Declaraţia lui Victor Rădulescu-Pogoneanu din 2 decembrie 1961 (I)

De curând, CNSAS a publicat o serie de documente legate de actul de la 23 august 1944. Între acestea (dosarul P010933, Vol. 13, pag. 275-317) se află şi o declaraţie scrisă de Victor Rădulescu-Pogoneanu la 2 decembrie 1961, adică doar cu trei luni înainte de decesul său (10 martie 1962). În momentul în care a scris textul era paralizat şi, de câţiva ani, complet izolat, înfometat, silit să suporte frigul cumplit care domnea iarna la Râmnicu Sărat. Nu primea îngrijiri medicale, nu i se permitea să îşi audă propriul glas sau să citească şi nu i se vorbea decât răstit, printre înjurături.

Se poate considera că textul are valoare de testament pentru că este probabil ultimul pe care l-a scris acest remarcabil erou al României. Cu ultimele puteri, el ne lasă un rezumat clar al împrejurărilor în care a fost pregătit şi a avut loc actul de la 23 august 1944, în care prezintă rolul lui Iuliu Maniu, eforturile liderilor patrioţi de a plasa România alături de aliaţii săi fireşti, precum şi pericolul rusesc şi indecizia transformată până la urmă în cinism a Aliaţilor.

În cei patrusprezece ani petrecuţi în condiţii atroce în închisorile comuniste, fostul diplomat nu îşi schimbă câtuşi de puţin poziţia de la Procesul PNȚ, unde a declarat: „…Am căutat să servesc un nobil ideal, care a fost în trecut al acelor bărbaţi ce au trezit conştiinţa de sine a acestui neam, au luptat pentru unitatea şi independenţa lui şi au ridicat steagul libertăţii, al progresului şi al demnităţii. Nu am fost membru al Partidului Naţional-Ţărănesc şi nici al vreunei alte formaţiuni politice. Nu am fost victima aşa-zisului „mit Maniu”. Am stat, pe deplin conştient, alături de un om care a păşit încă în viaţă fiind pe poarta istoriei, care m-a onorat cu încrederea lui şi pentru care am avut cel mai profund respect şi cea mai înaltă stimă… Dar nu mă recunosc vinovat, nu-mi abjur credinţele şi nu-mi reneg actele…”

Și pe patul de moarte rămâne fidel aceluiași ideal. Are aceiaşi încredere în adevăr şi aceiaşi vigoare intelectuală, ajutată de o memorie excepţional de bine antrenată. În scris păstrează un stil plăcut, curgător şi simplu. În cea mai naturală şi elegantă limbă românească, păstrează voit ortografia necomunistă şi scrie cu majuscule cuvintele „Ţară”, „Rege” şi „Aliaţi”, ca şi titlurile diplomatice. Aristocrat adevărat până la fârşit, face totul cu distincţie şi autoritate, atât în marile alegeri morale şi politice sau în detaliile de redactare a unui text, cât şi atunci când, părăsind închisoarea Râmnicu Sărat, îl avertizează pe Vişinescu că va „da socoteală pentru ororile” de acolo.

Notă: ILD va publica textul complet al declaraţiei. Subtitlurile şi punerea în pagină aparţin redacţiei.

inchsisoarea ramnicu sarat

Inchisoarea Ramnicu Sarat | Foto: Adevarul.ro

 

Declarație

Subsemnatul Victor Rădulescu-Pogoneanu, născut în Bucureşti, la 21 septembrie 1910, fiul lui Ioan şi Elena, de profesiune fost consilier de legaţiune, cu privire la întrebarea ce mi se pune, şi anume:

”Împrejurările în care aţi ajuns Ministru de Externe, funcţii avute, ce ştiţi referitor la actul de la 23 August 1944, precum şi împrejurările în care aţi ajuns la Curtea Regală şi legăturile cu Regele”,

declar următoarele:

