E rândul lui Iliescu

Cu Vişinescu, unul din marii criminali ai comunismului a fost prins judecat şi condamnat, până la urmă. Ei bine, e o fantastică victorie pentru noi! Cel care a torturat şi ucis atâţi oameni nevinovaţi, mulţi din elita ţării, a ajuns în faţa judecatorului unde şi-a luat plata pentru faptele lui. Numai că el era un executant şi trebuiesc aduşi în faţa justiţiei, pentru a se face dreptate (atat cât se poate pe pământ, în viaţa asta) şi cei care dădeau ordinele, care făceau strategiile care erau sursa instituţională a acestei porniri criminale.

Aşa cum Vişinescu, slugă decerebrată şi amorală, era în ultima vreme cel mai cunoscut criminal executant al regimului comunist, alături de Ficior, aşa avem între noi şi unul din cei care concepeau campaniile de distrugere a elitelor ţării, cunoscut nouă tuturor, care şi-a făcut chiar şi publice ordinele criminale. Şi asta înca în trecutul recent. Da, despre fostul preşedinte Iliescu e vorba. E drept, se poate spune că Iliescu şi Vişinescu sunt din epoci diferite, dar sunt din acelaşi lanţ al comenzii. De către unii, între care era şi Iliescu până în 1989, se concepea strategia care ducea la ordinele unuia ca Visinescu, și ambii au sângele nevinovaţilor pe mâini.

A fost membru şi apoi şef de secţie în C.C. al P.C.R., şef al Departamentului de propagandă în același Comitet Central până când a fost “marginalizat” de Ceaușescu care l-a trimis pe seriosul Iliescu la munca de jos, în funcţii “imposibile” ca cea de preşedinte al Consiliului Județean Iaşi şi apoi director la Editura Tehnică. Ajuns preşedinte, după cum a dorit URSS, îşi poate pune în practică ceea ce era varianta sa de socialism modern. Astfel, de la momentul decembrie 1989 și până la mineriade, sunt cunoscute o mulţime de mărturii care spun că Iliescu a dat ordine ce au dus la vătămarea gravă sau moartea unui număr mare de oameni. Victime care vroiau să se miște ţara înainte, sau pur şi simplu au picat în mijlocul acţiunilor criminale ale securiştilor lui Iliescu.

Omul ăsta cu studii în URSS, pe care chiar şi Ceausescu îl vedea ca omul Moscovei, om care a vrut să cheme armata sovietica în ţară în 1989, care a ramas legat de Rusia după cum lista lui Dughin o dovedeşte, a funcţionat toată viaţa după modelul rusesc – a provocat crime la scara largă, nu a avut nici un respect pentru democraţie, a întărit în jurul lui o camarilă cu puteri mult peste funcţiile reale şi a dus ţara într-o realitate ciudată, perfect simetrica cu cea a Rusiei, în care minciuna şi hoţia sunt elemente sine qua non unui mod de viaţă rezervat autoritaţilor.

Au murit, după 22 decembrie ‘89 (până la încetarea focului), 895 oameni, iar la mineriada din 13-15 iunie 1990 au fost ucişi 6, aproximativ 746 au fost răniţi iar peste 1.000 de nevinovaţi au fost reţinuţi ilegal de mineri, conform datelor oficiale. În mare majoritate, tineri. Mineri chemaţi public de el şi invitaţi să facă “ordine” pe străzile capitalei, alături de acoperiţii din SRI şi de membrii loiali din Poliţie.

Iunie 1990, Ion Iliescu cheama minerii la BucurestiIon Iliescu multumind minerilor pentru crimele produse la mineriada din 13-15 iunie 1990: „Vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile: că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu.” La mineriada din 13-15 iunie 1990 au fost ucişi 6, aproximativ 746 au fost răniţi iar peste 1.000 de nevinovaţi au fost reţinuţi ilegal de mineri, conform datelor oficiale.

Posted by Fundatia Ioan Barbus on 26 Februarie 2016

 

Să mai spun că cei mai mulţi din generaţia mea consideram că Iliescu practic ne-a luat zece ani din viaţă? Cleptocraţia instituită de foştii securişti şi de eşalonul doi al PCR au făcut aici prea multă vreme aerul nerespirabil şi ne-a condamnat practic la mizerie pentru o bună parte din vieţile noastre.

