Declaraţia lui Victor Rădulescu-Pogoneanu din 2 decembrie 1961 (Text integral)

Foto: Înregistrare de arhivă de la procesul PNȚ , 1947 –

Se împlinesc 65 de ani de la decesul lui Victor Rădulescu-Pogoneanu, un diplomat cu o carieră foarte importantă pentru istoria României şi unul dintre cei mai remarcabili eroi ai rezistenţei anticomuniste. Având o capacitate intelectuală ieşită din comun, a fost mâna dreaptă a lui Grigore Niculescu-Buzeşti, pe care l-a asistat în conceperea şi realizarea demersurilor diplomatice care au dus la ieşirea României din războiul alături de Axă. După venirea comuniştilor, a contribuit la eforturile de informare a Vestului cu privire la nenorocirile aduse de ocupaţia sovietică. A fost arestat şi condamnat în procesul PNŢ (fără să fie membru al acestui partid) şi a rămas loial lui Iuliu Maniu. Deşi avea o afecţiune motorie gravă, din cauza căreia a paralizat în timpul detenţiei, a refuzat toate propunerile de colaborare, dând dovadă de un uluitor curaj moral şi fizic.

Între documentele legate de 23 august 1944, publicate de CNSAS în ultimii ani (dosarul P010933, Vol. 13, pag. 275-317) se află şi o declaraţie scrisă de Victor Rădulescu-Pogoneanu la 2 decembrie 1961, adică doar cu trei luni înainte de decesul său, survenit la 10 martie 1962. În momentul în care a scris textul era imobilizat şi de câţiva ani complet izolat, înfometat, silit să suporte frigul cumplit care domnea la Râmnicu Sărat. Nu primea îngrijiri medicale, nu i se permitea să îşi audă propriul glas sau să citească, nu i se vorbea decât răstit, printre înjurături, fiind la cheremul prostiei violente a lui Vişinescu şi al bandei sale de nelegiuiţi.

Textul declaraţiei a fost depus ca probă în dosarul procesului lui Alexandru Vişinescu deoarece arată că deţinuţii de la Râmnicu Sărat erau anchetaţi în legătură cu fapte pentru care fuseseră deja anchetaţi în condiţii dure, judecaţi şi condamnaţi. În cazul de faţă, era supus anchetei un om aflat în preajma morţii, care fusese condamnat cu 14 ani în urmă pentru faptele asupra cărora încă i se mai cerea să scrie o declaraţie.

Se poate considera că documentul are valoare de testament pentru că este probabil ultimul pe care l-a scris acest remarcabil erou al României. Cu ultimele puteri, el ne lasă un rezumat clar al actului de la 23 August 1944, în care relatează rolul central al lui Iuliu Maniu, eforturile liderilor patrioţi de a plasa România alături de aliaţii săi fireşti, precum şi pericolul rusesc şi indecizia transformată până la urmă în cinism a Aliaţilor. Ştiind că se adresează unor fanatici înrăiţi şi inculţi, nu devine ”mai suplu”, așa cum îi ceruseră de atâtea ori, însă prezintă lucrurile pe înţelesul lor, evitând să transforme un moment critic din istoria României într-o temă excesiv de complexă, rezervată numai unui mic număr de iniţiaţi.

Duşmanii de moarte ai lui Victor Rădulescu-Pogoneanu i-au reproşat „inteligenţa metalică”. Era într-adevăr deosebit de pătrunzătoare, dar era totodată  plină de omenie şi îndreptată spre căutarea adevărului moral. În cei patrusprezece ani petrecuţi în condiţii atroce în închisorile comuniste, nu îşi schimbă câtuşi de puţin poziţia de la Procesul PNŢ, unde declara: „…Am căutat să servesc un nobil ideal, care a fost în trecut al acelor bărbaţi ce au trezit conştiinţa de sine a acestui neam, au luptat pentru unitatea şi independenţa lui şi au ridicat steagul libertăţii, al progresului şi al demnităţii. Nu am fost membru al Partidului Naţional-Ţărănesc şi nici al vreunei alte formaţiuni politice. Nu am fost victima aşa-zisului „mit Maniu”. Am stat, pe deplin conştient, alături de un om care a păşit încă în viaţă fiind pe poarta istoriei, care m-a onorat cu încrederea lui şi pentru care am avut cel mai profund respect şi cea mai înaltă stimă… Dar nu mă recunosc vinovat, nu-mi abjur credinţele şi nu-mi reneg actele…”

Şi pe patul de moarte rămâne fidel aceluiaşi ideal. Are aceiaşi încredere în adevăr şi aceiaşi vigoare intelectuală, ajutată de o memorie excepţional de bine antrenată. Scrie curgător şi simplu, în cea mai naturală şi elegantă limbă românească. Foloseşte voit ortografia necomunistă şi scrie cu majuscule cuvintele „Ţară”, „Rege” şi „Aliaţi”. Boier adevărat până la sfârşit, face totul cu distincţie şi autoritate, atât în marile alegeri morale şi politice si în detaliile de redactare a unui text, cât şi în momentul în care, foarte tardiv, părăsind închisoarea Râmnicu Sărat pentru a fi dus la spitalul închisorii Văcăreşti, îl avertizează pe Vişinescu că va „da socoteală pentru ororile” de acolo. Aceste cuvinte l-au urmarit pe fostul comandant atât de mult încât le-a relatat din proprie initiativă în timpul procesului său. Deşi nu a colaborat cu instanţa şi a spus de mai multe ori că nu are regrete, Vişinescu a înţeles totuşi că s-au adeverit cuvintele lui Pogoneanu.

România se află acum în alt context politic, însă schimbările nu sunt ireversibile. Rusia rămâne cea mai mare ameninţare. Democraţiile vest-europene sunt cel puțin la fel de indecise ca în secolul trecut. Germania, lidera grupului, are încă foarte importante afinităţi spirituale, economice şi politice cu Rusia. Viziunea politicii sale istorice este practic identică cu cea rusă, mai ales în ce priveşte actul de la 23 august şi pe înfăptuitorii săi. Germania crede că poate să se elibereze de povara istoriei sale recente dacă exagerează fascismul ţărilor din Est. Fundaţia Konrad Adenauer, care funcţionează din fonduri publice germane, s-a implicat fără jenă în numirea directorului IICCMER. În ultimii ani, institutul, care utilizează fondurile fundaţiei menţionate, a făcut mai mult loc opiniilor anti-anticomuniştilor decât mărturiilor celor care au luptat efectiv contra regimurilor antonescian și comunist precum Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu și Gheorghe Brătianu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu sau Augustin Vişa. Aceste nume sunt amintite din ce în ce mai rar în documentele și manifestările IICCMER.

Rusia face acelaşi joc ca Germania. Nu pierde nici o ocazie să acuze ţările din Est de fascism. Moscova nu și-a dorit actul de la 23 August și, după ce a avut loc, prin slugile sale de la București, a încercat să-i elimine pe realizatorii săi și să le șteargă definitiv memoria. Dimitri Rogozin a vorbit de eliberarea Bucureştiului de fasciştii români la 31 august 1944 ignorând complet actul de la 23 August 1944. Cu toate că URSS a refuzat mereu să recunoască statutul de cobeligerant al României, ambasadorul rus la Bucureşti se plânge că românii uită că au luptat pe Frontul de Vest alături de ruşi. În acest context, absenţa unei politici istorice româneşti cu privire la evenimentele la 23 August 1944 e o dovadă uriaşă de iresponsabilitate, incompetenţă şi cinism din partea autorităţilor şi a elitelor intelectuale de astăzi.

Mesajul lui Victor Rădulescu-Pogoneanu este încă foarte actual: nu se pot accepta compromisuri în legătură cu lectura pe care o facem noi istoriei ţării noastre; alianţa noastră cu Vestul este importantă pentru că aparţinem civilizaţiei iudeo-creştine şi Lumii Libere, nu pentru calităţile pe care le au la un moment dat instituţiile sau liderii occidentali; elitele care prin exemplul propriu arată curaj moral şi intelectual sunt cea mai bună apărare împotriva duşmanilor ţării, fie că e vorba de cei din afară sau de corupţie internă. (Text introductiv actualizat la 10.03.2017)

Notă: Subtitlurile şi punerea în pagină aparţin redacţiei.

pogoneanu bw

Victor Rădulescu-Pogoneanu

Partea 1

Declarație

Subsemnatul Victor Rădulescu-Pogoneanu, născut în Bucureşti, la 21 septembrie 1910, fiul lui Ioan şi Elena, de profesiune fost consilier de legaţiune, cu privire la întrebarea ce mi se pune, şi anume:

”Împrejurările în care aţi ajuns Ministru de Externe, funcţii avute, ce ştiţi referitor la actul de la 23 August 1944, precum şi împrejurările în care aţi ajuns la Curtea Regală şi legăturile cu Regele”,

declar următoarele:

 I. Cariera diplomatică

Am intrat în cariera diplomatică în anul 1934, fiind admis la concursul prezidat de Ministrul de atunci al Afacerilor Străine, Nicolae Titulescu, şi anume ca şef de promoţie. Am funcţionat în principal în cadrul Direcţiunii Politice, unde am condus pe rând secţiile: Balcanică, Europa Centrală, Occidentală şi Orientală (primele două între anii 1935-1938, celelalte două în 1940-1941); în calitatea aceasta am luat parte în 1937 la Conferinţele Micei Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice. Între anii 1938 şi 1940, am funcţionat, ca Secretar de Legaţiune, la Legaţia României din Berlin, de unde apoi, îmbolnăvindu-mă, mi-am cerut rechemarea în Administraţia Centrală. În 1941 am fost numit Secretar de Legaţiune la Legaţiunea României din Stockholm, de unde mi-am cerut de asemenea rechemarea în 1943. De atunci, am funcţionat în Administraţia Centrală, la dispoziţia Secretarului General şi apoi ca Director Adjunct al Cabinetului şi Cifrului; în acest interval am atins, prin două înaintări succesive ”la alegere”, gradul de Consilier de Legaţiune. După 23 august 1944, am fost Directorul Cabinetului şi Cifrului şi, scurt timp, al Presei şi Informaţiilor. După 6 martie l945, am cerut şi obţinut desărcinarea mea din calitatea de Director al Cabinetului şi Cifrului, fiind trecut în iulie 1945, în cadrul disponibil, şi apoi, la începutul lui 1947, în disponibilitate. –