 I. Cariera diplomatică

Am intrat în cariera diplomatică în anul 1934, fiind admis la concursul prezidat de Ministrul de atunci al Afacerilor Străine, Nicolae Titulescu, şi anume ca şef de promoţie. Am funcţionat în principal în cadrul Direcţiunii Politice, unde am condus pe rând secţiile: Balcanică, Europa Centrală, Occidentală şi Orientală (primele două între anii 1935-1938, celelalte două în 1940-1941); în calitatea aceasta am luat parte în 1937 la Conferinţele Micei Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice. Între anii 1938 şi 1940, am funcţionat, ca Secretar de Legaţiune, la Legaţia României din Berlin, de unde apoi, îmbolnăvindu-mă, mi-am cerut rechemarea în Administraţia Centrală. În 1941 am fost numit Secretar de Legaţiune la Legaţiunea României din Stockholm, de unde mi-am cerut de asemenea rechemarea în 1943. De atunci, am funcţionat în Administraţia Centrală, la dispoziţia Secretarului General şi apoi ca Director Adjunct al Cabinetului şi Cifrului; în acest interval am atins, prin două înaintări succesive ”la alegere”, gradul de Consilier de Legaţiune. După 23 august 1944, am fost Directorul Cabinetului şi Cifrului şi, scurt timp, al Presei şi Informaţiilor. După 6 martie l945, am cerut şi obţinut desărcinarea mea din calitatea de Director al Cabinetului şi Cifrului, fiind trecut în iulie 1945, în cadrul disponibil, şi apoi, la începutul lui 1947, în disponibilitate. –

 II. Actul de la 23 August 1944

Dintre cele trei planuri pe care s-a desfăşurat pregătirea şi înfăptuirea actului de la 23 august 1944 şi anume : diplomatic, politic şi militar, eu nu cunosc direct decât pe acela al negocierilor diplomatice. Aceasta prin faptul că, fiind prieten intim cu Grigore Niculescu-Buzeşti, pe atunci Director al Cabinetului şi Cifrului şi sfetnic personal al Regelui – am asigurat, alături de dânsul, transmiterea comunicărilor către şi de la Barbu Știrbey şi Constantin Vişoianu, la Cairo (prin intermediul lui Alexandru Cretzianu, pe atunci Ministrul României la Ankara). –

Cei doi delegaţi de la Cairo negociau acolo, începând din primăvara 1944, în numele Opoziţiei Unite (care reunea Partidul Naţional Țărănesc prezidat de Iuliu Maniu şi Partidul Naţional Liberal prezidat de Dinu Brătianu) – cu reprezentanţii celor trei Mari Puteri aflate atunci în război cu Germania: Marea Britanie, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi Statele Unite ale Americii. După constituirea, în iunie 1944, a Blocului Naţional Democratic (prin asocierea cu cele două partide istorice a partidelor comunist şi social-democrat – ele însele reunite în Frontul Unic Muncitoresc -), cei doi delegaţi de la Cairo au devenit în mod firesc reprezentanţii acestui bloc. –

Debutul negocierilor. Rolul lui Iuliu Maniu.

Punctul de plecare al acţiunilor şi negocierilor care urmăreau şi aveau să ducă la ieşirea României din Războiul început de Germania şi din tabăra acesteia – trebuie căutat în evenimentele şi împrejurările din anii 1942-1943, cu deosebire după înfrângerea decisivă de la Stalingrad. La acea epocă se arătase clar şi pentru unii, cel puţin, din membri Guvernului (în primul rând pentru Mihai Antonescu) că nu putea fi vorba ca Germania să mai câştige războiul. Pe de altă parte, în timp ce Iuliu Maniu (în acord cu Dinu Brătianu) intrase mai de mult într-un contact radio-telegrafic cifrat cu aliaţii occidentali, – Regele însuşi urmând sfaturile tehnicienilor diplomatici şi militari care-l asistau (Grigore Niculescu-Buzeşti, Ioan Mociony-Styrcea, Generalul Constantin Sănătescu, Generalul Aurel Aldea şi alţii), începe o acţiune diplomatică şi politică în scopul de a scoate Ţara din tabăra ce avea să fie înfrântă în cel de al doilea război mondial. Anume, pe de o parte se căuta din partea Regelui un contact diplomatic cu Aliaţii occidentali, pe de altă parte se realizează legătura dintre Rege şi partidele politice (mai întâi cu partidele istorice, mai târziu cu partidul comunist şi partidul social-democrat).-

