De la Marrakech la Bagdad – bine aţi venit în fotbalul lui Allah

    1

    Ziaristul Fausto Biloslavo este foarte cunoscut publicului italian pentru comentariile sale bine documentate privind zonele fierbinţi de confruntare armată. Site-ul său este important pentru înţelegerea multiplelelor drame ce se desfăşoară de-a lungul frontierelor însângerate ale Islamului. Fausto Biloslavo este un reporter de război care a fost deseori în Afganistan, Irak, Pakistan; nu are prejudecăţi şi nu vrea să îşi impună modul propriu de a vedea lucrurile. Cartea “De la Marrakech la Baghdad” scrisă de Luigi Guelpa, aparută recent in Italia la editura Limina, este un prilej de a face o incursiune în lumea fotbalului din ţările islamice. Fausto Biloslavo face aceste adnotări pe care le-a publicat în ziarul italian Il Foglio Quotidiano din data de 7 februarie 2008:

    „Bine aţi venit la fotbalul lui Allah” era titlul original, care transmitea perfect ideea cărţii, dar care titlu a fost schimbat în ultimul minut cu un mai vilegiaturistic “De la Marrakech la Baghdad”. Indiferent de nume, cartea lui Luigi Guelpa este un mic giuvaier. Pagină după pagină se relevează a fi o îmbinare de povestiri mai puţin cunoscute, surprinzătoare şi uneori chiar jenante ce se citesc într-o răsuflare. Nu este vorba de o povestire clasică din lumea balonului rotund, chiar dacă exotică, ci de o prezentare în secţiune a realităţii islamice a multor ţări unde până şi ultimul muezin contează mai mult decât antrenorul naţionalei. Chiar dacă la Kabul pot şi fetele să viseze la Beckham, într-o echipă feminină toată chilli şi puţin burkha, este totuşi adevarată şi cealaltă faţă a medaliei. Soldaţii NATO din Afganistan au avut o idee bună: să dea cadou mingii de fotbal, pentru a face uitat războiul. Pe piele au incizat steagurile naţionale ale multor naţiuni, inclusiv al celei saudite, drapel ce reproduce versuri din Coran. Deschide-te ceruri! Mullahii s-au răsculat acuzând “infidelii” de constrângere a afganilor la lovitul Islamului cu piciorul (a lovi cu piciorul/ talpa incalţămintei = semn al supremului dispreţ n.t.). Mingiile au fost retrase. Nu numai că nu lipsesc povestirile de acest gen, dar sunt altele încă şi mai şi. De exemplu, aceea a fatwa-ei care impune musulmanilor pioşi jocul de fotbal în numele războiului sfânt.

    Şeicul Abdallah Al Najdi a decretat că “nu trebuie să se joace cu unsprezece jucători cum fac evreii, creştinii şi mai ales infama Americă: numărul trebuie să fie inferior ori superior lui unsprezece” . Mai mult, sunt interzise “cele patru linii care formează careul deoarece sunt inventate de regulile internaţionale ale infidelilor” . Şi tot aşa, până la a sublinia că o partidă de fotbal serveşte la ameliorarea formei fizice pentru a fi mai tonici cand va veni ora jihad-ului, războiul sfânt. Alt episod amuzant priveşte o partidă fără istorie dintre Franţa şi Kuweit, când un şeic voia să aducă pe teren un dromader ca mascotă. De la capitolul “Vendeta ayatolahilor” la “11 septembrie, nume de cod: partidă de fotbal” , cartea este un manual de anecdote.

    În lumea islamică, inclusiv în acea zonă posomorâtă şi extremistă, gloriile noastre mai vechi sau mai noi ca Paolo Rossi sau Del Piero sunt mituri universale. Cu voluntarii jihadişti de la curtea mullah-ului Omar, liderul saşiu al talibanilor, care sosesc din Pakistan şi Kandahar, era uşor să se spargă gheaţa mulţumită Campionatului Mondial din Spania.