Care e situatia acum în ceea ce îl priveşte pe Iliescu? Păi dosarul lui închis în 2009 a fost în sfârşit redeschis anul trecut. Tot în 2015 a început şi urmărirea penală a lui Petre Roman, fost prim-ministru între 26 decembrie 1989 şi 26 septembrie 1991, a lui Gelu Voican-Voiculescu, fost vice-priministru între 28 decembrie 1989 şi 28 iunie 1990, şi a lui Victor Atanase Stanculescu, fost ministru al Apărării între 16 februarie 1990 şi 30 aprilie 1991.

Acum Iliescu e la Bucureşti, asteptând ceea ce îi este, în sfarşit, inevitabil. Bine, şi până acum a fost de găsit pentru procurori, nu a fost plecat în Argentina, nici în Brazilia, pe ruta de scăpare a altor criminali genocidari, a fost şi e aici unde nu e protejat de nici o imunitate, de nimic (dacă nu punem la socoteală mafia din justiție şi politica). Cineva trebuia să facă ceva. Ar fi putut fi IICMER-ul, dar știm toţi cum se mişcă instituţia asta… Până la urmă, CEDO a sancționat statul român pentru că nu a făcut nimic în cazul victimelor lui Iliescu.

Ei bine, comunismul a fost condamnat pentru crimele lui, acum urmeaza comuniştii. Condamnarea lui Vişinescu asta arată, că se poate. Acum trebuie să fie randul lui Iliescu. Al lui şi al oamenilor lui.

The following two tabs change content below.
Preot Alexandru Coman

Preot Alexandru Coman

Hirotonit preot în anul 1994, Parintele Alexandru Coman este și absolvent de Psihologie, specializat cu Master în Logopedie (Terapii și compensare în tulburările de comunicare), membru în Colegiul Psihologilor, având și cursuri post-universitare de Jurnalism/Publicitate (anul 2001), timp în care a slujit neîntrerupt în Biserică.
Preot Alexandru Coman

Latest posts by Preot Alexandru Coman (see all)

14 gânduri despre “E rândul lui Iliescu

  1. nu mi-a fost deloc drag nici sistemul, nici Ceausescu et comp, dimpotriva si din toata inima, fara rest or virgula. Insa chiar si acel nenorocit de ‘proces’ din ziua de Craciun ar fi prea suficient pentru a-i judeca. De restul faptelor de vitejie.. in fine

  2. Bun articol. Felicitari. Ma bucur ca ILD, pune accentul pe necesitatea condamnarii inaltiilor responsabili ai sistemului comunist. Ramane insa o intrebare pe care articolul nu si-o pune si chiar lasa sa se intleaga ca asta este o normala cronologie a transpunerii in viata a actului de justitie : condamnarea executantilor urmata de cea a decidentilor, a celor care au organizat si ordonat crimele comunismului. Amintesc ca actul de justitie care a condamnat nazismului a inceput cu procesul de la Nürenberg, unde a fost condamnat sistemul si cei care s-au aflat in fruntea lui ; judecarea si condamnarea executantiilor a urmat in mod firesc. Din nefericire, in Romania desfasurarea actului de justitie, este inversa : s-a inceput timid cu executantii (dupa ce justitia a fost blocata timp de un sfert de secol) pentru a se ajunge (poate) la cei care au gandit si ordonat crimele. Condamnarea executantilor, care trebuie desigur salutata, face parte insa si din strategia de salvare a celor care au gandit si ordonat crimele, deturnand atentia catre executanti si jucand in acelasi timp rolul unei supape de siguranta pentru a reduce presiunea din cazan.
    Alexandru Herlea

  3. Va multumesc pentru apreciere, domnule Herlea! In ceea ce priveste articolul, ce sa zic, nu avem mereu ce ne dorim. Macar a inceput de undeva curatenia. Intai a fost condamnat sistemul, (lucru pe care nu l-au facut toate tarile europene) apoi condamnarea unui executant a dat chip si forma sistemului astuia criminal chiar si pentru mintile mai incete, care mai credeau in binefacerile comunismului. Acum, pe lumina deplina, condamnarea unuia din C.C. si fost Prim secretar, iar apoi presedinte, are sens mai vizibil – asta a ordonat crimele alea facute de unul ca Visinescu!
    In articol nu spun nici despre faptul ca avem inca zeci de mii de pensionari ai Securitatii (in fine, sigur peste 10.000), rotite din aparatul represiv care au pensii mult mai mari decat majoritatea oamenilor care au muncit in tara asta…

    @Nea, are cine sa il acuze spre inculpare, eu doar am reamintit datele.

