorie ca Războiul de o sută și cine știe câți ani de acum înainte. Război total, de multe ori civil, cu victime ce au acoperit jumătate de planetă. Un război cu Răul travestit în Bine pentru mințile slăbite. Război hibrid, în care bună parte din legiunile inamice nu poartă însemnele părții pentru care luptă, în care Lumea Liberă a avut mereu partizani ai stângii în spatele frontului atacându-i centri nervoși și devastând tot ce le pică în mână, în care trupele regulate de sub steagul cu stea roșie apar când și când, cu schimbări de ritm și pauze lungi care au dat sentimentul lumii libere că războiul acesta se poate tempera sau că e pe sfârșite. Nimic mai fals. Un război continuu, cu un număr imens de nevinovați uciși, cu popoare înfometate, cu șiruri nesfârșite de refugiați, cu populații dislocate.
Fără să fie un război al ateismului cu lumea spirituală, a folosit în schimb permanent și la intensitate mare ateismul militant. A fost și este mai degrabă un război al unei religii satanice, cu o eshatologie rudimentară, dus împotriva întregii lumi libere. Un război al Răului pentru controlul total al minții. Homo sovieticus era cel care nu mai gândea deloc în afara regulilor partidului. Un război în care comuniștii ucid și torturează fără restricții, iar lumea liberă dezbate ce reguli ale Convenției de la Geneva are de respectat. Scopul final-un matrix-gulag universal.

Să ne închipuim ce ar fi dacă cineva din lumea liberă ar decide să servească comuniștilor un tratament cât de cât simetric, după propria lor rețetă: arestări, condamnări grele, gulag spre exterminare, execuții la volum mare. Nu s-a întâmplat, nu se poate întâmpla: lumea liberă e în bună parte creștină, are reguli și e bine că e așa, asta ne deosebește de ei. Dar ce nu are lumea liberă și îi este absolut necesar, este Manualul de Luptă împotriva lor și vointa de termina definitiv cu ei. Manualul cu setul de reguli după care să poată fi făcută o Internațională care să li se opună peste tot comuniștilor. Împotriva chemării generale la luptă a comuniștilor, în toată lumea, nu există de 150 de ani niciun răspuns care să conteze în timp, peste tot. Monstrului comunist pluricefal i se taie degeaba câte un cap, la răstimpuri. Ce ar fi fost dacă, după căderea comunismului în URSS și Europa, Statele Unite ar fi rezolvat problema Cubei presand-o până ar fi cedat, apoi i-ar fi urmărit pe agenții comuniști din toată America Latină, recomandând țărilor unde se aflau să îi extradeze ca să îi aresteze și judece pentru trădare, terorism si crimele făcute? Un Guantanamo pentru comuniști nu a fost făcut niciodată, dar mai mult ca sigur că nu ar mai fi existat Forumul de la Sao Paolo, unde s-a hotărât să se meargă înainte cu comunismul în America Latină după căderea URSS și marele dezastru umanitar din Venezuela nu ar mai fi avut loc. Oamenii din Brazilia, Bolivia, Nicaragua și Columbia ar fi dus o viață mult mai ușoară dacă războiul împotriva comuniștilor era purtat așa cum trebuie cu un dușman atât de periculos și de perfid.

Ce ar fi fost dacă după prăbușirea comunismului în Europa am fi avut un Nürnberg al comuniștilor? Am avut doar cateva procese minore ale comunismului, comuniștii având cu foarte mici excepții imunitate absolută. Au putut în câțiva ani să se regrupeze, să se adune în partide politice mainstream, au parazitat și încurcat partide care nu aveau nici o treabă cu comunismul sau erau de-a dreptul anticomuniste. Acum sunt iar peste tot, în toată Europa. În partide, în media, în universități, în biserici.

Nimeni nu a răspuns serios lungului marș comunist prin instituții, cu nimic. La înghițirea universităților, la atacurile și infiltrarea Bisericii, la ocuparea instituțiilor media, la monopolul pretins asupra vieții artistice, la mișcarea generală coordonată de ocupare a principalelor instituții ale lumii libere în timp – nu i s-a răspuns în niciun fel coordonat, serios. Ici-colo voci disparate au atras atenția, dar nu au putut face mare lucru când comuniștii le-au replicat cu atacuri concertate. Foarte rar s-a găsit vreo organizație ori persoane dispuse să ducă un război total împotriva infiltrării comuniste în societate. Și când s-a găsit cineva să facă asta nu a făcut-o pentru o perioada prea lungă, unul dintre motive fiind și lipsa susținerii politice cauzată de atacurile presei virusate care, până la Trump, a cam dat tonul și temele opiniei publice. McCarthy este încă privit în Statele Unite, de prea mulți, ca un personaj mai degrabă negativ.

Un caz special a fost cel al lui Olavo de Calvalho, o armata puternică formată dintr-un om, o voce ce părea singură dar care a atras aliați și a ridicat o țară întreagă împotriva comuniștilor. Brazilia și lumea întreagă îi datorează multe lui Carvalho, cel care al cărui nume a devenit simbol al luptei anticomuniste din America Latină. „Olavo tem razao” (Olavo a avut dreptate) a fost unul dintre cele mai puternice sloganuri de lupta împotriva comunismului în Brazilia, luptă câștigată la scor mare. În jumătatea din Europa ocupată de comuniști se spunea că „X a avut dreptate” când era vorba despre comuniști, de regulă după ce lupta era pierdută… Asta spune multe despre cât de eficientă a fost lupta lui Olavo de Carvalho.

Dacă acum în Statele Unite, la Casa Albă, este un om care gândește cum trebuie față de marele pericol, iar în America Latină comunismul pare a fi în remisie după pierderea Braziliei și apropiatul colaps al regimului din Venezuela, după ce Bolivia dă semne clare că vrea să scape de Morales și ai lui și, exceptând China, comunismul nu mai are nicăieri susținere militară serioasă, nu înseamnă că războiul s-a sfârșit. Nici pe departe. E nevoie la fel de mult ca oricând de Manualul după care să fie dusă lupta anticomunistă, care să ducă la agregarea unei mișcări internaționale care să identifice și să atace centrele de comandă și propagandă ale acestui cancer ideologic. Comuniștii vor reveni într-o formă sau alta. Nu trebuie să îi așteptăm. Trebuie mers pe terenul lor, luptat cu ideile lor și cu ei până când vor deveni definitiv inofensivi, iar lumea va avea liniște până la venirea următorului Mare Rău.

ACP

Print Friendly, PDF & Email