    Primul lucru pe care-l cer orfanii de război dintr-o jumătate lume sunt caiete, stilouri şi mingii pentru a juca fotbal. O partidă scurtă între un bombardament şi o ambuscadă este modul de a se relaxa al multor soldaţi în misiune în străinătate.

    După “Spital de nebuni între buturi”, un alt giuvaier de Guelpa (o carte precedentă, n.t.), această carte asupra Islamului şi a balonului rotund deschide o fereastră asupra unei lumi neexplorate. Cei mai puţin pătimaşi pot fi fascinaţi de personaje ca Mido Hossam, atacant central şi paladin al fotbalului egiptean, poreclit în carte Antonio Banderas al piramidelor . Pentru a nu mai vorbi de Bernd Stange, antrenorul german care pe timpul dictaturii lui Saddam voia să pună pe picioare naţionala irakiană sub bombele americane. Sau când se vorbeşte despre Aziz Bouderbala, mitul fotbalistic al Marocului, pe care dacă-l menţionezi în bazar ai şanse să obţii o reducere a preţului.

    Nu este vorba numai de o carte despre fotbalul islamic, dar este şi o povestire a călătoriilor, a miresmelor şi a senzaţiilor din deşertul de lângă Dubai sau despre dezordinea organizată de la Marrakech. Poate că nu lipseşte un pic de fantezie, iar pana autorului zugrăveşte cu abilitate fotbalişti uitaţi la aeroport şi goleador-i brazilieni care se improvizează în trimişi de război. Între atacanţi ce joacă în echipa lui Osama bin Laden şi antrenori mercenari în Sudan.

    Print Friendly, PDF & Email

    1 COMENTARIU

    1. Una calda, una rece.

      Meciul SUA – Iran de la campionatul mondial din ’98. Toata lumea se temea, inclusiv mulahii, care se temeau cel mai mult de o victorie iraniana. Aparent ciudat, dar logic. In cazul unei victorii, demonstratiile spontane de entuziasm erau imposibil de impiedicat. Si cind mii de tineri manifesteaza spontan si entuziast, e de ajuns o scinteie ca entuziasmul fotbalistic sa se transforme in entuziasm protestatar. Inapoi la meci. A fost excelent. Fotbal bun, pasiune de ambele parti, dramatism si mai ales fair-play. Unul din acele meciuri care din primele minute promite ceva deosebit si nu dezamageste pina in final. A cistigat Iranul cu 2 – 1 si le-am admirat echipa. Americanii au fost buni si motivati, insa iranienii au avut in plus o chestie care da aripi oricarei echipe mai modeste. Au jucat pentru milioanele de compatrioti de acasa. Nu pentru mulahi, ci pentru oamenii de rind ale caror vieti sint la discretia mulahilor. A fost cea mai subtila sfidare pe care am vazut-o vreodata. Mii de tineri s-au revarsat intr-adevar pe strazi, fericiti.

      In Canada, fotbalul face concurenta hocheiului in materie de popularitate printre copii. Din pacate, ca sport profesionist e cu mult in urma altora. Si copiii de musulmani participa cu aceeasi placere si toata lumea e multumita. Anul trecut insa, o echipa de fete de 13-14 ani a devenit subiect de prima pagina de ziar. Parintii celor citeva fete musulmane au insistat pe linga antrenor sa le permita fetelor lor sa joace cu broboada islamica pe cap. Antrenorul a refuzat. De la un incident local, presa nationala s-a sesizat cind respectivii parinti au protestat pe linga federatia de fotbal din Quebec. Citeai si nu iti venea sa crezi. Toata parada de jelanii standard: sa nu insultam comunitatea musulmana, sa fim intelegatori cu nevoile specifice, sa respectam diferenta, etc. Ce mai, in echipamentul de fotbal trebuie inclusa si broboada. Federatia de fotbal din Quebec le-a raspuns sec, ceva in genul, atita timp cit FIFA nu ne-a anuntat nimic in legatura cu vreo schimbare a regulamentului de joc, broboada ramine in vestiar.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here