Cărticica propagandistului rus în Polonia și România. De ce citește Dughin ILD.

Despre cererea de achitare a lui Vişinescu

mihael barbus Prezentarea din presă a ultimei şedinţe a procesului lui Vişinescu a fost dominată de pedeapsa cerută de Parchetul General, adică 25 de ani de închisoare. Şi eu cred că aceasta este cea mai importantă informaţie legată de şedinţa din 14 iulie a.c.. Totuşi, cum acest proces are în primul rând valoare morală şi educativă, cred că este de reţinut şi faptul că D-na avocat Valentina Bornea, care l-a apărat pe Vişinescu, a cerut achitarea, aspect pe care presa, explicabil poate, l-a trecut cu vederea.

Ultima şedinţă a procesului lui Vişinescu a fost dedicată dezbaterilor. De fapt, dezbaterile ar  fi trebuit să aibă loc încă de la 29 iunie, dar s-a aşteptat finalizarea publicării unor norme de hrană de pe timpul lui Drăghici, care erau încă secrete! Demersurile pentru desecretizare începuseră din noiembrie, însă Autoritatea Naţională a Penitenciarelor (ANP) a uitat de respectiva normă, astfel că desecretizarea acelui document au început târziu.

La începutul şedinţei, Vişinescu a spus că nu se va folosi de ultima posibilitate de a face declaraţii (părea să invoce motive de sănătate). De altfel, pe tot parcursul procesului nu a făcut nici o declaraţie formală şi nu a colaborat cu instanţa la aflarea adevărului despre funcţionarea închisorii Râmnicu Sărat. Nu a avut nici atâta omenie încât să dea indicii despre locul unde s-ar putea afla trupurile celor decedaţi în timp ce el era comandantul închisorii, ca măcar după 60 de ani familiile să îi poată îngropa creştineşte şi să aibă un loc unde să le aprindă o lumânare.

După refuzul lui Vişinescu, Procurorul de la Parchetul General a prezentat foarte bine documentat şi detaliat întreg dosarul lui Vişinescu.

A vorbit apoi reprezentantul Autorităţii Naţionale a Penitenciarelor (ANP), structura care continuă Direcţia Generală a Penitenciarelor (DGP), unde erau tartorii care îl formaseră profesional pe Vişinescu şi pe neoamenii care au lucrat cu el, şi care ulterior le dădeau ordinele şi îndrumările privitoare la funcţionarea închisorii şi la tratamentul aplicat fiecărui deţinut.

ANP nu are personalitate juridică, a spus Dl. jurist, fiind o instituţie nouă (din 2004), care a preluat o parte din patrimoniul şi personalul DGP şi acum se ocupă cu organizarea activităţii penitenciarelor. Vişinescu era la DGP, care funcţiona în cadrul MAI în perioada 1956-1963. ANP face parte acum din Ministerul Justiţiei şi e o structură fără personalitate juridică şi patrimoniu. Prin urmare, ANP consideră că nu are calitate procesuală şi nu poate fi responsabilă civilmente de ce s-a întâmplat la Râmnicu Sărat.

Dl. jurist a fost de părere că nu s-a dovedit că sumele cerute de părţile civile au fost cheltuite pe tratamente medicale, proteze etc., sau pentru cheltuieli necesare întreţinerii foştilor deţinuţi. Nu există certificate medicale emise la intrarea şi la ieşirea din Râmnicu Sărat, deci nu se poate stabili cu certitudine de ce afecţiuni s-au îmbolnăvit acolo deţinuţii. Mortalitatea şi îmbolnăvirile au fost aşa cum au fost… „Fiecare, cât îl duce sănătatea…”, a reflectat cu voce tare Dl. jurist, care a afirmat şi că nu se vede cum este calculat prejudiciul moral şi că oricum cheltuielile ar trebui restrânse.