 II. Actul de la 23 August 1944

Dintre cele trei planuri pe care s-a desfăşurat pregătirea şi înfăptuirea actului de la 23 august 1944 şi anume : diplomatic, politic şi militar, eu nu cunosc direct decât pe acela al negocierilor diplomatice. Aceasta prin faptul că, fiind prieten intim cu Grigore Niculescu-Buzeşti, pe atunci Director al Cabinetului şi Cifrului şi sfetnic personal al Regelui – am asigurat, alături de dânsul, transmiterea comunicărilor către şi de la Barbu Știrbey şi Constantin Vişoianu, la Cairo (prin intermediul lui Alexandru Cretzianu, pe atunci Ministrul României la Ankara). –

Cei doi delegaţi de la Cairo negociau acolo, începând din primăvara 1944, în numele Opoziţiei Unite (care reunea Partidul Naţional Țărănesc prezidat de Iuliu Maniu şi Partidul Naţional Liberal prezidat de Dinu Brătianu) – cu reprezentanţii celor trei Mari Puteri aflate atunci în război cu Germania: Marea Britanie, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi Statele Unite ale Americii. După constituirea, în iunie 1944, a Blocului Naţional Democratic (prin asocierea cu cele două partide istorice a partidelor comunist şi social-democrat – ele însele reunite în Frontul Unic Muncitoresc -), cei doi delegaţi de la Cairo au devenit în mod firesc reprezentanţii acestui bloc. –

Debutul negocierilor. Rolul lui Iuliu Maniu.

Punctul de plecare al acţiunilor şi negocierilor care urmăreau şi aveau să ducă la ieşirea României din Războiul început de Germania şi din tabăra acesteia – trebuie căutat în evenimentele şi împrejurările din anii 1942-1943, cu deosebire după înfrângerea decisivă de la Stalingrad. La acea epocă se arătase clar şi pentru unii, cel puţin, din membri Guvernului (în primul rând pentru Mihai Antonescu) că nu putea fi vorba ca Germania să mai câştige războiul. Pe de altă parte, în timp ce Iuliu Maniu (în acord cu Dinu Brătianu) intrase mai de mult într-un contact radio-telegrafic cifrat cu aliaţii occidentali, – Regele însuşi urmând sfaturile tehnicienilor diplomatici şi militari care-l asistau (Grigore Niculescu-Buzeşti, Ioan Mociony-Styrcea, Generalul Constantin Sănătescu, Generalul Aurel Aldea şi alţii), începe o acţiune diplomatică şi politică în scopul de a scoate Ţara din tabăra ce avea să fie înfrântă în cel de al doilea război mondial. Anume, pe de o parte se căuta din partea Regelui un contact diplomatic cu Aliaţii occidentali, pe de altă parte se realizează legătura dintre Rege şi partidele politice (mai întâi cu partidele istorice, mai târziu cu partidul comunist şi partidul social-democrat).-

Acţiunea Regelui e iniţiată prin cuvântările ţinute la începutul anului 1943, la Radio (către Ţară) şi la recepţia tradiţională de Anul Nou a Corpului Diplomatic la Palat. Aceste cuvântări fuseseră redactate de Grigore Niculescu-Buzeşti şi erau destinate să facă să apară dorinţa României de a ieşi din războiul în care fusese târâtă şi de a contribui la restabilirea unor raporturi paşnice – cu respectul drepturilor şi intereselor Ţării noastre. În acelaşi timp, faţă de o ştire despre trecerea, în drum spre Moscova, prin Stockholm, a ministrului de externe britanic, A. Eden, – se proiectează trimiterea la Stockholm, ca emisar al Regelui şi al partidelor istorice, a lui C. Vişoianu, spre a avea o întrevedere cu Eden. La Stockholm se stabilise deja un contact în numele Regelui cu Ministrul Angliei, prin Consilierul Legaţiunii noastre din Suedia, Gheorghe I. Duca. Acesta, primind însărcinarea atunci de a anunţa Misiunea ce urma a se încredinţa lui C. Vişoianu, răspunde însă că, informându-se pe lângă Ministrul Angliei, a aflat că ştirea sus menţionată (care părea să indice că Eden era dispus să aibă o întrevedere) nu era în acea formă exactă – şi în consecinţă acest proiect a căzut. (Știrea îşi avea originea într-o conversaţie a fostului Ministru al României la Londra – rămas acolo – V.V. Tillea, cu deputatul şi jurnalistul Harold Nicholson – fost diplomat – şi transmisă la Bucureşti prin intermediul lui Grigore Gafencu, fostul Ministru de Externe, stabilit atunci în Elveţia).-

În interval însă, se primeşte la Bucureşti (prin Legaţiunea noastră din Ankara), invitaţia – cu caracter mai mult de somaţie – adresată în acelaşi timp Mareşalului Antonescu şi lui Iuliu Maniu de către comandantul suprem al fostului aliat din Mediterana, Mareşalul Sir Maitland Wilson, – ca România să iasă din război, părăsind tabăra germană.-

În această situaţie, se precizează – aşa cum se va vedea mai departe – atât acţiunea Opoziţiei Unite sub conducerea de fapt a lui Iuliu Maniu şi sub egida Regelui, cât şi acţiunea de un sens analog, începută cam la aceiaşi epocă, a Ministrului de atunci al Afacerilor Străine, Mihai Antonescu.-

Mihai Antonescu începe contacte diplomatice secrete.

Mihai Antonescu, sub impresia – se pare – mai ales a dezastrului german de la Stalingrad, ajungând şi el la convingerea că România trebuie să îşi schimbe orientarea exclusivă de până atunci a politicii ei externe de după 1940 şi să-şi pregătească prin desprinderea de Germania şi prin revenirea în tabăra occidentală, apărarea drepturilor şi intereselor Ţării la pacea finală, – încercase mai întâi, în 1942, o acţiune destul de confuză care tindea – fără de altfel să aibă sorţi de izbândă – la solidarizarea Puterilor europene neutre cu Puterile mici şi mijlocii beligerante (din tabăra germană), cu scopul de a duce la mijlocirea unei păci de compromis între Germania şi Puterile Occidentale. Ceva din această primă acţiune a lui Mihai Antonescu, ajungând însă la urechile guvernului german, acesta şi-a arătat la Bucureşti nemulţumirea, chestiunea s-a lichidat însă destul de uşor pe cât ştiu, prin explicaţiunile date de Mihai Antonescu, în sensul că nu era vorba decât de o neînţelegere fără bază reală prin greşita interpretare a unor acţiuni de informare curentă şi în afara vreunor instrucţiuni speciale – a unora dintre Miniştrii noştri în străinătate.-

Mihai Antonescu a trecut atunci la o serie întreagă de contacte diplomatice secrete, de caracter mai mult informativ şi fără prea mare importanţă (mai mult în sensul pledării cauzei noastre şi a unor asigurări de bune intenţiuni din partea României). Aceste contacte s-au produs în special: a) în Elveţia (conversaţii cu Ministrul nostru de la Berna V.V. Pella şi un emisar al Preşedintelui Roosevelt în Europa, Prof. Allan Dulles, frate cu John Foster Dulles; conversaţii între fostul nostru Ministru la Roma şi la Berlin Raoul Bossy – aflat atunci în Elveţia cu o misiune, dacă îmi amintesc bine, pe lângă Crucea Roşie Internaţională, – cu omul politic ceh Kopecki http://encyclopedia2.thefreedictionary.com/Vaclav+Kopecky  , care, dacă nu mă înşel, era comunist, a fost mai târziu Ministrul Informaţiilor în Guvernul ceho-slovac şi prin acesta, dacă nu mă înşel, cu fostul Subsecretar General sovietic al Societăţii Naţiunilor, rămas în Elveţia);

b) în Turcia, unde în afară de cele ce se vor vedea mai departe – s-a dat satisfacţie intervenţiei unui emisar (Hirschman) al preşedintelui Roosevelt în chestiunea evreilor, mai ales a celor internaţi în Transnistria.-

Negocieri la Madrid şi Stockholm. Tendinţe ale URSS de a promova PCdR şi de a înfăţişa partidele istorice ca „reacţionare”.

Cele mai importante însă dintre contactele lui Mihai Antonescu au avut loc la Madrid şi la Stockholm, unde au luat caracterul unor adevărate negocieri şi anume între Ambasadorul american în Spania Prof. Hayes, prieten personal, se pare, al Preşedintelui Roosevelt,- şi Secretarul Legaţiunii noastre de acolo, Scarlat Grigoriu – şi între Consilierul Legaţiuni  U.R.S.S. în Suedia şi Ministrul nostru din acea ţară, Frederic Nanu. De teamă ca Germania să nu afle din nou ceva despre toate aceste contacte şi cu deosebire despre cele de la Madrid şi de la Stockholm, Mihai Antonescu dăduse ordinul să fie imediat distruse toate documentele secrete care le consemnau; am luat însă, fără ştiinţa lui, asupra mea de a păstra totuşi dosarul respectiv, care trebuie să se afle şi astăzi în arhivele politice ale Ministerului nostru de Externe, – aceasta pentru ca aceste documente să poată fi salvate spre a contribui la cunoaşterea cât mai exactă a unei epoci din cele mai importante din istoria Ţării.-

Prin negocierile de la Madrid, Mihai Antonescu a încercat să obţină totuşi anumite precizări şi uşurări în cadrul formulei de ”capitulare necondiţionată” pe care o pretindeau Americanii, era vorba, pe câte îmi amintesc, ca eventual guvernul român să depună în mâinile guvernului turc  o declaraţie de ieşire din război, care însă n-ar fi devenit efectivă şi publică decât în anumite condiţiuni (la această fază a negocierilor a luat parte, ca emisar al lui Mihai Antonescu şi Secretarul de Legaţiune Camil Demetrescu, pe atunci Director-adjunct al Cabinetului şi Cifrului).- De asemenea, în cursul acestor negocieri de la Madrid, Americanii au invitat să ia parte la una din conversaţiile cu Ambasadorul Hayes şi pe Consilierul de Legaţie Brutus Coste, pe atunci aflat în cadrele Legaţiunii noastre din Lisabona şi care, până la ruperea relaţiilor dintre Statele Unite şi România, fusese Însărcinatul nostru cu Afaceri la Washington, unde câştigase stima şi simpatia cercurilor conducătoare ale Departamentului de Stat.