Acţiunea Regelui e iniţiată prin cuvântările ţinute la începutul anului 1943, la Radio (către Ţară) şi la recepţia tradiţională de Anul Nou a Corpului Diplomatic la Palat. Aceste cuvântări fuseseră redactate de Grigore Niculescu-Buzeşti şi erau destinate să facă să apară dorinţa României de a ieşi din războiul în care fusese târâtă şi de a contribui la restabilirea unor raporturi paşnice – cu respectul drepturilor şi intereselor Ţării noastre. În acelaşi timp, faţă de o ştire despre trecerea, în drum spre Moscova, prin Stockholm, a ministrului de externe britanic, A. Eden, – se proiectează trimiterea la Stockholm, ca emisar al Regelui şi al partidelor istorice, a lui C. Vişoianu, spre a avea o întrevedere cu Eden. La Stockholm se stabilise deja un contact în numele Regelui cu Ministrul Angliei, prin Consilierul Legaţiunii noastre din Suedia, Gheorghe I. Duca. Acesta, primind însărcinarea atunci de a anunţa Misiunea ce urma a se încredinţa lui C. Vişoianu, răspunde însă că, informându-se pe lângă Ministrul Angliei, a aflat că ştirea sus menţionată (care părea să indice că Eden era dispus să aibă o întrevedere) nu era în acea formă exactă – şi în consecinţă acest proiect a căzut. (Știrea îşi avea originea într-o conversaţie a fostului Ministru al României la Londra – rămas acolo – V.V. Tillea, cu deputatul şi jurnalistul Harold Nicholson – fost diplomat – şi transmisă la Bucureşti prin intermediul lui Grigore Gafencu, fostul Ministru de Externe, stabilit atunci în Elveţia).-

În interval însă, se primeşte la Bucureşti (prin Legaţiunea noastră din Ankara), invitaţia – cu caracter mai mult de somaţie – adresată în acelaşi timp Mareşalului Antonescu şi lui Iuliu Maniu de către comandantul suprem al fostului aliat din Mediterana, Mareşalul Sir Maitland Wilson, – ca România să iasă din război, părăsind tabăra germană.-

În această situaţie, se precizează – aşa cum se va vedea mai departe – atât acţiunea Opoziţiei Unite sub conducerea de fapt a lui Iuliu Maniu şi sub egida Regelui, cât şi acţiunea de un sens analog, începută cam la aceiaşi epocă, a Ministrului de atunci al Afacerilor Străine, Mihai Antonescu.-

Mihai Antonescu începe contacte diplomatice secrete

Mihai Antonescu, sub impresia – se pare – mai ales a dezastrului german de la Stalingrad, ajungând şi el la convingerea că România trebuie să îşi schimbe orientarea exclusivă de până atunci a politicii ei externe de după 1940 şi să-şi pregătească prin desprinderea de Germania şi prin revenirea în tabăra occidentală, apărarea drepturilor şi intereselor Ţării la pacea finală, – încercase mai întâi, în 1942, o acţiune destul de confuză care tindea – fără de altfel să aibă sorţi de izbândă – la solidarizarea Puterilor europene neutre cu Puterile mici şi mijlocii beligerante (din tabăra germană), cu scopul de a duce la mijlocirea unei păci de compromis între Germania şi Puterile Occidentale. Ceva din această primă acţiune a lui Mihai Antonescu, ajungând însă la urechile guvernului german, acesta şi-a arătat la Bucureşti nemulţumirea, chestiunea s-a lichidat însă destul de uşor pe cât ştiu, prin explicaţiunile date de Mihai Antonescu, în sensul că nu era vorba decât de o neînţelegere fără bază reală prin greşita interpretare a unor acţiuni de informare curentă şi în afara vreunor instrucţiuni speciale – a unora dintre Miniştrii noştri în străinătate.-