  4. Eu va multumesc pentru raspuns Parinte. Pentru a reusi cu adevarat curatenia de care vorbiti si de care Tara are atata nevoie, pentru ca ea sa se aseze pe un fagas in care valorile sa fie respectate, trebuie sa nu ne mai lasam amagiti. Condamnarea comunismului nu a fost decat formala, fara nici o consecinta practica. Balul tortionarilor a existat ani lungi dupa aceasta condamnare, pensiile nerusinate ale fostilor tortionari si securisti continua si astazi sa fie platite, cum spuneti. Condamnarea comunismului, ca si condamnarea lui Visinescu, a fost calculata. A fost actul unui aventurier, a unui « baroudeur », care nu are nimic sfant in afara propriei persoane. Un aventurier care a trait bine in comunism, colaborand cu sistemul caruia, cum a declarat-o nu avea ce sa-i reproseze. A cerut ca o comisie (pe care a creat-o, numindu-l presedinte pe un universitar de calitate care insa nu a cunoscut nici el, direct binefacerile sistemului, dimpotriva) sa-i demonstreze criminalitatea comunismului pe care el pretindea ca nu o cunoaste. Inacceptabila afirmatie intr-o tara in care marea majoritate a populatiei avea o ruda sau cel putin un prieten inchis, spoliat sau perzecutat. Abila comportament care i-a adus un imens castig electoral. Mi-e teama ca lumina de care vorbiti nu este deplina decat pentru un procent redus din populatie si ca posibilitatiile de manipulare pe care emanatii evenimentelor din decembrie ’89 continua sa le aiba sunt in continuare covarsitoare. Adevarata schimbare nu poate fi transpusa in viata daca nu incetam sa ne imbatam cu apa rece.
    Alexandru Herlea