Cu prilejul acelei conversaţiuni B. Coste a propus ca, între condiţiunile care ar fi precizat ”capitularea necondiţionată”, să se menţioneze că Puterile Aliate vor recunoaşte, (până când va fi posibilă efectuarea de alegeri libere în România), ca guvern legitim al ţării, un Cabinet prezidat de Iuliu Maniu; aceasta, întrucât începuse să se bănuiască, din partea U.R.S.S. o tendinţă de a promova partidul comunist din România în dauna partidelor istorice, înfăţişate ca reacţionare (anume, de ex. B. Coste semnalase, de la Lisabona – unde se ocupa exclusiv de sectorul anglo-american – un articol semnificativ, datorit unui fost corespondent de presă englez la Moscova, câştigat, se pare, pentru cauza U.R.S.S. – şi apărut în ziarul liberal News Chronicle, articol ce introducea tocmai în sensul menţionat mai sus cu privire la partidele istorice din România şi, dacă nu mă înşel, chiar la persoana lui Iuliu Maniu; telegrama respectivă a Legaţiei noastre din Lisabona se află în dosarele din arhiva politică a Ministerului Afacerilor Străine).

Menţionez că Mihai Antonescu a fost, pe cât am aflat, foarte iritat de participarea lui B. Coste la conversaţiile de la Madrid, bănuind că această participare s-ar fi datorat unor instrucţiuni ce am fi dat lui Coste, Grigore Niculescu-Buzeşti şi eu (dată fiind prietenia personală ce ne lega pe toţi trei); Mihai Antonescu nu ne-a comunicat nimic direct despre aceasta (dânsul simţise că Gr. N.-Buzeşti juca un anume rol pe lângă Rege) şi de altfel bănuiala sa era cu totul neîntemeiată. Mihai Antonescu era în special iritat de propunerea făcută de Coste şi a dat dispoziţii ca el să fie rechemat, dar măsura nu a mai ajuns să fie aplicată din cauza precipitării evenimentelor din acele săptămâni imediat anterioare actului de la 23 August 1944.-

Condiţiile unui eventual armistiţiu. Ruşii menţionează numele lui Petru Groza.

Prin negocierile de la Stockholm, Guvernul român a fost pus în cunoştinţă cu condiţiunile unui eventual armistiţiu între România şi U.R.S.S., ca bază a ieşirii noastre din război. Aceste condiţii reproduceau aproape aidoma pe acelea comunicate la Cairo, în numele celor trei Puteri aliate, lui Barbu Ştirbey şi C. Vişoianu pentru Iuliu Maniu. Ministrul nostru la Stockholm, F. Nanu, a obţinut în cursul negocierilor sale, trei ameliorări asupra acestor condiţiuni şi anume:

  1. România să nu fie obligată a declara război Germaniei decât dacă aceasta nu ar accepta să îşi retragă paşnic trupele de pe teritoriul român într-un termen de 15 zile;
  2. să se lase, în teritoriul român, o zonă liberă de orice trupe străine, zonă în care să rezide Guvernul ţării;
  3. să se ţină seama, în fixarea cifrei reparaţiilor de război, de greaua situaţie economică a României.

Menţionez că, tot în cadrul acestor negocieri, s-au pus, din partea U.R.S.S., două întrebări, una relativă la modul cum ar fi privită în Ţară o eventuală revenire a fostului Rege Carol II (care se pare că avusese oarecare conversaţii cu Ambasadorul U.R.S.S. în Mexic, Umanski); alta relativă la modul cum ar fi privit în Ţară un eventual Guvern prezidat de Petru Groza sau de Prof. Constantinescu-Iaşi (aceste întrebări par a fi fost puse cu titlu de sondagiu personal lui F. Nanu).- În acelaşi cadru general, mai e de menţionat vizita făcută de Mihai Antonescu la Vatican, cu prilejul călătoriei sale în Italia şi audienţa sa la Papa.- De asemenea, propunerea ce Mihai Antonescu a făcut lui Grigore Gafencu, prin mijlocirea Legaţiei noastre de la Berna, ca acesta să negocieze în numele Guvernului român cu Guvernul sovietic în vederea unui armistiţiu. Grigore Gafencu a răspuns că acceptă cu condiţia ca Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu să-şi dea asentimentul şi Mihai Antonescu i-a comunicat că, întrebând pe cei doi şefi de partide istorice, ei şi-au dat acest asentiment, – dar chestiunea n-a mai ajuns să se realizeze.- În sfârşit. încercările de ultim moment ale lui Mihai Antonescu de a determina o mediaţiune din partea Turciei în favoarea noastră şi intenţiunea lui eventuală de a pleca la Cairo cu un avion, în scopul de a semna acolo un armistiţiu.- În general se poate spune că toate aceste contacte şi negocieri ale lui Mihai Antonescu nu au dus şi nu puteau duce la nici un rezultat concret din cauză că autoritatea efectivă de a trece la măsuri de fapt o avea în sânul Guvernului numai Mareşalul Antonescu, a cărui atitudine va fi evocată mai departe.-

Acţiunea partidelor istorice. Molotov promite că URSS va respecta independenţa României.

Paralel cu acţiunea evocată mai sus a lui Mihai Antonescu, se desfăşura, precum am menţionat, cealaltă acţiune, aceea a Regelui şi a partidelor istorice, sub conducerea politică a lui Iuliu Maniu (aflat într-un deplin acord cu Dinu Brătianu) şi sub conducerea tehnică – politico-diplomatică – a lui Grigore Niculescu-Buzeşti.-  Acesta, de altfel, a marcat el însuşi începutul pe plan extern al acţiunii, şi anume printr-un interview apărut, cred, în august 1943, în presa suedeză, şi prin care, în calitatea lui de înalt funcţionar al Ministerului român de Externe (care era atunci Director al Cabinetului şi Cifrului şi co-director al Afacerilor Economice), a dat expresie dorinţei României de a ieşi din război de îndată ce i s-ar asigura respectul drepturilor şi intereselor ei vitale. (Gr. N.-Buzeşti se afla în trecere prin Stockholm spre Ţară, venind de la Helsinki, unde prezidase o comisie de negocieri economice cu Finlanda). Declaraţiunile publice ale lui Gr. N.-Buzeşti au fost imediat remarcate şi comentate la postul de radio de la Londra, în timp ce Legaţiunea Germaniei la Bucureşti îşi exprima nemulţumirea şi surprinderea printr-un demers pe lângă Guvernul român. Explicaţiunile liniştitoare date de Mihai Antonescu – în sensul că nu era vorba de o manifestare autorizată de Guvern – au reuşit să închidă fără alte consecinţe acest incident cu Germania (Mihai Antonescu, ştiind că Gr. N.-Buzeşti se afla în relaţiuni personale cu Regele, a căutat să evite de a se crea o situaţiune delicată în legătură cu Palatul).-

Pe de altă parte şi cam la aceiaşi epocă în care se adresase somaţia amintită mai sus a Mareşalului Sir Maitland Wilson, se produce declaraţia Ministrului de Externe sovietic, V. Molotov, cu privire la România. Prin această declaraţie, din 2 aprilie 1944, – se arata că URSS nu înţelegea nici să ameninţe independenţa României, nici să determine schimbarea regimului ei politic şi social. Presa, posturile de radio şi dacă nu mă înşel şi reprezentanţi ai Guvernelor englez şi american au subliniat de îndată importanţa declaraţiei Molotov, pe care înţelegeau în felul acesta să o confirme şi să o sprijine spre a încuraja ieşirea României din tabăra germană. La rândul său, Ministrul de Externe german, von Ribbentrop, făcea declaraţiuni publice, arătând nesinceritatea declaraţiei Molotov, primejdia pe care U.R.S.S. o reprezenta pentru România şi ferma hotărâre a Germaniei de a apăra, în executarea angajamentelor ei, graniţa Nistrului. Era însă evident pentru toată lumea că Germania nu mai avea să fie în stare de a împlini această promisiune. –

În aceste condiţiuni şi în cadrul acţiunii sale sus amintite, Mihai Antonescu se decide să facă apel la Alexandru Cretzianu spre a-l determina să accepte postul de Ministru al României în Turcia, cu scopul de a intra acolo în negocieri cu tabăra aliată. (Al. Cretzianu părăsise Ministerul Afacerilor Străine – unde fusese în ultim loc Secretar General – şi ieşise din serviciul diplomatic activ în toamna 1943, în urma unor repetate şi grave divergenţe cu Mihai Antonescu în legătură cu unele din cele mai importante chestiuni ale politicei noastre externe – între altele şi în special pe chestiunea anexării Transnistriei; – aceste divergenţe duseseră până la urmă la un conflict deschis, în care s-a ajuns la arbitrajul Mareşalului Antonescu. Acesta, la rândul său, declarase că nu se putea lipsi de colaborarea lui Mihai Antonescu, astfel încât Al. Cretzianu ceruse şi obţinuse punerea în disponibilitate. Toată chestiunea, adică o serie de memorii critice – redactate de Al. Cretzianu şi de Gr. N.-Buzeşti – care fuseseră prezentate lui Mihai Antonescu şi un schimb final de scrisori între acesta şi Al. Cretzianu, – trebuie să se afle în arhivele politice ale Ministerului nostru de Externe). Alexandru Cretzianu având în acest sens şi asentimentul lui Iuliu Maniu şi al lui Dinu Brătianu, acceptă oferta lui Mihai Antonescu şi pleacă la Ankara unde urma să reprezinte în acelaşi timp (fără ştiinţa Guvernului) şi Opoziţia Unită, încadrându-se astfel în acţiunea partidelor istorice patronată de Rege.-

Zvonuri despre o debarcare în Balcani.