Mihai Antonescu a trecut atunci la o serie întreagă de contacte diplomatice secrete, de caracter mai mult informativ şi fără prea mare importanţă (mai mult în sensul pledării cauzei noastre şi a unor asigurări de bune intenţiuni din partea României). Aceste contacte s-au produs în special: a) în Elveţia (conversaţii cu Ministrul nostru de la Berna V.V. Pella şi un emisar al Preşedintelui Roosevelt în Europa, Prof. Allan Dulles, frate cu John Foster Dulles; conversaţii între fostul nostru Ministru la Roma şi la Berlin Raoul Bossy – aflat atunci în Elveţia cu o misiune, dacă îmi amintesc bine, pe lângă Crucea Roşie Internaţională, – cu omul politic ceh Kopecki http://encyclopedia2.thefreedictionary.com/Vaclav+Kopecky  , care, dacă nu mă înşel, era comunist, a fost mai târziu Ministrul Informaţiilor în Guvernul ceho-slovac şi prin acesta, dacă nu mă înşel, cu fostul Subsecretar General sovietic al Societăţii Naţiunilor, rămas în Elveţia);

b) în Turcia, unde în afară de cele ce se vor vedea mai departe – s-a dat satisfacţie intervenţiei unui emisar (Hirschman) al preşedintelui Roosevelt în chestiunea evreilor, mai ales a celor internaţi în Transnistria.-

Negocieri la Madrid şi Stockholm. Tendinţe ale URSS de a promova PCdR şi de a înfăţişa partidele istorice ca „reacţionare”.

Cele mai importante însă dintre contactele lui Mihai Antonescu au avut loc la Madrid şi la Stockholm, unde au luat caracterul unor adevărate negocieri şi anume între Ambasadorul american în Spania Prof. Hayes, prieten personal, se pare, al Preşedintelui Roosevelt,- şi Secretarul Legaţiunii noastre de acolo, Scarlat Grigoriu – şi între Consilierul Legaţiuni  U.R.S.S. în Suedia şi Ministrul nostru din acea ţară, Frederic Nanu. De teamă ca Germania să nu afle din nou ceva despre toate aceste contacte şi cu deosebire despre cele de la Madrid şi de la Stockholm, Mihai Antonescu dăduse ordinul să fie imediat distruse toate documentele secrete care le consemnau; am luat însă, fără ştiinţa lui, asupra mea de a păstra totuşi dosarul respectiv, care trebuie să se afle şi astăzi în arhivele politice ale Ministerului nostru de Externe, – aceasta pentru ca aceste documente să poată fi salvate spre a contribui la cunoaşterea cât mai exactă a unei epoci din cele mai importante din istoria Ţării.-

Prin negocierile de la Madrid, Mihai Antonescu a încercat să obţină totuşi anumite precizări şi uşurări în cadrul formulei de ”capitulare necondiţionată” pe care o pretindeau Americanii, era vorba, pe câte îmi amintesc, ca eventual guvernul român să depună în mâinile guvernului turc  o declaraţie de ieşire din război, care însă n-ar fi devenit efectivă şi publică decât în anumite condiţiuni (la această fază a negocierilor a luat parte, ca emisar al lui Mihai Antonescu şi Secretarul de Legaţiune Camil Demetrescu, pe atunci Director-adjunct al Cabinetului şi Cifrului).- De asemenea, în cursul acestor negocieri de la Madrid, Americanii au invitat să ia parte la una din conversaţiile cu Ambasadorul Hayes şi pe Consilierul de Legaţie Brutus Coste, pe atunci aflat în cadrele Legaţiunii noastre din Lisabona şi care, până la ruperea relaţiilor dintre Statele Unite şi România, fusese Însărcinatul nostru cu Afaceri la Washington, unde câştigase stima şi simpatia cercurilor conducătoare ale Departamentului de Stat.