  5. @5 Alexandru Herlea
    Subsemnata, Anca-Maria Cernea, în numele Fundației Ioan Bărbuș, alături de mama mea, Elsa (Nina) Anca-Bărbuș, fost deținut politic PNȚ, fiica lui Victor Anca și văduva lui Ioan Bărbuș, și de sora mea, Mihaela Bărbuș, precum și cei mai buni prieteni ai noștri, adevărați frați-de-cruce, alături de care am luptat în PNȚ în anii 90, am sprijinit din toată inima și am apreciat gestul Condamnării Comunismului de către Președintele României, Traian Băsescu, în urma raportului redactat de Comisia Tismăneanu.
    Am urmărit cu consternare reacțiile împotriva acestei condamnări, atât pe cele venite din partea continuatorilor regimului ilegitim și criminal (VC Tudor și ceilalți, care au făcut acel circ nerușinat în timpul solemnității), cât și pe cele venite din partea unor anticomuniști radicali, atât de radicali încât nu suportă trecutul de căpitan de marină comercială al lui Băsescu, nici istoria de familie a lui Vladimir Tismăneanu, deși nu i-a deranjat să stea alături de un Ciorbea, și n-au observat că, aruncându-și și ei pietricica înspre Băsescu și Tismăneanu se alătură, vrând-nevrând celor pomeniți în paranteza de mai sus.
    Procesul Vișinescu și condamnarea acestuia au fost posibile numai și numai datorită reformei justiției inițiate de Monica Macovei și de Traian Băsescu.
    Sigur că reforma justiției mai are mult până să fie completă. Dar și numai începutul ei, atât cât a reușit să curețe din vechiul sistem de justiție moștenit din comunism, a reușit să trimită la pușcărie elefanți pe care țara asta nu putea să-i mai încapă.
    Urletele dezlănțuite de condamnarea comunismului, precum și celelalte urlete, legate de trimiterea penalilor la pușcărie, împreună cu toate celelalte urlete, legate de orientarea României spre SUA și NATO (adică nu spre Rusia-China, dar nici prea tare spre UE, adică Germania), sprijinirea patriotismului românesc în Republica Moldova, dar și multe alte urlete, pentru tot felul de astfel de acțiuni și decizii, au constituit on fond sonor care a confirmat că, într-adevăr, Băsescu, Tismăneanu, Macovei, au reușit să lovească puternic în interesele vechilor structuri securisto-comunisto-mafiot-agenturale antiromânești.
    Ne-am fi bucurat ca aceste realizări să se fi atins în vremea guvernării Convenției – entitate girată moral de PNȚCD, așa cum l-a lăsat Seniorul Coposu, de altfel făuritorul Convenției și făuritorul carierelor politice ale unor Emil Constantinescu, Victor Ciorbea, Mircea Ciumara rip, (mă refer, desigur, la carierele acestora de după PCR, nu și la cele, consistente și ele, dinainte de 89) etc etc. Dar n-a fost să fie așa. Nu că eu mă mir. Nici mama, nici sora mea, nici ceilalți prieteni ai noștri buni din PNȚ nu s-au mirat. Noi știam încă din 1993-1995 că așa se va întâmpla. Oamenii lăsați de Senior la butoanele PNȚCD și ale Convenției nu aveau un CV sau un pedigree cu nimic mai curat decât Băsescu și Tismăneanu. Și totuși nimeni dintre talibani nu s-a plâns că PNȚ susține astfel de oameni, contrar punctului 8 de la Timișoara. Rezultatul este cunoscut. S-a ales praful de PNȚCD și de Convenție, au urmat anii lui Năstase, Constantinescu a ajuns să se miorlăie că a fost înfrânt de securiști.
    Și iată că Băsescu, Tismăneanu, Macovei, oameni care nu vin din lumea noastră, a tradiției PNȚ, au făcut ce n-au făcut „talibanii” lui Ciorbea, depozitarii testamentului politic al Seniorului, care s-a împăcat cu Iliescu și cu Măgureanu, așa după cum au dat mărturie surorile acestuia la Antena 1 sau 3, sau n, nu mai știu care.
    Eu și familia mea de țărăniști, precum și prietenii mei alături de care luptam în PNȚ în anii 90 (împotriva regimului iliescu, inclusiv împotriva tentaculelor acestuia din interiorul PNȚCD, sub privirile neutre sau dezaprobatoare ale multor „talibani ai Seniorului”), considerăm că le datorăm o imensă recunoștință lui Băsescu, Tismăneanu și Macovei, pentru curajul de a fi făcut ce au făcut și pentru ce au avut de înfruntat din cauză că au deranjat șerpăria, pentru furtuna de zoaie care s-a îndreptat asupra lor din acest motiv.
    Nu vreau să spun că nu mă mai necăjesc și eu din când în când pentru ceva ce a spus Băsescu despre justiție legat de procesele lui Udrea, sau pentru ceva ce a votat Monica Macovei pe la Parlamentul European pentru „combaterea discriminării” (adică pentru promovarea) homosexualiștilor, sau pentru ceva ce a postat Vladimir Tismăneanu pe internet despre imigranții musulmani sau despre Polonia sub noua guvernare PiS.
    Îmi pare rău că ei susțin astfel de lucruri, chiar mă doare că o fac, pentru că mă așteptam să-și dea seama că astfel de poziții nu sunt compatibile cu interesele vitale ale României și ale Civilizației, ale Lumii Libere, lucruri pentru care, în fond, s-au angajat în luptă, au obținut victorii importante și incredibile, și au și încasat atâtea lovituri.
    Dar, orice ar face de acum înainte, orice s-ar mai întâmpla, nu vom uita niciodată luptele și meritele lor din vremea celor două mandate ale lui Băsescu.
    Cu toată răspunderea,

    Anca-Maria Cernea

    PS. Dragă Dicule, noi am mai avut discuția asta în privat. Nu sunt sigură că e bine că am adus-o în public. Nu a fost decizia mea, practic, n-am avut ce să fac.
    Eu țin mult la prietenia noastră, care provine dintr-o veche tradiție de familie și pe care o prețuim în mod deosebit și noi, în generația noastră.
    Dar este vorba aici de lucruri importante, de principii. Și de îndatoriri morale pe care le avem față de cei care le-au slujit cu curaj și cu mari sacrificii personale, și chiar dacă nu vin din lumea noastră. Și chiar dacă – sper să nu, dar cine știe, Doamne ferește – în viitor s-ar putea îndepărta de ea.