Scurt timp după plecarea lui Alexandru Cretzianu la Ankara (şi anume în decembrie 1943 – ianuarie 1944, dacă îmi amintesc bine, – când, de altfel, Al. Cretzianu se afla la Bucureşti, unde fusese chemat să raporteze), se produce un fapt de natură a stârni mari speranţe. Într-adevăr, un curier special aduce, din partea Însărcinatului nostru cu Afaceri la Ankara, Secretarul de Legaţiune Dimitrie Popescu, un raport cifrat prin care se comunica Guvernului că Ataşatul militar american la Ankara se adresase Ataşatului militar român, Colonelul Teodorescu, spre a afla „ce atitudine ar lua Guvernul român în eventualitatea unei debarcări aliate în Balcani, cu direcţia Sofia”. Mihai Antonescu, care se afla atunci tocmai în curs de negocieri cu Ambasadorul american la Madrid, – comunică de îndată Însărcinatului nostru cu Afaceri la Ankara, că răspunsul Guvernului român va fi adus fără întârziere de Al. Cretzianu, care se întorcea la postul său. Răspunsul acesta, în principiu fireşte favorabil, n-a mai fost însă urmat de nici o  reacţiune din partea Aliaţilor. Informându-se pe lângă colegul său american, Ataşatul nostru militar la Ankara a primit lămurirea că „chestiunea nu mai era actuală”.- Astăzi, când, pe cât ştiu, este stabilit că propunerea lui W. Churchill, înscrisă pe ordinea de zi a Conferinţei de la Teheran, de a se proceda la o debarcare aliată în Balcani, fusese părăsită în faţa opunerii sovietice (determinată de raţiuni politice de sens exact contrar raţiunilor britanice) şi a celei americane (întemeiată, pe cât se poate, pe considerente tehnico-militare şi determinate de o eroare politică majoră) – se poate pune întrebarea dacă demersul Ataşatului militar american de la Ankara nu a însemnat cumva un şiretlic de război. Într-adevăr, în această ipoteză, Aliaţii îşi vor fi închipuit că Guvernul român va comunica Germaniei intenţiunea aliată de debarcare în Balcani, iar Germania se va înşela astfel cu privire la adevăratele planuri militare aliate, adică la apropiata debarcare în Occident. Dacă această ipoteză s-ar adeveri, ea ar marca una din cele mai grave erori de perspectivă din partea Occidentalilor în faza decisivă a celui de al Doilea Război Mondial şi, în mod corespunzător, unul din cele mai importante succese politice sovietice din aceiaşi fază.-

Fotocopia textului lui Victor Rădulescu-Pogoneanu (sursa: CNSAS) 

Partea 2

Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoainu sunt trimişi să negocieze ieşirea României din război.

Prințul Barbu Știrbey

Prințul Barbu Știrbey

În acelaşi timp, Opoziţia Unită ia hotărârea de a trimite în Occident un reprezentant care să ajungă cu Aliaţii la o înţelegere în vederea ieşirii României din război. Persoana luată în considerare era în primul rând Constantin Vişoianu, care avea deplina încredere a Regelui şi a partidelor istorice şi care – ca fost colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu, ca fost membru al Societății Naţiunilor şi ca fost şef de misiune diplomatică – putea găsi în străinătate o audienţă favorabilă. (De asemenea, mai era luat în considerare în acelaşi scop şi fostul Director al Afacerilor Economice Ion Christu, pe atunci Ministrul României la Sofia şi care avea mai târziu să facă parte din Delegaţia română pentru semnarea armistiţiului de la Moscova). Astfel fiind, Opoziţia Unită se adresează Guvernului spre a-i cere să facă posibilă plecarea în străinătate a reprezentantului ei (pentru părăsirea ţării era necesară viza Ministerului de Interne chiar pe paşapoartele diplomatice). Ridicându-se însă obiecţiuni, din partea Guvernului (adică, de fapt a lui Mihai Antonescu) faţă de alegerea lui C. Vişoianu – socotit a fi orientat spre stânga, – Opoziţia Unită a decis – se pare la sugestia Mareşalului Antonescu însuşi – de a trimite să negocieze cu Aliaţii pe fostul Prim Ministru Barbu Ştirbey. Era de asemenea hotărâtă trimiterea, ca adjunct al lui Barbu Ştirbey, a Consilierului de Legaţiune Brutus Coste, care acceptase această misiune în vederea căreia fusese solicitat şi în numele Regelui şi care ar fi urmat să plece direct de la Lisabona, unde se afla, la Londra, unde se credea că vor avea loc tratativele (acolo îşi avea sediul o Comisie aliată tripartită care însă n-a fiinţat decât teoretic).- La invitaţia Mareşalului Antonescu, Barbu Ştirbey a avut cu acesta, înainte de a părăsi ţara, o întrevedere la Prezidența Consiliului de Miniştri. În cursul acestei întrevederi, după cum am aflat chiar de la B. Ştirbei, Mareşalul Antonescu i-a spus că, deşi personal nu crede că intenţiunea Opoziţiei Unite de a intra în tratative cu Aliaţii este utilă, totuşi, ca patriot, nu îşi recunoaşte dreptul de a împiedica o astfel de acţiune.- Pe de altă parte, înainte de plecarea lui B. Ştirbey, a avut loc la locuinţa acestuia de la Buftea, o consfătuire între dânsul, C. Vişoianu (la a cărui trimitere nu se renunţase), Grigore N.-Buzeşti şi cu mine, consfătuire în cursul căreia s-au examinat instrucţiunile generale date din partea Regelui şi a Opoziţiei Unite, în vederea negocierilor cu Aliaţii. Aceste instrucţiuni fuseseră redactate de Gr. N.-Buzeşti şi de mine şi au fost apoi trimise, prin curierul diplomatic al Ministerului de Externe, lui Al. Cretzianu la Ankara, unde aveau să-i fie remise lui Barbu Ştirbey.- Sensul general al acestor instrucţiuni era, fireşte, acela de a se încerca obţinerea unor condiţii cât mai favorabile Țării atât în privinţa sprijinului necesar în eventualitatea probabilă a intrării noastre în conflict cu Germania, cât şi în legătură cu problemele teritoriale şi cu problema independenţei noastre politice. Tendinţa lor era bineînţeles de a se căuta un sprijin din partea Puterilor Occidentale în faţa intenţiunilor ruseşti tradiţionale şi a expansiunii comuniste în această parte a Europei.-

Barbu Ştirbey a plecat însoţit de fiica sa Eliza, pe atunci soţia colonelului englez E. Boxshall, şi care sub acest pretext a fost arestată la frontiera bulgaro-turcă, fiind readusă la Sofia, în timp ce tatăl ei a putut pleca mai departe (arestarea Elizei Boxshall avea probabil scopul de a-l împiedica şi pe el să-şi continue călătoria, de care germanii vor fi aflat în ultima clipă); în urma însă a demersurilor Legaţiunii noastre din Sofia, întreprinse la ordinul lui Mihai Antonescu, ea a sfârşit prin a fi eliberată şi a putut trece în Turcia.-

Constantin Vişoianu

Constantin Vişoianu

Plecând mai departe spre Londra, Barbu Ştirbey a fost însă oprit la Cairo, unde i s-a comunicat că vor avea loc negocierile asupra cărora Aliaţii căzuseră de acord după ce fuseseră înştiinţaţi prin Al. Cretzianu despre misiunea lui B. Ştirbey.- O dată mai mult, îngrijorarea germană faţă de ştirea dată, printr-o indiscreţie engleză, în Occident cu privire la această misiune, a putut fi potolită, desigur cu explicaţia că Guvernul român nu avea nici un amestec în plecarea lui B. Ştirbey, pe care însă, în calitatea sa de fost Prim Ministru, nu i-ar fi putut-o interzice.-

În această situaţie, trimiterea sus menţionată a lui B. Coste spre Londra nemai având obiect, s-a hotărât plecarea la Cairo şi a lui Constantin Vişoianu, în calitate de al doilea delegat al Opoziţiei Unite. El a plecat fără ştirea Guvernului, cu un paşaport de curier diplomatic eliberat de mine şi pe care s-a obţinut viza Directorului General al Siguranţei, Generalul Diaconescu (dacă nu mă înşel) la intervenţia făcută ca din partea Ministrului de Externe cred prin Camil Demetrescu.-  Menţionez că plecarea din ţară a lui B. Ştirbey se produce în martie sau aprilie 1944, iar aceea a lui Constantin Vişoianu în aprilie sau mai 1944.-

Suspiciuni între Aliaţi. Alexandra Kolontay oferă posibilitatea negocierii unui armistiţiu direct cu U.R.S.S..