Cu prilejul acelei conversaţiuni B. Coste a propus ca, între condiţiunile care ar fi precizat ”capitularea necondiţionată”, să se menţioneze că Puterile Aliate vor recunoaşte, (până când va fi posibilă efectuarea de alegeri libere în România), ca guvern legitim al ţării, un Cabinet prezidat de Iuliu Maniu; aceasta, întrucât începuse să se bănuiască, din partea U.R.S.S. o tendinţă de a promova partidul comunist din România în dauna partidelor istorice, înfăţişate ca reacţionare (anume, de ex. B. Coste semnalase, de la Lisabona – unde se ocupa exclusiv de sectorul anglo-american – un articol semnificativ, datorit unui fost corespondent de presă englez la Moscova, câştigat, se pare, pentru cauza U.R.S.S. – şi apărut în ziarul liberal ”News Chronicle”, articol ce introducea tocmai în sensul menţionat mai sus cu privire la partidele istorice din România şi, dacă nu mă înşel, chiar la persoana lui Iuliu Maniu; telegrama respectivă a Legaţiei noastre din Lisabona se află în dosarele din arhiva politică a Ministerului Afacerilor Străine).

Menţionez că Mihai Antonescu a fost, pe cât am aflat, foarte iritat de participarea lui B. Coste la conversaţiile de la Madrid, bănuind că această participare s-ar fi datorat unor instrucţiuni ce am fi dat lui Coste, Grigore Niculescu-Buzeşti şi eu (dată fiind prietenia personală ce ne lega pe toţi trei); Mihai Antonescu nu ne-a comunicat nimic direct despre aceasta (dânsul simţise că Gr. N.-Buzeşti juca un anume rol pe lângă Rege) şi de altfel bănuiala sa era cu totul neîntemeiată. Mihai Antonescu era în special iritat de propunerea făcută de Coste şi a dat dispoziţii ca el să fie rechemat, dar măsura nu a mai ajuns să fie aplicată din cauza precipitării evenimentelor din acele săptămâni imediat anterioare actului de la 23 August 1944.-

Condiţiile unui eventual armistiţiu. Ruşii menţionează numele lui Petru Groza.

Prin negocierile de la Stockholm, Guvernul român a fost pus în cunoştinţă cu condiţiunile unui eventual armistiţiu între România şi U.R.S.S., ca bază a ieşirii noastre din război. Aceste condiţii reproduceau aproape aidoma pe acelea comunicate la Cairo, în numele celor trei Puteri aliate, lui Barbu Ştirbey şi C. Vişoianu pentru Iuliu Maniu. Ministrul nostru la Stockholm, F. Nanu, a obţinut în cursul negocierilor sale, trei ameliorări asupra acestor condiţiuni şi anume:

  1. România să nu fie obligată a declara război Germaniei decât dacă aceasta nu ar accepta să îşi retragă paşnic trupele de pe teritoriul român într-un termen de 15 zile;
  2. să se lase, în teritoriul român, o zonă liberă de orice trupe străine, zonă în care să rezide Guvernul ţării;
  3. să se ţină seama, în fixarea cifrei reparaţiilor de război, de greaua situaţie economică a României.

Menţionez că, tot în cadrul acestor negocieri, s-au pus, din partea U.R.S.S., două întrebări, una relativă la modul cum ar fi privită în Ţară o eventuală revenire a fostului Rege Carol II (care se pare că avusese oarecare conversaţii cu Ambasadorul U.R.S.S. în Mexic, Umanski); alta relativă la modul cum ar fi privit în Ţară un eventual Guvern prezidat de Petru Groza sau de Prof. Constantinescu-Iaşi (aceste întrebări par a fi fost puse cu titlu de sondagiu personal lui F. Nanu).- În acelaşi cadru general, mai e de menţionat vizita făcută de Mihai Antonescu la Vatican, cu prilejul călătoriei sale în Italia şi audienţa sa la Papa.- De asemenea, propunerea ce Mihai Antonescu a făcut lui Grigore Gafencu, prin mijlocirea Legaţiei noastre de la Berna, ca acesta să negocieze în numele Guvernului român cu Guvernul sovietic în vederea unui armistiţiu. Grigore Gafencu a răspuns că acceptă cu condiţia ca Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu să-şi dea asentimentul şi Mihai Antonescu i-a comunicat că, întrebând pe cei doi şefi de partide istorice, ei şi-au dat acest asentiment, – dar chestiunea n-a mai ajuns să se realizeze.- În sfârşit. încercările de ultim moment ale lui Mihai Antonescu de a determina o mediaţiune din partea Turciei în favoarea noastră şi intenţiunea lui eventuală de a pleca la Cairo cu un avion, în scopul de a semna acolo un armistiţiu.- În general se poate spune că toate aceste contacte şi negocieri ale lui Mihai Antonescu nu au dus şi nu puteau duce la nici un rezultat concret din cauză că autoritatea efectivă de a trece la măsuri de fapt o avea în sânul Guvernului numai Mareşalul Antonescu, a cărui atitudine va fi evocată mai departe.-