  6. Draga Anca,
    In numele acelorasi pincipii si lucruri importante la care te referi mi-am exprimat punctul de vedere, format dupa o lunga experienta si observatie a realitatiilor romanesti. Am multe si variate argumente in favoarea lui ; nu ma simt, insa, deloc obligat sa-ti raspund pe pagina publicatiei ILD. Ca si tine, consider preferabil sa nu continuam discutia aici. Ea ar putea fi insa interesanta si edificatoare daca fiecare accepta ca nu este detinatorul adevarului si este dispus sa faca eforturi pentru a intelege pozitia si argumentele celuilalt. Poate cu un alt prilej si in alt cadru.
    Cu aceasi nealterata si trainica amicitie
    Dicu

  7. Anca,
    Sunt de acord aproape in totalitate cu cele afirmate de tine mai sus.
    Intr-adevar condamnarea comunismului facuta de Basescu in Parlamentul Romaniei a fost un gest exceptional si merita apreciat.
    Tatal meu-Boila Matei, Dumnezeu sa-l ierte- a apreciat si sustinut acest demers. La fel, Unchiul meu Ioan Boila.
    Reprosurile domnului Herlea la adresa lui Basescu sunt nedrepte. Traim intr-o democratie (asa imperfecta cum este) cu institutii care lucreaza autonom fata de puterea politica. Aceasta autonomie a fost de altfel verificata in ultimii patru ani. Cu toate atacurile revoltatoare a unei clase politice corupte si criminale, cu toata lipsa de sustinere a unor institutii care au ca principal scop buna functionare a statului si in care varf de lance este Presedintia, unele institutii reformate de pe timpul lui Basescu au functionat la capacitate maxima. Ma refer in primul rand la DNA si ICCJ. Sigur ca la un moment dat, cu complicitatea electoratului si a mass-media, asaltul penalilor si a nulitatilor cocotate in fruntea unor institutii cheie de tipul Parlament si Presedintie ar putea sa sufoce institutiile reformate.
    Sunt copilaresti afirmatiile domnului Herlea cum ca Basescu s-a oprit doar la o condamnare formala fara a intreprinde pe plan practic nimic care sa conduca si la o condamnare efectiva a celor care au chinuit si distrus aceasta tara.
    Oricat ar parea de ciudat pentru unii, Basescu nu a fost un dictator. Intr-o dictatura aceste reprosuri ar fi perfect valabile. In contextul din Romania anilor 2004-2014 aceste reprosuri denota o lipsa evidenta de actualitate si de intelegere a relatiilor de putere si politice care s-au manifestat in tara noastra in acei ani.
    Chiar si asa, de multe ori, Basescu a „jucat” la limita Constitutiei. A „fortat” de exemplu numirea unor sefi la DNA si Procuratura Generala. A impus oameni care s-au dovedit de buna calitate. Dar aceasta fortare s-a oprit la poarta institutiilor. Nu cred si nu exista date care sa confirme o incercare a lui Basescu de a manipula, obliga, constrange in vre-un fel activitatea lui Kovesi, Morar, Macovei si altii care au fost promovati de el.

    Apropos de Kovesi: exista o apreciere unanima la adresa acestei procuroare. Pe buna dreptate, de altfel. Si totusi nu pot sa nu remarc o manipulare jenanta.
    Se discuta intens zilele acestea de dosarul Revolutiei. Ca de obicei-la fel cum face domnul Herlea-exista o condamnare cvasi-unanima a ziaristilor si politicienilor la adresa lui Basescu. Basescu este de vina ca in zece ani de mandat dosarul a fost practic blocat. Trebuie amintit ca acest dosar a „beneficiat” de serviciile procuraturii. Doamna Kovesi a fost numita Procuror General in 2007 si timp de doua mandate-sase ani- s-a aflat la conducerea acestei institutii. Mi s-ar fi parut normal ca reprosurile privind Dosarul Revolutiei sa vizeze cu precadere oamenii care trebuia sa solutioneze acest dosar. De exemplu Doamna Kovesi si/sau procurorii din subordinea Domniei sale. Si totusi tap ispasitor pentru aceasta nereusita a fost scos Basescu. Plecand de la premisele sugerate de domnul Herlea, singura varianta logica ar fi ca domnul Basescu a influentat in mod direct si brutal pe doamna Kovesi si intreg parchetul pentru trenarea acestui dosar. Concluzia este atat de aiuristica incat, in afara de cativa oameni, dusi cu pluta, de genul Ciuvica sau Ghise nu este enuntata sau sustinuta. Asta nu impiedica deontologii de serviciu sa arunce apriori, in carca lui Basescu, intreaga responsabilitate pentru aceasta rusinoasa si intolerabila nereusita. Un tip de shizofrenie care s-a manifestat din plin in Romania: desi concluzia este aberanta asta nu impiedica afirmarea unor ipoteze aiuristice.

