Mentalitatea revoluționară

    Print Friendly, PDF & Email

    Vă prezentăm fragmentul din conferința lui Olavo de Carvalho de la IICCMER, din 16 iunie 2011, referitor la mentalitatea revoluționară. Este o temă căreia Olavo de Carvalho i-a dedicat mulți ani de cercetări, despre care a scris și a conferențiat de multe ori, de fiecare dată adăugând noi elemente, sau clarificând anumite aspecte. El a pornit de la constatarea că, indiferent de aparentele divergențe și conflicte doctrinare dintre diferitele ideologii revoluționare, de exemplu, dintre nazism și comunism, adepții acestor ideologii au în comun un anumit tip de mentalitate. Olavo de Carvalho descrie caracteristicile acestei mentalități revoluționare, pe care o consideră, în cele din urmă, o problemă psihiatrică, o formă de delir de interpretare. Conferința de la Bucuresti din vara 2011 a prezentat publicului românesc, într-o expunere cât mai succintă, concluziile la care a ajuns autorul brazilian până în prezent. (Anca Cernea)

    Am început să studiez tema mentalității revoluționare acum mulți ani, încercând să găsesc principiile comune prezente în toate propunerile revoluționare, începând cu secolul XVII, ce se ascunde în spatele acestei varietăți impresionante de propuneri, inclusiv în spatele ostilităților dintre ele.

    Am ajuns la acest studiu, pentru că cele mai cunoscute lucrări despre subiect nu mi s-au părut satisfăcătoare. De exemplu, The Anatomy of Revolution de Crane Brinton, care compară Revoluția Franceză, Revoluția Rusă și Revoluția Americană, care mie nu mi se păreau deloc a fi specii din același gen, pentru că revoluțiile rusă și franceză propuneau un model cu totul nou de societate, în raport cu ce existase până atunci. În schimb, Revoluția Americană, așa cum am găsit în cartea lui Andrew C. McLaughlin, O istorie constituțională a Statelor Unite, nu a inventat nici o lege nouă, pur și simplu a sistematizat și a unificat legile care erau în vigoare în perioada colonială. Astfel, folosirea aceluiași cuvânt, pentru a descrie aceste fenomene, mi se părea înșelătoare.

    În cele din urmă, am ajuns la un concept al revoluției ce ne-ar ajuta să înțelegem fenomenul revoluționar. Nu voi demonstra acum acest concept, voi încerca doar să îl prezint, poate vom face și asta cu altă ocazie. Vreau doar să rezum conceptul, ca să putem trece mai departe.

    Eu definesc Revoluția ca un proiect de schimbare socială profundă, ce trebuie realizat prin concentrarea puterii în mâinile unei elite revoluționare. O revoluție se definește astfel, prin joncțiunea dintre acești doi factori: un proiect de schimbare profundă și concentrarea puterii. În cazul Revoluției Americane, nici unul dintre acești doi factori nu a fost prezent. Ei nu încercau să construiască o societate nouă, ci să păstreze drepturi vechi și au încercat să evite, prin toate mijloacele posibile, concentrarea puterii (de exemplu, atunci când Congresul American a decis să nu legifereze asupra libertății presei și atunci când au fost respectate drepturile tuturor statelor care formau federația). Asta înseamnă că termenul de revoluție aplicat fenomenului american este doar o figură de stil.

    Odată intrat în posesia acestui concept unificator, am început să caut principiile constante și permantente ale Mișcării Revoluționare. Am descoperit că era imposibil să identific această unitate la nivelul discursului ideologic sau la nivelul propunerilor politice concrete. Aceste propuneri erau atât de diferite, încât mergeau, de exemplu, de la internaționalismul total, la naționalismul radical sau de la un concept ierarhic al societății, la un unul egalitar.
    Fiind imposibil să găsesc unitatea Mișcării Revoluționare pe această cale, mi-a venit ideea de a cerceta la nivelul logicii, la nivelul structurii interne a argumentației. Aici, spre marea mea surpriză, am descoperit că existau puncte comune în toate mișcările revoluționare (Revoluția Franceză, Revoluția Mexicană, Revoluția Rusă, Revoluția Cubaneză, Revoluția Germană a lui Hitler).

    Aceste principii sunt trei.

    1. Primul este ceea ce numesc eu inversiunea timpului. Experiența omenească normală a timpului este de a pleca de la un trecut cunoscut în întregime către un viitor necunoscut. Dar mentalitatea revoluționară face exact invers. Singurul lucru despre care revoluționarul are certitudini este viitorul. El crede că știe încotro merge lumea, și înțelege fiecare moment din prezent, în funcție de relația pe care acesta o are cu acel viitor. Astfel, viitorul devine premisa pentru înțelegerea prezentului și a trecutului, iar în funcție de diferitele mișcări și etape ale procesului revoluționar, trecutul își poate schimba semnificația. De exemplu, există evenimente din trecut, care la un moment dat pot fi considerate favorabile și progresiste, iar în alt moment, ele își pot schimba cu totul semnificația, în funcție de schimbările strategiei și tacticii revoluționare din acel moment.

    2. Al doilea principiu al mentalității revoluționare, care decurge din primul, este inversiunea dintre subiect și obiect. Adică, procesele cauzale nu sunt explicate pornind de la agenții care le produc, ci în funcție de reacția pe care aceștia o provoacă. Reacțiunea devine acțiune, iar acțiunea devine reacțiune. De exemplu, în momentul în care Vietnamul de Nord invadează Vietnamul de Sud, iar atunci Statele Unite, care aveau un tratat cu Vitnamul de Sud, trimit trupe, lucrurile devin retroactiv o invazie americană.