Acţiunea partidelor istorice. Molotov promite cu URSS va respecta independenţa României.

Paralel cu acţiunea evocată mai sus a lui Mihai Antonescu, se desfăşura, precum am menţionat, cealaltă acţiune, aceea a Regelui şi a partidelor istorice, sub conducerea politică a lui Iuliu Maniu (aflat într-un deplin acord cu Dinu Brătianu) şi sub conducerea tehnică – politico-diplomatică – a lui Grigore Niculescu-Buzeşti.-  Acesta, de altfel, a marcat el însuşi începutul pe plan extern al acţiunii, şi anume printr-un interview apărut, cred, în august 1943, în presa suedeză, şi prin care, în calitatea lui de înalt funcţionar al Ministerului român de Externe (care era atunci Director al Cabinetului şi Cifrului şi co-director al Afacerilor Economice), a dat expresie dorinţei României de a ieşi din război de îndată ce i s-ar asigura respectul drepturilor şi intereselor ei vitale. (Gr. N.-Buzeşti se afla în trecere prin Stockholm spre Ţară, venind de la Helsinki, unde prezidase o comisie de negocieri economice cu Finlanda). Declaraţiunile publice ale lui Gr. N.-Buzeşti au fost imediat remarcate şi comentate la postul de radio de la Londra, în timp ce Legaţiunea Germaniei la Bucureşti îşi exprima nemulţumirea şi surprinderea printr-un demers pe lângă Guvernul român. Explicaţiunile liniştitoare date de Mihai Antonescu – în sensul că nu era vorba de o manifestare autorizată de Guvern – au reuşit să închidă fără alte consecinţe acest incident cu Germania (Mihai Antonescu, ştiind că Gr. N.-Buzeşti se afla în relaţiuni personale cu Regele, a căutat să evite de a se crea o situaţiune delicată în legătură cu Palatul).-

Pe de altă parte şi cam la aceiaşi epocă în care se adresase somaţia amintită mai sus a Mareşalului Sir Maitland Wilson, se produce declaraţia Ministrului de Externe sovietic, V. Molotov, cu privire la România. Prin această declaraţie, din 2 aprilie 1944, – se arata că URSS nu înţelegea nici să ameninţe independenţa României, nici să determine schimbarea regimului ei politic şi social. Presa, posturile de radio şi dacă nu mă înşel şi reprezentanţi ai Guvernelor englez şi american au subliniat de îndată importanţa declaraţiei Molotov, pe care înţelegeau în felul acesta să o confirme şi să o sprijine spre a încuraja ieşirea României din tabăra germană. La rândul său, Ministrul de Externe german, von Ribbentrop, făcea declaraţiuni publice, arătând nesinceritatea declaraţiei Molotov, primejdia pe care U.R.S.S. o reprezenta pentru România şi ferma hotărâre a Germaniei de a apăra, în executarea angajamentelor ei, graniţa Nistrului. Era însă evident pentru toată lumea că Germania nu mai avea să fie în stare de a împlini această promisiune. –