De la Cairo, unde negocierile s-au purtat cu Ambasadorii celor trei Mari Puteri şi cu Lordul Moyne, Ministrul rezident britanic în Orientul Mijlociu, – B. Ştirbey transmite din prima clipă că a fost informat din capul locului că toate comunicările dintre el şi mandatarii săi sunt de îndată împărtăşite reprezentanţilor tuturor celor trei Mari Puteri. Aceasta însemna bineînţeles că nu era posibilă – din voinţa Puterilor Occidentale – nici un fel de negociere separată cu acestea. Într-adevăr, pe cât se pare, din teama de a nu oferi U.R.S.S. vreun pretext în vederea unei eventuale înţelegeri direct ruso-germane, Puterile Occidentale înţelegeau să facă totul în vederea asigurării şi menţinerii unităţii celor trei aliaţi.-

De altfel, condiţiile prezentate lui B. Ştirbey, erau, se poate spune, dictate de U.R.S.S., textul lor fiind identic cu cel comunicat de U.R.S.S. la Stockholm în negocierile cu Guvernul Antonescu şi aflat în dosarul menţionat mai sus, al acestor negocieri.-

În general, se poate afirma că aceste condiţiuni ne-au fost impuse aproape fără modificare, comunicându-ni-se fără nici un fel de echivoc, ba chiar brutal, că Aliaţii nu înţelegeau să primească nici un fel de contra-propuneri, aşa cum încercase să prezinte Iuliu Maniu. O telegramă impresionantă, se poate spune patetică, a lui B. Ştirbey, arăta îndeosebi zidul în faţa căruia s-a aflat în problema teritorială.-

De aş fi chemat să vorbesc de omul cel mai extraordinar pe care l-am cunoscut, l-aş pomeni pe „conu Pichi Pogoneanu” (aşa-i spuneam noi, tinerii de la Externe, lui Victor Rădulescu-Pogoneanu). Ştim că a murit în închisoare, la 10 martie 1962 (…) Vin şi eu să-i închin aceste rânduri, pentru a încerca să exprim, cu atâta întârziere, marea afecţiune pe care i-am purtat-o şi nemărginita-mi admiraţie.
(…)Mijlociu de stat, subţire, aproape firav, chip de o mare fineţe, o privire blândă dar vie care inspira îndată simpatie (…) O boală grea îl lovise, dovedindu-se fără leac şi-l lăsase aproape paralitic de picioare. Umbla cu două bastoane, cu mare greutate, târşind picioarele, dar nu îngăduia nimănui să-l ajute, pentru ca nici o clipă să nu-i slăbească voinţa de a înfrunta singur această nemiloasă adversitate. Avea pe acea vreme 33 ani.
(…) Când Mihai Ralea s-a dus să-l viziteze pe Pogoneanu în celula lui pentru a-l ademeni să fie „mai suplu”, lăsând să se înţeleagă că în schimb i s-ar putea permite să meargă să se îngrijească în străinătate, a primit răspuns: „Nici sănătatea, nici viaţa mea nu sunt de vânzare”. Ce vor fi fost apoi pentru acest infirm acei cincisprezece ani de temniţă, până la moarte, nu încerc să-mi închipui. Cincisprezece ani!

Prof. Neagu Djuvara

Totuşi, deşi Opoziţia Unită s-a văzut nevoită a accepta această situaţie – căci nu exista o altă posibilitate la alegere – intervine apoi, fără vreo altă explicaţie, o pauză care durează în fapt până la 23 August 1944.- Condiţiunile fiind acceptate (textul asupra căruia se convenise astfel a fost redat, pe cât îmi amintesc, într-o telegramă a agenţiei TASS din 24 august 1944), se comunică la Cairo, de astă dată în numele Blocului Naţional Democratic nou creat, planul concret de acţiune în vederea ieşirii României din război. În cadrul acestui plan, datat cred din 22 iunie 1944, se cerea, pe de o parte, un anume ajutor prin trupe aeropurtate şi prin acţiune aeriană, pe de altă parte, o sincronizare între acţiunea noastră şi operaţiunile de pe frontul din Moldova ale armatei sovietice.- Aici e locul să menţionez că, într-o telegramă redactată de Gr. N.-Buzeşti şi prin care se formula cererea de trupe aeropurtate, se preciza că acest ajutor era solicitat în egală măsură fie Puterilor Occidentale, fie U.R.S.S.. La obiecţiunile pe care le-am ridicat faţă de o asemenea formulare, atunci când Gr. N.-Buzeşti mi-a încredinţat acest text, el mi-a răspuns cu argumentul, fără îndoială întemeiat, că scopul era numai de a se înlătura o eventuală suspiciune din partea U.R.S.S., care altminteri n-ar fi fost în măsură atunci să dea un ajutor de felul celui cerut.-

În aşteptarea  răspunsului Puterilor Aliate, se constată pe de o parte pe cât se pare, un interes mai activ din partea mai ales a U.R.S.S. în privinţa negocierilor cu Guvernul român pe care probabil că şi Puterile Occidentale îl socoteau mai în măsură decât forţele de opoziţie de a scoate România din tabăra germană.- Pe de altă parte, în cursul conversaţiilor purtate de G. Duca, la Stockholm, cu Ministrul U.R.S.S. D-na Kolontay,- se oferă în fapt lui Iuliu Maniu posibilitatea de a negocia direct un armistiţiu cu U.R.S.S., şi anume fără a se pune în cunoştinţă cu o asemenea negociere Puterile Occidentale. Răspunsul transmis prin G. Duca, în sensul că negocierile de la Cairo făceau de prisos o asemenea nouă negociere,- avea în realitate sensul de a eluda oferta rusească, Regele și partidele istorice socotind în mod evident primejdios un tête-à-tête între România şi U.R.S.S.-

În aceiaşi scurtă dar agitată perioadă se plasează şi episodul unei acţiuni separate de cele menţionate până acum şi anume al acţiunii încercate de G. Tătărăscu şi rămase fără nici o urmare, deşi oferta sa de a negocia direct cu Moscova fusese acceptată în principiu de Guvernul sovietic.- Amănuntele relative la această chestiune se pot afla într-o lungă scrisoare adresată lui G. Tătărăscu de către Grigore N.-Buzeşti şi într-o alta mai scurtă a mea, drept răspuns la anumite afirmaţiuni din discursul din iulie 1945, la Congresul grupării disidente liberale, ale fostului Prim Ministru. Aceste scrisori care, neputând fi atunci publicate în presă, fuseseră comunicate lui Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, C. Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu,- se află desigur la dosarul documentelor ce mi-au fost confiscate cu prilejul arestării mele, în august 1947.-

Tăcerea Guvernului sovietic şi sugestia Lordului Moyne.

În aceste împrejurări, şi faţă de situaţia disperată de pe frontul din Moldova, lipsa oricărui răspuns la planul din 22 iunie 1944 – în fapt determinată de tăcerea Guvernului sovietic care părea a nu mai dori din partea României nici o acţiune de felul celei proiectate – face ca B. Ştirbey şi C. Vişoianu să transmită Regelui şi partidelor istorice (printr-o scrisoare personală a lui B. Ştirbey transmisă prin mijlocirea Al. Cretzianu) sugestia – provenind pe cât ştiu de la Lordul Moyne – de a nu mai aştepta nici un răspuns şi a se trece la o acţiune imediată cu scopul de a se manifesta astfel dorinţa României de a-şi determina ea însăşi soarta şi de a-şi salvgarda independenţa.-

Drept urmare la sugestia primită de la Cairo, se decide, în tabăra Blocului Naţional Democratic, patronată de Rege,- trecerea la acţiune pentru ziua de 26 august 1944. În noaptea de 22 spre 23 august se transmite la Cairo planul acestei acţiuni, în vederea căreia se solicită cel puţin, pe lângă sincronizarea cu operaţiile armatei sovietice pe frontul din Moldova, un ajutor sub forma bombardării din aer a forţelor germane de la Nord de Bucureşti (în regiunea Băneasa-Otopeni). Era într-adevăr clar că, faţă de cele întâmplate cu un an înainte în Italia, o agresiune germană era de neînlăturat.-

Dimineaţa zilei de 23 august 1944.

În acest timp, în chiar ziua de 22 august cred, Mareşalul Antonescu se întoarce din inspecţia ce făcuse pe frontul din Moldova unde se pare că împărtăşise generalilor ce comandau trupele române convingerea sa că războiul era pierdut şi că „trebuia căutată o soluţie politică”.-

Grigore Niculescu-Buzeşti

Grigore Niculescu-Buzeşti

Dimineaţa de 23 august aduce o serie de întrevederi importante. Mareşalul Ion Antonescu primeşte vizita lui Ion Mihalache în numele Partidului Naţional-Ţărănesc şi a lui Gheorghe Brătianu în numele Partidului Naţional-Liberal. Amândoi insistă ca Guvernul să facă el însuşi necesarul spre a scoate fără întârziere Ţara din război.- Pe de altă parte, Mihai Antonescu îl cheamă la dânsul pe Grigore N.-Buzeşti şi făcându-i aluzie la cele ce simţise că se pregăteau în jurul Regelui îi cere concursul spre a se găsi o soluţie care să evite dezastrul. Gr. N.-Buzeşti îi dă un răspuns în spiritul demersului sus menţionat al lui Ion Mihalache şi Gh. Brătianu, arătând că este necesar ca, dacă Guvernul nu va decide de a întreprinde el însuşi acţiunea de ieşire din război – aşa cum ar fi fost de altfel de dorit şi cum înșişi factorii de Opoziţie ar fi preferat,- atunci cel puţin să se pregătească transmiterea imediată de puteri către cei care erau gata să-şi asume această răspundere, adică şi în special Guvernul să-şi ia toate măsurile militare indicate pentru ca succesorii săi să poată dispune în faţa eventualei agresiuni germane de un maximum de forţe posibil.

Mihai Antonescu îi comunică atunci lui Gr. N.-Buzeşti un fapt de o importanţă deosebită şi care a determinat precipitarea evenimentelor şi dezlănţuirea acţiunii proiectate pentru 26 august în chiar ziua de 23 august. Mihai Antonescu îi împărtăşeşte într-adevăr lui Gr. N.-Buzeşti că îl primise tocmai în audienţă pe Ministrul plenipotenţiar german Clodius, Directorul Afacerilor Economice din Ministerul de Externe German, şi care se oprise în Bucureşti în trecere dinspre Ankara (unde tratase cu Guvernul turc) spre Berlin. În cursul acestei audienţe, Mihai Antonescu îi arătase lui Clodius că, în situaţia în care se ajunsese pe frontul din Moldova, România va fi nevoită să caute o soluţie directă, încheind un armistiţiu cu Aliaţii şi făcuse apel la Diplomatul german să explice Guvernului său poziţia noastră şi să ceară înţelegerea Germanilor faţă de această poziţie. Clodius, abil, răspunsese că îşi dă foarte bine seama de situaţie şi că va pleca de îndată la Berlin spre a raporta lui Hitler însuşi în spiritul apelului lui Mihai Antonescu (în fapt, Clodius n-a mai putut părăsi Bucureştii, unde mai târziu a fost luat prizonier de ruşi).-

Faţă de demersul imprudent al lui Mihai Antonescu, de pe urma căruia exista riscul foarte grav ca Germania să procedeze la noi măsuri de natură a paraliza orice acţiune din partea noastră (aşa cum se întâmplase în Ungaria, atât în momentul înlocuirii Guvernului Kállay cu Guvernul Sztójay, cât şi în acela al instalării, în chiar primăvara 1944, a Guvernului Szálassi, când Ungaria devenise în fapt un Protectorat german), se trece, la Palatul Regal, la o reexaminare a situaţiei. O consfătuire reuneşte acolo, la prânz, pe Rege, pe Grigore N.-Buzeşti, pe Generalul Const. Sănătescu, atunci Mareşalul Curţii, pe Generalul Aurel Aldea şi pe Ioan Mociony-Styrcea, Secretarul Regelui. La acest prânz luându-se cunoştinţă de faptul că Mareşalul Antonescu ceruse, în chiar acea dimineaţă, să fie primit de Rege,- se ia hotărârea ca Regele să ceară Guvernului să încheie armistiţiul cu Aliaţii, iar în cazul când Mareşalul Antonescu nu ar fi dispus să facă aceasta,- să se dezlănțuie imediat acţiunea proiectată pentru 26 august.-

Ion şi Mihai Antonescu în audienţă la Rege. Arestarea lor.