Partea civilă Anca Cernea, fiica lui Ioan Bărbuş şi nepoata lui Victor Anca, a arătat că din toate probele administrate reiese că infracţiunea a fost săvărşită în formă continuată, pe tot parcursul perioadei în care inculpatul a lucrat la penitenciarul Râmnicu Sărat, fie în calitate de ofiţer, fie de comandant. Prin urmare, pedeapsa ce se va aplica inculpatului trebuie să ţină seama şi de circumstanţele agravante evidente în această cauză: săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante, profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze, şi pentru motive legate de religie, opinie ori apartenenţă politică, origine socială.

În acelaşi timp, nu se pot reţine circumstanţe atenuante, întrucât inculpatul nu şi-a recunoscut faptele şi nu a avut o atitudine cooperantă, refuzând să dea şi o simplă declaraţie în faţa instanţei de judecată. De asemenea, el nu a arătat nici un regret privitor la faptele săvârşite, a căror gravitate nu o înţelege nici în prezent. Anca Cernea mai cerut ca sentinţa ce va fi dată să fie publicată în mass media pe cheltuiala inculpatului.

D-na General Irimia a arătat că îşi menţine solicitările formulate până acum şi şi-a exprimat justificata nedumerire cu privire la utilitatea întărzierilor motivate de desecretizarea normelor de hrană. La Râmnicu Sărat, indiferent de reglementările oficiale, alimentaţia a fost insuficientă, mai ales în cazul Generalului Eremia, care a fost condamnat deseori la multe zile de pedeapsă.

Apărarea a cerut achitarea!

Există o lege adevărată: raţionamentul drept. Este potrivit firii, este răspândit în rândul tuturor oamenilor, este imuabil şi veşnic. Poruncile sale cheamă la datorie. Interdicţiile sale abat de la delicte. A-l înlocui cu o lege contrară este un sacrilegiu. A nu respecta măcar una din prevederile sale e interzis. Nimeni nu poate să îl abroge în întregime.

Cicero, Republica, III

D-na avocat a susţinut că nu poate fi invocată Convenţia de la Geneva pentru că deţinuţii politici nu erau combatanţi căzuţi în mâinile adversarului. Nu au fost capturaţi în luptă, ci au fost lideri politici închişi în urma unor hotărâri judecătoreşti de condamnare. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu era lege internă în perioada de care vorbim, deci Vişinescu nu poate fi judecat pe baza unei legi retroactive. Aşadar, faptele săvârşite de Vişinescu nu erau prevăzute de legea penală, ceea ce ar permite achitarea fostului comandant (Art. 16.1, CP).

Această abordare e diferită de cea a instanţelor stabilite de ţări civilizate care au judecat crime contra umanităţii. Nici la procesele de la Nürnberg şi Ierusalim şi nici la procesele în care au fost judecaţi alţi criminali comunişti nu s-a acceptat că responsabilitatea personală dispare dacă se respectă ordine criminale, chiar dacă au o aparenţă de legalitate. Existenţa acestora poate influenţa eventual mărimea pedepsei, dar nu poate elimina răspunderea penală. E trist că D-na avocat nu cunoaşte aceste lucruri.

Totodată, apărarea a subliniat că Vişinescu nu a acţionat singur şi că trebuie traşi la răspundere şi cei din MAI şi DGP. Pentru a arăta că nu Vişinescu lua deciziile, ci şefii săi,  D-na avocat a amintit că, în anii în care a fost aplicat regimul de exterminare la Râmnicu Sărat, în instituţiile române existau cetăţeni ruşi care influenţau deciziile (sau le iniţiau?). Şi Cişmigiu Dumitru a sugerat în declaraţia lui că ordinele veneau de sus, uneori chiar de la Răsărit, adică de la ruşi.

Legea: o rânduială a raţiunii pentru binele comun, făcută de cel care are grijă de comunitate

Toma de Aquino, Summa Theologica, I-II

Este inacceptabil să se invoce un astfel de argument în apărarea lui Vişinescu. Faptul că ruşii aveau poziţii de decizie în instituţiile româneşti şi că personalul MAI şi DGP aplica îndrumările lor nu arată că Vişinescu şi ceilalţi erau mai puţin călăi. Dimpotrivă, arată că pe lângă faptul că erau nişte călăi, mai erau şi trădători de ţară deoarece participau cu zel la exterminarea elitei ţării la porunca unei puteri străine, care impunea aceste măsuri instituţiilor statului român după ce ocupase militar ţara.