    3. Decugînd din al doilea principiu, avem un al treilea principiu, și anume, inversarea responsabilității morale. Un exemplu extrem de semnificativ al acestui principiu ne este dat de coordonatorul general al lagărelor de concentrare din Germania, Heinrich Himmler. Adesea, el era văzut plângând și întrebând, „Pentru ce nenorociții aștia de evrei ne obligă să facem atâta violența?!” El se simțea victimă. Aceași reacție o vedem și la Che Guevara, el era extrem de revoltat de faptul că oamenii îl obligau să îi împuște. Exemplele acestei inversiuni sunt atât de numeroase, încât singura dificultate este de a le alege.

    Aceste trei principii sunt universal valabile pentru toate discursurile revoluționare, oricât ar fi ele de diferite în conținut. De exemplu, dacă cineva concepe viitorul ca fiind unul al egalității, sau concepe viitorul ca un imperiu al rasei superioare, principiile logice care se subînțeleg în această formulă sunt aceleași. Pentru verificare, există un număr mare de exemple care confirmă prezența acestor trei principii.

    Am descoperit o carte clasică de psihiatrie, publicată în 1909 de psihiatrul francez Paul Sérieux, Les folies raisonnantes (Nebuniile care raționează). El descrie în carte un tablou psihotic pe care el îl numea „delir de interpretare” și care se distingea de celelalte forme de delir prin faptul că nu manifestă nici un fel de perturbare senzorială. Asta înseamnă că percepția pe care individul o avea asupra faptelor era corectă, nu avea halucinații, ci monta informațiile într-un fel delirant. Asta înseamnă că toate datele pot fi reale. Dacă vedem cărțile lui Marx, Mein Kampf a lui Hitler, sau textele lui Che Guevara, găsim acolo o mulțime de fapte perfect reale, dar care devin delirante, pentru că sunt interpretate în funcție de un viitor care este dat drept cunoscut.

    Dacă ne întrebăm cum anume a intervenit această schimbare în percepția timpului, trebuie să ne întoarcem mult în istorie, până la primele generații de creștini, care aveau dubii în privința datei celei de a doua veniri a lui Iisus. În primele secole ale creștinismul au fost multe discuții despre aceasta, pentru că, în mod evident, ce-a de-a doua venire era considerată o certitudine absolută, dar nu exista o dată prevăzută. Asta înseamnă că cea de-a doua venire e un termen al istoriei și o trecere de la timp la veșnicie, nu un capitol al timpului, nu un capitol din istorie.

    De-a lungul dezvoltării intelectuale a Occidentului, noțiunea de sfârșit al istoriei s-a transformat gradat, pe măsură ce s-a pierdut simțul veșniciei, și pe măsură ce istoria devenea dimensiunea ultimă a realității. Aici a avut loc consolidarea inversiunii timpului. A judeca totul în funcție de un viitor imaginar a devenit un lucru atât de comun și de frecvent, încât și persoane care sunt împotriva mișcării revoluționare gândesc ca și cum ar cunoaște viitorul. De exemplu, când apărăm democrația liberală, credem că ea este viitorul real al omenirii. Când credem asta cu adevărat, suntem pe cale de a gândi ca un revoluționar, pentru că noi nu știm dacă, până la urmă, democrația liberală va domina lumea. Aici se produce o confuzie între un ideal și un fapt cunoscut. Acest tip de raționament revoluționar a pătruns atât de profund în cultura occidentală, încît, practic, toate judecățile morale pe care le facem sunt afectate de acest fals simț al timpului.

    Când observăm un obicei sălbatic, spunem că e medieval sau spunem că e retrograd. Cum putem face o astfel de judecată dacă nu cunoaștem viitorul? Dacă nu știm unde vom ajunge, cum putem măsura distanța care a mai rămas? Acesta e un tip de raționament fantezist, care atribuie viitorului toate frumusețile și trecutului toate urâciunile. De aceea viitorul revoluționar mai are și o a doua caracteristică: venirea sa este considerată drept o certitudine infailibilă, mai sigură decât a doua venire a lui Hristos. Nu are o dată fixă. Diferența constă în faptul că a doua venire este decizia lui Hristos, în timp ce viitorul revoluționar e, cel puțin parțial, o decizie umană. Asta înseamnă că revoluționarul, care știe că viitorul va veni, dar nu știe când va veni, este autorizat să amâne data, pe măsură ce aceasta se apropie.

    Pe de altă parte, dacă viitorul este înșiruirea tuturor frumuseților și a tuturor lucrurilor bune, acela care crede că îl reprezintă în prezent este investit cu autoritatea de a judeca lumea. El, la rândul lui, nu poate fi judecat, pentru că unicul tribunal în fața căruia el poate fi tras la răspundere este viitorul, iar el nu va putea fi judecat decât în momentul în care acest viitor se va materializa, dar, cum viitorul nu are o dată stabilită, el nu va fi judecat niciodată. În momentul în care ne apropiem la trei luni de „viitor”, viitorul se mută cu trei luni mai departe, ceea ce înseamnă că ideea de responsabilitate morală este cu totul abolită din mintea revoluționarului. Nu înseamnă că el trebuie să se creadă divin, este o simplă chestiune de logică temporală. Revoluționarul nu poate fi judecat, pentru că nu există instrumente logice pentru asta. Ele nu pot fi formulate, pentru că viitorul se mută mereu înspre înainte. Dacă în urma sa rămîne un întreg șir de crime și de orori, este imposibil de știut dacă asta e bine sau rău, deoarece criteriile după care aceste lucruri ar putea fi judecate sunt reprezentate de rolul pe care ele le-au jucat în construirea viitorului. Prin urmare, oricât de smerit ar fi revoluționarul, el nu poate fi niciodată supus judecății, nici dacă ar vrea, pentru că asta ar contrazice chiar baza discursului revoluționar.

    The following two tabs change content below.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.