Mareşalul Antonescu soseşte la Palat, însoţit de Mihai Antonescu, în după-masa de 23 august. Regele îi primeşte în prezenţa Generalului C. Sănătescu şi, după ce Mareşalul Antonescu îi arată cele ce constatase în inspecţia făcută pe front, îl întreabă pe acesta, dacă, în situaţia ce se crease, e dispus să ceară armistiţiul. Mareşalul Antonescu răspunde că nu poate face acest lucru, deoarece nu înţelege a-şi călca angajamentul luat faţă de Germania şi că, în cel mai rău caz, se va retrage cu germanii împreună – la nevoie – până în Bihor. Faţă de acest răspuns, Regele insistă ca Mareşalul Antonescu să se mai sfătuiască – acolo chiar – cu Mihai Antonescu (care în tot cursul acestei audienţe nu a intervenit în discuţie); în acest scop Regele, însoţit de Generalul C. Sănătescu, trece pentru câtva timp într-o cameră alăturată, unde aşteptau Gr. N.-Buzeşti, Generalul A. Aldea, I. Mociony-Styrcea şi secretarul particular al Regelui Ioanițiu (acesta luase parte şi el, mi se pare, la prânzul din acea zi de la Palat). Examinându-se din nou situaţia, se hotărăşte aplicarea imediat a planului discutat la prânz, în cazul când Mareşalul Antonescu stăruie în atitudinea adoptată.

„..a murit tragic. Avea un fel de paralizie. Îl ţineau la etaj ca să nu-l poată scoate la aer niciodată. Odată l-au scos cu forţa. L-au luat de picioare doi gardieni şi l-au dus târâș pe scări, cu capul pocnind din scară în scară. De aici i s-a tras moartea“.

Ion Diaconescu despre Victor Rădulescu-Pogoneanu

Întorcându-se apoi, însoţit tot de Generalul C. Sănătescu, în camera de audienţă, Regele întreabă din nou pe Mareşalul Antonescu dacă e dispus să încheie armistiţiul cu Aliaţii, iar acesta dă acelaşi răspuns ca mai înainte. Atunci Regele se adresează Mareşalului Antonescu, cu cuvintele: „în această situaţie, Domnule Mareşal, eu îţi retrag încrederea mea” şi părăseşte, de astă dată singur, camera. Apoi, în prezenţa Gen. C. Sănătescu şi la ordinul colonelului-adjutant Emilian Ionescu, câţiva plutonieri din Batalionul de Gardă, comandaţi de Maiorul Dumitrescu, arestează pe Mareşalul Antonescu şi pe Mihai Antonescu, fără alt incident deosebit decât un schimb de imputări – în termeni urbani – între Mareşal şi Generalul Sănătescu. Cei doi arestaţi, la care se adaugă Generalul Pantazi, Ministrul Apărării Naţionale, Gen. Vasiliu, Subsecretar de Stat la Ministerul de Interne şi Col. Elefterescu, Prefectul Poliţiei Capitalei, – chemaţi pe rând la Palat şi arestaţi şi ei – sunt ţinuţi un timp într-o cameră din Palat; apoi Gen. Sănătescu, noul Prim-Ministru, de teamă ca nu cumva militarii însărcinaţi cu paza celor arestaţi să se lase intimidaţi şi să-i elibereze, se decide – fără a consulta pe nimeni altcineva – să încredinţeze întregul grup de arestaţi unor elemente de încredere ale partidului comunist făcând parte din „Gărzile patriotice” comandate de Emil Bodnăraş, acesta angajându-se sub cuvânt de onoare că va ţine pe cei arestaţi la dispoziţia Guvernului. Arestaţii au fost ţinuţi, pe cât ştiu, în bune condiţiuni, într-o casă din cartierul Vatra Luminoasă, până când, îndată după intrarea trupelor sovietice în Bucureşti, au fost făcuţi prizonieri de acestea (ceea ce a determinat atunci protestul Guvernului român, făcut de Ministrul de Externe Gr. N.-Buzeşti, prin intermediul Ministrului de la Ankara Al. Cretzianu).-

Motivaţiile atitudinii Mareşalului Antonescu.

Se pune în chip firesc întrebarea, cum se explică atitudinea Mareşalului Antonescu din cursul audienţei sale la Rege. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în afară de cele declarate de dânsul generalilor de pe frontul din Moldova, se ştie că – după însăşi nota redactată de el cu privire la ultima lui întrevedere cu Hitler, acesta nu se mai bizuia în fapt decât pe speranţa în o punere la punct a faimoaselor „arme noi”; se pare că, de altfel, Mareşalul Antonescu ar fi declarat celor din jurul său, la întoarcerea de la această întrevedere, că „a stat de vorbă cu un nebun”. E posibil ca aluziile ameninţătoare ale lui Hitler la eventualitatea unei defecţiuni a României după exemplul italian din anul precedent, ca şi spectacolul Varșoviei în flăcări peste care fusese îndrumat să zboare avionul care-l aducea în ţară după vizitele la Cartierul General German – (Germanii reprimaseră după o lună revolta poloneză comandată de Generalul Borkomorowski la ordinul Guvernului emigrat la Londra), – e posibil ca toate acestea să-l fi făcut pe Mareşalul Antonescu să ezite în faţa riscului unui conflict cu Germania.- Pe de altă parte însă, în chiar acele săptămâni ce au precedat actul de la 23 august, Mareşalul încercase el însuşi, de astă dată, să ajungă la o înţelegere cu Puterile Occidentale. Într-adevăr, el însărcinase pe Ataşatul militar la Ankara, Col. Teodorescu – şi aceasta fără să fie pus în curent şeful acestuia, Al. Cretzianu, Ministrul Ţării în Turcia, să intre în negocieri cu reprezentanţii Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii în vederea încheierii unui armistiţiu. Contactul fusese luat la Istanbul, dar fără să se poată atinge vreun rezultat, – Puterile Occidentale nefiind, precum am arătat mai sus, nici un moment dispuse la o negociere fără participarea U.R.S.S., necum să dea României vreo garanţie efectivă sau măcar teoretică (de ex. amânarea chestiunilor teritoriale până la pacea finală) în faţa penetraţiei sovietice.- Nu cunosc, de altfel, amănunte cu privire la tratativele cu col. Teodorescu, care pare a se fi izbit de un refuz net. Despre ele am aflat prin B. Ştirbey şi C. Vişoianu, cărora li exprimase la Cairo, din partea reprezentanţilor englez şi american, surprinderea şi nemulţumirea pentru ceea ce li se păruse a fi o revenire asupra condiţiunilor acceptate de Iuliu Maniu; delegaţii de la Cairo au arătat atunci că ei nu reprezentau Guvernul Antonescu şi nici nu aveau nici o legătură cu misiunea Col. Teodorescu.-

E posibil ca refuzul întâmpinat în contactul de la Istanbul să-l fi determinat pe Mareşalul Antonescu să renunţe la încercarea de a ieşi din război, e totuşi curios că, în cursul audienţei la Rege din ziua de 23 august, Mareşalul nu a făcut nici o aluzie la însărcinarea ce însuşi dăduse Colonelului Teodorescu. Atitudinea Mareşalului Antonescu rămâne deci în general contradictorie şi confuză, fără să poată afla, în absenţa vreunor alte indicaţii, o explicaţie satisfăcătoare.-

Primele măsuri ale noului Guvern. Audienţa lui von Killinger. Cuvântul de onoare al Generalului Gerstenberg.