Făcând această afirmaţie, D-na avocat se contrazice. Dacă Vişinescu şi DGP urmau indicaţiile ruşilor, ei nu mai reprezentau doar autorităţile române, ci şi puterea străină, deci se poate spune că deţinuţii erau căzuţi în puterea inamicului şi că prevederile Convenţiei de la Geneva au relevanţă.

Pe de altă parte, desigur, este foarte justificată inculparea tuturor celor care au contribuit la funcţionarea infernului de la Râmnicu Sărat. Se poate începe cu Cişmigiu Dumitru, cel care a spus că în România nu a fost comunism şi cu Stoica Ion, care a fost un timp locţiitorul ofiţerului politic şi a declarat că el se ocupa doar cu gazeta de perete şi acţiunile sportive!

O altă afirmaţie care nu poate fi acceptată este aceea că la victime sau la martorii acuzării s-ar fi întrezărit un spirit revanşard. Nu este adevărat.

Îi surprinde pe aceşti oameni că uciderea este tratată ca o crimă?

Robert Jackson, Procurorul şef al SUA la Tribunalele de la Nürnberg

Nu victimele şi urmaşii lor, ci IICCMER-Muraru, în 2013, a făcut tevatura cu Lista Torţionarilor şi a început procesul, pentru ca, după câteva luni de agitaţie în presă, IICCMER-Preda să concluzioneze că Lista a fost un simplu „exerciţiu de expunere mediatică” şi să comunice că din cele 35 de nume de tartori de închisori sau lagăre, au rămas de fapt vreo trei-patru, pentru că restul au murit sau nu s-au găsit (încă) dovezi împotriva lor .

În ultimii 25 de ani, nici unul dintre deţinuţii de la Râmnicu Sărat nu a menţionat intenţia de a-l chema la tribunal pe Vişinescu, deoarece au considerat că Statul, nu ei, trebuie să facă ce este necesar pentru a repara nedreptăţile regimului comunist. (De altfel, nici nu au avut încredere în justiţia din timpul lui Iliescu şi Constantinescu). În memorialistica depusă la dosar de la începutul anului şi în cele relatate de urmaşi nu apare vreo sugestie de răzbunare.

Martorii acuzării au fost de părere că procesul are loc prea târziu pentru a oferi reparaţii celor care au suferit datorită lui Vişinescu, însă au considerat că este important şi actual să se cunoască, măcar parţial, ororile de la Râmnicu Sărat, care sunt o expresie unică a barbariei regimului ilegitim şi criminal care a domnit în România până în 1989. Ion Diaconescu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu, Horia Macellariu, Ioan Bărbuş, Ioan Ovidiu Borcea, Corneliu Coposu, Pr. Mihai Godo SJ, Augustin Vişa, Victor Anca, Emil Boşca-Mălin, Valentin Cristea, Ion Eremia şi alţii au lăsat relatări sau şi-au exprimat pe alte căi dorinţa ca cele întâmplate sub comanda lui Vişinescu să fie cunoscute. Este o dovadă de rea credinţă ca relatările martorilor care au îndeplinit această dorinţă să fie interpretate drept o ispită de revanşă sau chiar un gest de răzbunare.

Ce e de ispăşit dacă nu a existat nici un rău?

Adolf Eichmann

E culmea ca tocmai Vişinescu să fie prezentat ca o potenţială victimă al unui imaginar spirit de răzbunare al adevăratelor victime, când el e cel care alege ura în locul reconcilierii. El e cel care a spus de mai multe ori că nu regretă nimic. Nu s-a putut vorbi de reconciliere deoarece el este încă obstinat în rău, nu pentru că el (sau alt călău) ar fi cerut iertare şi victimele ar fi refuzat să ierte. Aspectele morale ale procesului sunt mult prea importante pentru a accepta măcar sugestia că victimele sau martorii acuzării ar fi arătat dorinţe de răzbunare.