În aceste condiţiuni şi în cadrul acţiunii sale sus amintite, Mihai Antonescu se decide să facă apel la Alexandru Cretzianu spre a-l determina să accepte postul de Ministru al României în Turcia, cu scopul de a intra acolo în negocieri cu tabăra aliată. (Al. Cretzianu părăsise Ministerul Afacerilor Străine – unde fusese în ultim loc Secretar General – şi ieşise din serviciul diplomatic activ în toamna 1943, în urma unor repetate şi grave divergenţe cu Mihai Antonescu în legătură cu unele din cele mai importante chestiuni ale politicei noastre externe – între altele şi în special pe chestiunea anexării Transnistriei; – aceste divergenţe duseseră până la urmă la un conflict deschis, în care s-a ajuns la arbitrajul Mareşalului Antonescu. Acesta, la rândul său, declarase că nu se putea lipsi de colaborarea lui Mihai Antonescu, astfel încât Al. Cretzianu ceruse şi obţinuse punerea în disponibilitate. Toată chestiunea, adică o serie de memorii critice – redactate de Al. Cretzianu şi de Gr. N.-Buzeşti – care fuseseră prezentate lui Mihai Antonescu şi un schimb final de scrisori între acesta şi Al. Cretzianu, – trebuie să se afle în arhivele politice ale Ministerului nostru de Externe). Alexandru Cretzianu având în acest sens şi asentimentul lui Iuliu Maniu şi al lui Dinu Brătianu, acceptă oferta lui Mihai Antonescu şi pleacă la Ankara unde urma să reprezinte în acelaşi timp (fără ştiinţa Guvernului) şi Opoziţia Unită, încadrându-se astfel în acţiunea partidelor istorice patronată de Rege.-

Zvonuri despre o debarcare în Balcani

Scurt timp după plecarea lui Alexandru Cretzianu la Ankara (şi anume în decembrie 1943 – ianuarie 1944, dacă îmi amintesc bine, – când, de altfel, Al. Cretzianu se afla la Bucureşti, unde fusese chemat să raporteze), se produce un fapt de natură a stârni mari speranţe. Într-adevăr, un curier special aduce, din partea Însărcinatului nostru cu Afaceri la Ankara, Secretarul de Legaţiune Dimitrie Popescu, un raport cifrat prin care se comunica Guvernului că Ataşatul militar american la Ankara se adresase Ataşatului militar român, Colonelul Teodorescu, spre a afla „ce atitudine ar lua Guvernul român în eventualitatea unei debarcări aliate în Balcani, cu direcţia Sofia”. Mihai Antonescu, care se afla atunci tocmai în curs de negocieri cu Ambasadorul american la Madrid, – comunică de îndată Însărcinatului nostru cu Afaceri la Ankara, că răspunsul Guvernului român va fi adus fără întârziere de Al. Cretzianu, care se întorcea la postul său. Răspunsul acesta, în principiu fireşte favorabil, n-a mai fost însă urmat de nici o  reacţiune din partea Aliaţilor. Informându-se pe lângă colegul său american, Ataşatul nostru militar la Ankara a primit lămurirea că „chestiunea nu mai era actuală”.- Astăzi, când, pe cât ştiu, este stabilit că propunerea lui W. Churchill, înscrisă pe ordinea de zi a Conferinţei de la Teheran, de a se proceda la o debarcare aliată în Balcani, fusese părăsită în faţa opunerii sovietice (determinată de raţiuni politice de sens exact contrar raţiunilor britanice) şi a celei americane (întemeiată, pe cât se poate, pe considerente tehnico-militare şi determinate de o eroare politică majoră) – se poate pune întrebarea dacă demersul Ataşatului militar american de la Ankara nu a însemnat cumva un şiretlic de război. Într-adevăr, în această ipoteză, Aliaţii îşi vor fi închipuit că Guvernul român va comunica Germaniei intenţiunea aliată de debarcare în Balcani, iar Germania se va înşela astfel cu privire la adevăratele planuri militare aliate, adică la apropiata debarcare în Occident. Dacă această ipoteză s-ar adeveri, ea ar marca una din cele mai grave erori de perspectivă din partea Occidentalilor în faza decisivă a celui de al Doilea Război Mondial şi, în mod corespunzător, unul din cele mai importante succese politice sovietice din aceiaşi fază.-

Fotocopia textului lui Victor Rădulescu-Pogoneanu (sursa: CNSAS) 

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.