Revenind acum la împrejurările din ziua şi noaptea de 23 August 1944, menţionez că, chemat eu însumi de Gr. N.-Buzeşti, noul Ministru de Externe, la Palatul Regal, am sosit acolo îndată după evenimentele amintite mai sus. Am trecut de îndată la redactarea și expedierea, pe de o parte, a unei circulare către oficiile noastre diplomatice (transmisă prin Al. Cretzianu) care erau înștiințate despre demiterea Guvernului Antonescu și formarea noului guvern prezidat de Gen. Sănătescu; pe de altă parte, a instrucțiunilor adresate lui B. Știrbey și C. Vișoianu, de a semna imediat, la Cairo, armistițiul cu cele trei Mari Puteri aliate. În cadrul acestor instrucțiuni, se cerea, în numele noului Guvern, să se introducă între condițiunile de armistițiu cele trei ameliorări obținute de F. Nanu în negocierile ce purtase la Stockholm în numele lui Mihai Antonescu.- Răspunsul delegaților de la Cairo a fost că această cerere fusese acceptată și că erau în așteptarea actului semnării, care însă avea să întârzie până la 12 septembrie 1944 și să aibă loc nu la Cairo, ci la Moscova, așa cum se va vedea mai jos.-

În seara de 23 august 1944, se mai produce însă un alt eveniment important și anume cererea făcută (încă înainte ca schimbarea de guvern să fi devenit publică) din partea Ministrului Germaniei la București, von Killinger, de a fi primit de Rege. Regele îl primește în prezența Generalului Sănătescu, a lui Gr. N.-Buzești și a lui Ioan Mociony Styrcea, noul Mareșal al Curții și, la întrebarea lui von Killinger relativă la zvonurile despre înlocuirea Guvernului Antonescu, o confirmă adăugând că, în grava situație în care se află țara și față de imposibilitatea în care se arată a fi Germania de a-și îndeplini angajamentul (asumat în 1940, la Viena, și confirmat prin declarațiile amintite mai sus ale lui v. Ribbentrop) de a garanta teritoriul român,- noul Guvern se va vedea nevoit a căuta o soluție. Regele a adăugat că România dorește să rămână în raporturi corecte cu Germania și că speră că aceasta va înțelege necesitatea în care ne aflam de a evita un dezastru total. Von Killinger a întrebat atunci dacă Regele și Guvernul își dădeau seama de gravele consecințe ale unei asemenea hotărâri,- la care Gr. N.-Buzești i-a răspuns că aprecierea situațiunii din acest punct de vedere îi revine în mod exclusiv Guvernului Român. Cu aceasta, audiența lui v. Killinger a luat sfârșit.-

În acest timp sosiseră la Palatul Regal membrii noului Guvern și alte personalități politice: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu (reprezentând pe Dinu Brătianu, absent atunci din București), C. Titel-Petrescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Emil Bodnăraș, etc.- De asemenea, au fost aduși acolo ofițerii englezi (de Chastelaine, Porter și Metzianu) și americani (maiorul Young), foști până atunci prizonieri. Col. de Chastelaine a plecat imediat la Istanbul cu un avion ce i s-a pus la dispoziție.

În cursul serii s-a anunțat la radio schimbarea Guvernului și amnistia politică și s-a citit proclamația noului Guvern, făcându-se cunoscută încetarea ostilităților față de Puterile Aliate și dorința României de a-și lichida în mod pașnic raporturile cu Germania.- În același timp și față de riscul ca Bucureștii să cadă în mâinile forțelor germane al căror atac era de prevăzut,- Guvernul a insistat ca Regele să plece în Oltenia care era luată în considerare ca eventuală zonă de ultimă rezistență în fața trupelor germane. Plecarea Regelui în Oltenia a avut loc chiar în acea noapte.-

Dimineața de 24 august aduce dezlănțuirea agresiunii germane (Armata română primise ordinul să nu atace, dar să se apere în caz de agresiune). Odată cu bombardarea aeriană a Capitalei, trupele germane motorizate se îndreaptă spre București venind dinspre Ploiești. În această situație se prezintă la Palat o delegație militară germană în frunte cu Generalul Gerstenberg, Atașatul aeronautic german la București, care solicită un laissez passer spre a putea ieși din capitală și a împiedica dezlănțuirea unui atac izvorât, zicea el, dintr-o neînțelegere. Față de această asigurare întărită printr-un angajament de onoare, Gen. Gerstenberg obţine învoirea de a ieşi din Bucureşti, după care ia comanda trupelor germane agresoare (a fost mai târziu făcut prizonier şi preluat de autorităţile sovietice).-

Partea 3

Din dezbaterile Consiliilor de Miniștri.

În seara de 24 august, după ce Palatul Regal fusese lovit de bombe și se aprinsese, Guvernul se instalează scurt timp la Banca Națională, apoi față de riscul ocupării Capitalei de către trupele germane, se refugiază în comuna Bolintinul. Rămân totuși în București Iuliu Maniu, C. Titel-Petrescu, Generalul Racoviță, Grigore N.-Buzești, Generalul Dămăceanu; de asemenea, dintre personalitățile politice Gh. Brătianu și Emil Bodnăraș.-

La 27 august însă, Guvernul revine în Capitală, atacul trupelor germane fiind la acea dată definitiv respins grație și importantului ajutor militar al bombardamentului efectuat, potrivit solicitării din 22-23 august (repetate la 25 august), – de aviația americană -. În restul Țării de asemenea, Germanii sunt respinși, operațiunile fiind conduse de noul Șef al Statului Major, Generalul Mihail.-

Mi-a povestit mama, când ne-am revăzut şi am întrebat de una sau de alta din persoanele de care-mi fusese dor şi-mi era încă şi am ajuns sa întreb de doamna Elena Rădulescu Pogoneanu, mi-a povestit cu durere cum a reacţionat când a aflat accidental de moartea fiului său mai mic. Ele se vedeau, se cunoşteau dinainte datorită prieteniei fiilor lor şi datorită mâhnirii comune. Ca atâtea familii de deţinuţi. Într-o zi, s-a întâlnit pe stradă cu fostul intendent al Şcoalei Centrale de fete, a cărei directoare a fost mulţi ani de zile. Directoare care a făcut epocă. Acesta a întrebat-o „ce face conaşul Pichi?” „Ştiu numai că trăieşte, dar nu l-am văzut nici o singură dată de când este la închisoare!” (Dânsa fusese la Emil Bodnăraş ca să-l implore să-i aprobe o vizită la vorbitor. Aşa se chema vizitarea unui deţinut. -„Doamnă, trebuie să mai aveţi răbdare şi să mai aşteptaţi, încă nu se poate”. Bătrâna i-a răspuns cu reproş conţinut: „Uitaţi-vă la mine dle ministru. Mai pot eu aştepta?!”) – „Cât de bine-mi pare că trăieşte. Auzisem la radio că a murit în străinătate”. „Am devenit de piatră, doamnă Demetrescu. înţelesesem că murise Pichi şi că mi se ascunsese aceasta. Să nu credeţi că am plâns pe moment. Parcă nu mai existam. M-am dus acasă. Eram aproape de ea şi nu ştiam ce să mă fac. M-am apucat să spăl geamurile. Mai târziu m-a înecat plânsul!” M-a înfiorat bătrâneţea tragică a acestei femei şi fiorul acesta îl şi simt încă de câte ori îmi aduc aminte de ea şi de Pogoneni.
(Camil Demetrescu – Note, Relatări – Editura Enciclopedică, 2001)

În acele zile sosesc de la Istanbul, cu un avion special, o serie de corespondenți de presă englezi și americani, iar curând după aceea, trupele sovietice intră în București.-

Din dezbaterile Consiliilor de Miniştri de la această epocă (Consilii la care am asistat în virtutea însărcinării ce primisem de a conduce Ministerul Propagandei Naţionale până la desfiinţarea acestui Departament), reţin ca mai interesante următoarele:

  1. Într-un Consiliu de Miniştri ce a avut loc la Bolintin, într-o tabără militară, în seara zilei de 24 august 1944, îmi amintesc că, faţă de raportul pesimist făcut de Colonelul Dămăceanu cu privire la posibilitatea de a se salva Bucureştii, Generalul Sănătescu a făcut observaţia că răspunderea pentru decizia de a se apăra Bucureştii cu orice preţ incumba lui Iuliu Maniu, care impusese această decizie împotriva avizului factorilor militari.-
  2. După revenirea în Bucureşti a Guvernului, în cursul unui Consiliu de Miniştri ce a avut loc la Banca Naţională, s-a produs un viu incident între Generalul Aldea, Ministrul de Interne, care pretindea să dezarmeze „Gărzile patriotice” comuniste deoarece nu mai exista nici o ameninţare asupra Bucureştilor,- şi Lucreţiu Pătrăşcanu, ce se opunea la această măsură, care de altfel n-a mai ajuns să fie aplicată.-
  3. Într-un alt Consiliu de Miniştri în care, în absenţa lui Lucreţiu Pătrăşcanu plecat la Moscova, partidul comunist era reprezentat prin Ion Gheorghe Maurer, acesta s-a opus cu înverşunare la propunerea lui Gr. N.-Buzeşti de a fi eliberaţi Generalii Pantazi şi Vasiliu şi Colonelul Elefterescu, a căror arestare mai departe apărea ca lipsită de interes.-

În acest timp, constatându-se că, împotriva celor convenite la Cairo, o serie întreagă de unităţi militare române (care bineînţeles încetaseră să lupte cu armatele sovietice) erau totuşi capturate şi trimise în prizonierat în U.R.S.S., precum şi față de alte inconveniente ale stărilor de lucru de atunci, Guvernul decide să trimită o delegaţie prezidată de Generalul Eftimiu, Ministrul Comunicațiilor, spre a lua contact cu Comandamentul sovietic. Contactul acesta se ia, dacă nu mă înşel, în regiunea Gurilor Dunării, fără însă nici un rezultat, deoarece Comandamentul sovietic declară a nu avea nici un fel de instrucţiuni în legătură cu armistiţiul.- Astfel fiind, Consiliul de Miniştri ia hotărârea să trimită la Moscova o delegaţie prezidată de L. Pătrășcanu şi cuprinzând pe fostul Ministru Ghiţă Popp, fostul Ministru Ion Christu, şi pe Subsecretarul de Stat Generalul (atunci înălţat în grad) Dămăceanu,- cu însărcinarea de a trata și semna o convențiune pentru aplicarea armistiţiului. (Se credea că într-adevăr armistiţiul fusese deja semnat la Cairo.) Îmi amintesc că în acest Consiliu de Miniştri, L. Pătrăşcanu şi-a exprimat convingerea că va obţine la Moscova ameliorări substanţiale asupra condiţiunilor convenite la Cairo.-

Semnarea armistițiului

După sosirea la Moscova, se primeşte, pe de o parte, ştirea că B. Ştirbey şi C. Vişoianu sunt în drum spre capitala U.R.S.S., unde abia de atunci urma a se semna armistiţiul; pe de altă parte, cererea lui L. Pătrăşcanu de a i se trimite depline puteri în vederea semnării armistiţiului.-