D-na avocat Bornea a mai susţinut între altele:

Nici măcar un simplu soldat nu poate asculta complet şi orbeşte ordine care violează în mod flagrant nu doar principiile legislaţiei naţionale, ci şi drepturile omului pe plan internaţional, mai ales dreptul la viaţă.

Decizia CEDO în cauza K.-H. W împotriva Germaniei

– Mărturiile sunt indirecte şi subiective. Practic apărarea nu a reţinut mărturiile, deşi la dosar au fost depuse şi înregistrări video şi texte din memorialistică, care se confirmă între ele şi confirmă, de asemenea şi declaraţiile martorilor. Condiţiile din închisoare au fost prezentate asemănător, numitorul lor comun fiind izolarea, foametea, frigul şi violenţa fizică extremă. Aceste puncte comune ale mărturiilor nu pot fi interpretate ca dovezi de subiectivism a martorilor.

Câţiva martori au făcut erori legate de parcursul profesional al inculpatului. Un martor a spus că a fost colonel şi fusese numai maior. Altcineva a spus că ar fi fost în plutonul care l-a executat pe Mareşalul Antonescu, deşi pe atunci Vişinescu încă nu făcuse serviciul militar. Alt martor ar fi zis că avusese funcţie de comandă la Jilava şi nu avusese. Acestea sunt detalii irelevante pentru conţinutul problemei. Execuţia lui Ion Antonescu nu are nici o legătură cu procesul. Faptul că martorii nu au reţinut exact ce grad avea sau unde figura Vişinescu în organigrama vreunei închisori are importanţă secundară şi nu fragilizează deloc declaraţiile martorilor, care au descris cu toţii în mod foarte asemănător caracterul inculpatului. Nimeni nu a reţinut un gest omenos din partea acestuia.

…totalitarismul se naste din negarea adevarului in sens obiectiv: daca nu exista un adevar transcendent, prin ascultarea fata de care omul isi dobândeste identitatea deplina, atunci nu exista nici un principiu sigur care sa garanteze relatii juste intre oameni. Interesul de clasa, de grup sau de natiune ii opune inevitabil unii altora. Daca adevarul transcendent nu e recunoscut, forta puterii triumfa si fiecare tinde sa utilizeze pâna la capat mijloacele de care dispune spre a-si impune interesele sau opiniile, fara a tine seama de drepturile celorlalti. Atunci omul e respectat doar in masura in care poate fi utilizat in scopul unei afirmari egoiste. Asadar radacina totalitarismului modern se afla in negarea demnitatii transcendente a persoanei umane, chip vazut al Dumnezeului nevazut si, tocmai de aceea, prin insasi natura sa, subiect al unor drepturi pe care nu le poate viola nimeni: nici individul, nici grupul, nici clasa, nici natiunea, nici statul.

Papa Ioan Paul al II-lea, Enciclica Centesimus Annus

Atunci când era Vişinescu comandant la Râmnicu Sărat, valorile creştine şi drepturile omului erau noţiuni pur abstracte, nu se ştia de ele şi nu se aplicau nicăieri, cu atât mai puţin în închisori. Afirmaţia poate fi interpretată şi ca o jignire la adresa majorităţii românilor din vremea respectivă. Valorile creştine nu erau o abstracţiune înainte de venirea comuniştilor. Românii nu le-au descoperit în 1989. Când România era normală, fundamentul lor, Cele Zece Porunci, vechi de trei mii de ani, nu era contestat de nimeni, nici măcar de infractori. În închisori, imensa majoritate a deţinuţilor politici se raporta la valorile creştine (2.500.000, când România avea 16 milioane de locuitori) şi unii chiar au trăit virtuţile în mod eroic. Cei persecutaţi priveau aceste valori ca pe o sursă de libertate şi de rezistenţă, spre deosebire de aparatul represiv care le considera un obstacol serios în calea planurilor sale. Nu întâmplător, la Râmnicu Sărat, alături de lideri politici naţionali, au fost încarceraţi şi lideri religioşi, ca episcopul Alexandru Todea şi preoţii Ştefan Tătaru OFM, Mihai Godo SJ, Pr. ortodox Mihai Balica, Pr. Josef Waltner. De altfel, imensa majoritate, ca să nu spun toţi deţinuţii de la Râmnicu Sărat, erau creştini convinşi. Aşadar, se cunoştea importanţa valorilor creştine în ambele tabere, numai că unii le apreciau şi căutau în ele libertatea, iar alţii, între care era şi Vişinescu, le detestau şi voiau să le elimine violent din societate.

D-na avocat a mai spus că noi, cei de astăzi, care putem face comparaţii cu regimul totalitar, ar trebui să apreciem valorile creştine şi drepturile omului, dar că Vişinescu nu putea fi familiar cu aceste concepte. E interesant că dânsa şi-a fundamentat apărarea exclusiv pe litera legii şi pe detalii de context şi a ignorat complet spiritul legii, a cărei sursă este dreptul natural, pe care se bazează şi drepturile omului.

Vişinescu nu ar fi avut cunoştinţă de identitatea deţinuţilor. Această afirmaţie este contrazisă chiar de inculpat, care, de bunăvoie, l-a numit pe Victor Rădulescu-Pogoneanu atunci când a relatat că acesta l-a avertizat că va plăti pentru ororile care au avut loc acolo. De asemenea i-a numit şi pe Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi Ion Mihalache.

Deţinuţii politici erau priviţi de regim  mai rău decât criminalii, prin urmare comandantul închisorii nu avea de ce să îşi pună întrebări ştiind că avea în custodie duşmanii ţării, care erau condamnaţi definitiv de tribunal. Nu avea motive să pună la îndoială aparenta legalitate a situaţiei. Intenţia lui era să îşi desfăşoare profesia conform regulamentelor. Chiar dacă ar fi fost aşa, nu trebuia să asculte ordine care contravin flagrant drepturilor fundamentale ale omului, mai ales dreptul la viaţă, şi nu trebuia să facă exces de zel. (Cf. Hotărârile CEDO în Cauzele Polednova contra Republicii Cehe, K.-H. W. contra Germaniei şi Streletz, Kessler şi Krentz contra Germaniei).

Foametea era pe atunci ceva endemic, se murea de foame şi în libertate, deci nu e de mirare că se murea de foame în închisori. Regimul de înfometare de la Râmnicu Sărat nu poate fi comparat cu condiţiile din libertate, chiar dacă sărăcia putea să producă tragedii. Deţinuţii care au descris regimul respectiv aveau destule date pentru a face comparaţii realiste cu condiţiile din libertate şi cu cele din alte închisori. La fel şi martorii, care au cunoscut soarta familiilor de deţinuţi politici, adică nu doar persecuţii politice, ci şi sărăcie lucie.

Vişinescu a încercat să trimită deţinuţi bolnavi la spital şi DGP-ul a refuzat cererea. Se cunosc însă mult mai multe situaţii în care deţinuţilor de la Râmnicu Sărat li s-a refuzat asistenţa medicală, sau nu li s-au administrat medicamente trimise cu sacrificii de familie, sau chiar au fost batjocoriţi şi maltrataţi când au solicitat îngrijiri medicale.

– Deţinuţii petrecuseră deja ani mulţi în alte închisori, tot comuniste şi cu regim inuman, deci nu se poate afirma cu certitudine că li s-a deteriorat sănătatea tocmai la Râmnicu Sărat. De ce oare aceiaşi deţinuţi susţin că regimul de la Râmnicu Sărat i-a marcat cel mai mult? Cum se face că ei, care avuseseră de-a face cu multe alte brute în închisoare, au spus că Vişinescu a fost mai brutal decât alţii? De ce nici unul nu îşi aduce aminte de un gest omenos făcut de Vişinescu?