Totuşi, după expedierea acestor depline puteri, se constată cu surprindere că semnarea continuă să întârzie. Informaţia parvenită la Bucureşti că întârzierea se datora Puterilor Occidentale s-a confirmat mai târziu, când s-a aflat că acestea încercaseră să se împotrivească la modificările substanţiale introduse în textul ce urma să fie semnat, faţă de cel convenit la Cairo.- În sfârşit, se ajunge la comunicarea textului Convenţiunii de armistiţiu. Discuţiunile asupra acestui text, într-o conferinţă prezidată de V. Molotov asistat de Ambasadorul american Harriman şi de Ambasadorul englez Sir Archibald Clark Kerr (viitorul Lord Inverchapel), se limitează la două intervenţiuni stăruitoare dar lipsite de orice rezultat, una din partea lui C. Vişoianu, alta din partea lui Ion Christu.-

  1. C. Vişoianu a cerut cu stăruinţă să se înscrie, în textul armistiţiului, o dată precisă la care trupele sovietice ar fi urmat să părăsească teritoriul român. La aceasta, V. Molotov a răspuns că prevederea unei asemenea date era inutilă, deoarece se înţelegea de la sine că, odată cu terminarea războiului, armatele sovietice aveau să fie retrase. Insistenţa lui C. Vişoianu de a nu se rămânea în această privinţă la vagi interpretări şi de a se fixa o dată precisă – s-a izbit de refuzul net al lui V. Molotov, în timp ce Ambasadorul american adăoga argumentul de analogie că şi trupele americane şi engleze aveau să părăsească teritoriul francez, de ex. o dată cu terminarea războiului. Ambasadorul englez îşi da şi el acordul pentru această interpretare, cererea lui C. Vişoianu fiind astfel respinsă cu deplinul concurs al reprezentanţilor Puterilor Occidentale.-
  2. Ion Christu a încercat tot atât de stăruitor să obţină o ameliorare a condiţiilor de ordin economic. Intervenţiunea sa a rămas însă și ea fără nici un rezultat, V. Molotov constatând că reprezentanţii Puterilor Occidentale nu ridicau nici o obiecţiune faţă de textul sovietic.-

Menţionez că armistițiul semnat la 12 septembrie 1944, poartă semnătura, din partea României, a lui L. Pătrăşcanu, General Dămăceanu, Barbu Ştirbey și Ghiţă Popp.-  Barbu Ştirbey mi-a spus că fusese stăruitor îndemnat de Ambasadorul Angliei să-şi pună şi dânsul şi Gh. Popp semnătura, pentru ca astfel România să nu apară ca fiind reprezentată numai de comunişti.-

* * *

Dintre evenimentele de ordin politic intern din perioada premergătoare Actului de la 23 august 1944, menţionez, din auzite, următoarele:

  1. În cursul unei întrevederi dintre Iuliu Maniu – care critica participarea masivă a Armatei române la războiul din Rusia – şi Mareşalul Antonescu, acesta i-a răspuns că el luptă în Rusia și pentru recâştigarea integrităţii Transilvaniei pe care Hitler i-o promisese şi că dacă totuşi aceasta nu s-ar realiza și – aşa cum prezicea Iuliu Maniu – Germania ar pierde războiul,- dânsul (Mareşalul) s-ar sinucide.-
  2. Nu mult înainte de 23 august 1944 a avut loc, la locuinţa Secretarului de Legaţiune G. Barbul, de la Cabinetul lui Mihai Antonescu, şi anume la iniţiativa acestuia din urmă, o întrevedere între Iuliu Maniu şi Mihai Antonescu, întrevedere despre care nu ştiu nimic altceva şi căreia de altfel nu îi atribui nici o însemnătate.-
  3. După constituirea Opoziţiei Unite şi spre a evita participarea ce doreau să aibă comuniştii la acţiunea de ieşire a României din război, Iuliu Maniu, declarându-se în principiu în totul favorabil acestei participări, a cerut însă ca în prealabil să se cadă de acord asupra unui program comun, din care primul punct ar fi fost restabilirea integrităţii teritoriale a României în graniţele ei dinainte de cel de al doilea război mondial. În felul acesta era  însă implicată problema teritorială din relaţiunile româno-ruse, în privinţa căreia partidul comunist nu înţelegea să adere la punctul de vedere al partidelor istorice,- și în consecință acordul era făcut imposibil.- Mai târziu, când faţă de pătrunderea armatelor sovietice în teritoriul român s-a născut temerea ca un guvern pur comunist să fie instalat la Iaşi,- participarea comunistă n-a mai putut fi ocolită şi astfel s-a constituit Blocul Naţional Democratic.- În sânul acestui organism comuniştii au fost admişi a reprezenta şi Frontul Plugarilor prezidat de Petru Groza, partidul radical-ţărănesc al lui Mihai D. Ralea şi Uniunea Patriotică prezidată de P. Constantinescu-Iaşi; aceasta întrucât partidele istorice n-au acceptat grupările sus menţionate în alcătuirea Blocului, deoarece le socoteau ca formaţiuni comuniste camuflate.-
  4. Atunci când, în cursul pregătirii actului de la 23 august, s-a constituit un Comitet zis – mi se pare – militar, comuniştii au declarat că ei nu acceptă ca din acest comitet să facă parte reprezentanţii partidelor istorice, sub cuvântul că, în cercurile acestor partide, se comiteau indiscreţiuni care ar fi riscat să compromită întreaga acţiune; reprezentanţii comunişti au mers chiar până la a ameninţa cu retragerea, în cazul contrariu, din Blocul Naţional Democratic, ceea ce însă, pentru motivele amintite mai sus, nu se socotea de dorit din partea partidelor istorice şi a Palatului.- În felul acesta s-a acceptat în aparenţă ca zisul Comitet să cuprindă numai pe sfetnicii militari şi politico-diplomatici ai Regelui şi pe reprezentanţii partidului comunist. În realitate însă, toate chestiunile discutate şi hotărâte în sânul Comitetului erau în prealabil supuse lui Iuliu Maniu, bineînţeles, fără ştiinţa comuniştilor.-
  5. Menţionez în sfârşit, în legătură cu istoria Actului de la 23 August, reportajul apărut în 1945 în ”Jurnalul de Dimineaţă” şi care dădea o versiune de tendință comunistă a acestui act, precum şi interviul prin care Grigore N.-Buzeşti, a răspuns versiunii în chestiune (textul complet al interviului se poate găsi în ziarul ”Universul”, cel apărut în ”Jurnalul” fiind la început trunchiat şi apoi rectificat de redacția ziarului).-

III. Contactele cu Curtea Regală și cu Regele

Am fost prezentat Regelui în vara anului 1943, la castelul din Banat (comuna Bulci, jud. Severin) al lui Ioan Mociony-Styrcea, care-mi era prieten apropiat și fost colaborator în cadrele Direcțiunii Politice din Ministerul Afacerilor Străine.- La Crăciunul 1943, aflându-mă de asemenea la Styrcea, la Bulci (ca și în vară, împreună cu Gr. N.-Buzești) am fost invitat la cina de Crăciun la Castelul de la Săvârșin (lângă Bulci) al Regelui. De ambele dăți am luat parte la conversații de ordin general în legătură cu situația politică și militară de la acea epocă, fiind de față și Regina-Mamă și soția lui Styrcea, precum și secretarul particular al Regelui, Ioanițiu.-

În primăvara 1944, după intervenția germană sus amintită din Ungaria și față de eventualitatea ca Germanii să ia măsuri similare și în România, punându-se chestiunea în cercurile din jurul Regelui, dacă nu ar fi fost bine să se precipite acțiunea proiectată de ieșire a României din război, am fost chemat la sugestia lui Styrcea în audiență secretă la Palat.- Într-adevăr, spre deosebire de alții (între ei cred că și Styrcea însuși și Gr. N.-Buzești) eu fiind de părere că nu era încă momentul unei asemenea acțiuni, Styrcea a socotit că era bine ca Regele să asculte și această părere.- Am fost condus, noaptea, la Palat, de Ioanițiu și am arătat Regelui că, după părerea mea Germanii erau încă prea puternici atunci pentru ca acțiunea noastră să izbutească și că, pe de altă parte, socoteam că din punct de vedere tactic deplina justificare a unei asemenea acțiuni în fața opiniei publice naționale și internaționale avea să apară abia atunci când frontul va atinge frontiera noastră.-

Am mai fost invitat la prânz, la Castelul Peleș de la Sinaia, în vara 1944; cu acest prilej am luat parte la conversații de ordin general și fără vreo însemnătate deosebită.-

M-am aflat apoi împreună cu Regele în după-masa de 23 August 1944, în cursul evenimentelor evocate mai sus și în mijlocul a multe alte persoane, fără însă a avea vreo conversație specială cu el (eram de altfel prins cu totul de activitățile cu care eram atunci însărcinat în cadrele Ministerului Afacerilor Străine).-

După 23 August nu l-am mai văzut pe Rege decât la un prânz la care am fost invitat în primăvara 1945 împreună cu Gr. N.-Buzești; conversație fără nici o importanță.-

În general am înțeles să mă țin departe de orice idee de camarille și nu m-am dus la Rege decât când am fost chemat.-

Menționez că Regele a refuzat să semneze decretul prin care, la sugestia conducerii Sindicatului Ministerului de Externe, G. Tătărăscu i-a propus retrogradarea în cariera diplomatică a lui Gr. N.-Buzești și a mea.-

În linii generale, pentru tot sectorul Curții Regale și pentru cel intern, cred că Ioan Mociony Styrcea este mai calificat decât mine de a da indicațiuni cu privire la perioada istorică evocată în paginile de mai sus.-

Aceasta este declarația pe care o dau, o semnez și o susțin nesilit de nimeni.-

2 decembrie 1961.-

ss/

Victor RĂDULESCU-POGONEANU

Alte articole pe această temă:
10 minciuni gogonate despre 23 August 1944
Victor Rădulescu-Pogoneanu: unul dintre cei mai impresionanți eroi ai României
Rugămintea lui Victor Rădulescu-Pogoneanu către Camil Demetrescu
Camil Demetrescu: un martor incomod al loviturii de stat de la 23 August 1944
Ilie Lazăr despre 23 August 1944
23 August 1944: deficit de realism și exces de părerism
Radu Niculescu-Buzești: un martor al adevărului
Scrisoarea deschisă a Fundației Ioan Bărbuș către Directorul Fundației Konrad Adenauer

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.