Dacă punem sub semnul întrebării orice lege naturală, aşa cum s-a întâmplat în pozitivism, devenim o jucărie aflată la voia grupurilor dominante, ceea ce au arătat experienţele noastre din secolului XX. Nu statul-naţiune a fost sursa exceselor de naţionalism, ci respingerea de către ele a legii naturale, şi, prin urmare, a principiului universal al dreptăţii, care împiedică reducerea omului la un element dintr-un ansamblu mai mare sau nerespectarea demnităţii sale inerente.

Bronisław Wildstein, Legi împotriva legii

În ultimul său cuvânt, Vişinescu a spus că cere instanţei să aprecieze sinceritatea şi corectitudinea sa. De asemenea, i s-a părut important să precizeze că a fost adus la Râmnicu Sărat pentru corectitudinea pe care o arătase în munca de până atunci. „Am muncit” şi „am dovedit corectitudine” a mai spus Vişinescu, adăugând că nu este numai el de vină, ci şi DGP-ul: „dacă s-a văzut care era situaţia, de ce nu s-a intervenit?”

Nu ştiu cum va aprecia instanţa corectitudinea şi sinceritatea unui om cercetat pentru crime contra umanităţii, care nu face nici o declaraţie şi spune că nu regretă nimic. Cred însă că Statul are datoria şi dreptul să judece criminalii rămaşi nepedepsiţi pentru fărdelegile lor, chiar după zeci de ani de la săvârşirea faptelor, dacă acestea nu sunt prescriptibile.

Întărzierea cu care are loc procesul este datorată menţinerii structurilor şi mentalităţilor comuniste în instituţiile româneşti. Comunismul a fost condamnat ca regim ilegitim şi criminal de abia în 2006, iar faptele de care se face vinovat Vişinescu au devenit imprescriptibile şi mai târziu (Legea 27/16 martie 2012). Cu toate acestea, procesul este deosebit de important şi actual pentru că aduce în actualitate eroismul celor care au rezistat în ciuda barbariei drăceşti la care au fost supuşi.

Sentinţa tribunalului, care cred că va fi justă, trebuie să fie folosită în primul rând pentru ca eroii să primească recunoaşterea cuvenită. Personalităţi de talia lui Ion Mihalache, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Horia Macellariu, Gheorghe Jienescu, Alexandru Todea sau Augustin Vişa trebuie să primească recunoaştere din partea autorităţilor, să fie prezentate publicului, locuri publice să poarte numele lor şi să li se ridice statui. Eforturile pentru păstrarea memoriei acestor eroi trebuie să fie sistematice şi să se desfăşoare pe termen lung, pentru a repara calomniile, umilinţele şi desconsiderarea cu care au fost trataţi în ultimii 60 de ani.

Sigur, ar fi de dorit şi reconcilierea, dar ca aceasta să fie semnificativă, este necesar ca făptaşii să mărturisească şi să regrete public acţiunile lor, iar instituţiile legate de aparatul de represiune, ca MAI şi ANP, să fie cinstite în dezvăluirea informaţiilor legate de înfiinţarea şi funcţionarea închisorii de la Râmnicu Sărat. Este inadmisibil că nici în 2015 familiile celor decedaţi acolo să nu poată cunoaşte locul în care au fost depuse trupurile taţilor, fraţilor sau bunicilor lor.

Citiţi şi:

BRONISŁAW WILDSTEIN

OLAVO DE CARVALHO

Alte articole despre Râmnicu Sărat

foto: historia.ro

The following two tabs change content below.

Un gând despre “Despre cererea de achitare a lui Vişinescu

  1. Da, stiu ca fiecare are dreptul la aparare dar nu am inteles niciodata conditia morala a avocatilor criminalilor si a institutiilor criminale.

    Practic, intre aparatorul – jurist – al Autoritatii Nationale a Penitenciarelor si avocata tortionarului Visinescu exista un soi de colaborare prin negarea totala a actelor de agresiune si a crimelor. Asa cum a scris Mihaela Barbus, institutiile statului ar fi trebuit sa colaboreze in aflarea adevarului. Din pacate, declararea regimului communist ca fiind un regim criminal si ilegitim nu a fost urmata de o serie de acte legislative care sa usureze stabilirea vinovatiilor.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.