    Este jignitoare afirmatia „condamnarea comunismului, ca si condamnarea lui Visinescu, a fost calculata.” Singura concluzie care se desprinde de aici este ca Anca si Mihaela au fost simpli pioni sau chiar mai rau. Indiferent de lupta lor-de data aceasta pe plan memorialistic si juridic- rezultatul ar fi fost acelasi. Un rezultat prestabilit si strict propagandistic. O jignire de care au parte si celelalte familii de detinuti politici implicate in acest proces. Ca unii vor sa traga spuza pe turta lor din aceasta condamnare este evident. Ca altii incearca ( au impresia ca opinia publica va fi complet multumita si satisfacuta cu aceasta condamnare daca ei vor aborda o retorica adecvata) sa prezinte condamnarea lui Visinescu ca un punct terminus in aceasta lupta pentru adevar si justitie este iarasi evident. Ca vor reusi sau nu, vom vedea. Dar acest lucru nu cred ca da dreptul nimanui sa minimalizeze si sa arunce in derizoriu demersurile si implicarea doamnei Barbus, Ancai, Mihaelei si a celorlalte familii de detinuti politici in condamnarea lui Visinescu.

    Pe de alta parte, afirmatiile Ancai, de genul „Și totuși nimeni dintre talibani nu s-a plâns că PNȚ susține astfel de oameni, contrar punctului 8 de la Timișoara” sau „au făcut ce n-au făcut „talibanii” lui Ciorbea, depozitarii testamentului politic al Seniorului, care s-a împăcat cu Iliescu și cu Măgureanu,” sunt total incorecte, injuste si nedrepte.
    Putina istorie:
    In 1998 guvernul Ciorbea demisioneaza in urma unor disensiuni grave in cadrul guvernarii. PNTCD, principalul partid la acea vreme se imparte in mai multe grupari cu viziuni diferite. Una dintre ele este si cea din care face parte Ciorbea, fratii Boila, Petrina Liviu. In esenta aceasta grupare a afirmat ca perioada pana la alegerile din 2000 nu poate fi fructificata intr-un sens care sa merite ramanerea la guvernare. Compromisurile tot mai mari si mai numeroase, disensiunile si viziunile complet diferite intre principalii actori politici din arcul guvernamental nu fac posibila o buna guvernare. Aceasta grupare a propus deci iesirea de la guvernare si fortarea unor alegeri anticipate. De remarcat ca in 1998 Conventia Democratica avea in sondaje procente excelente care justifica si din aceasta perspectiva demararea unor alegeri anticipate. Conflictul din interiorul PNTCD intre diferitele grupari a escaladat pana la ruperea PNTCD si plecarea gruparii Ciorbea-Boila-Petrina. In acest context apare si sintagma „talibanii” din PNTCD cu referire stricta la aceasta grupare. O exprimare care s-a vrut a fi zeflemitoare, intens vehiculata de celelalte grupari si de ziaristii din vremea respectiva. La momentul rupturii, Matei Boila, intr-o discutie cu Ion Diaconescu, a afirmat textual: „nu veti reusi nimic semnificativ intr-o guvernare cu spatele la zid, veti compromite partidul, lumea o sa va perceapa ca principalii vinovati, veti deveni nesemnificativi si chiar va fi putin probabila intrarea PNTCD in Parlament in 2000. Singura realizare va fi distrugerea partidului si condamnarea lui la moarte. ”
    Profetice afirmatii!
    Urmeaza pana in 2000, guvernari sterile lipsite de substanta care n-au facut decat sa compromita si mai mult imaginea PNTCD.
    Acuma, ca unii-in speta Ciorbea- au adoptat acest discurs manati doar de orgoliu si spirit revansard este evident. Tot comportamentul politic ulterior al acestui individ a stat sub semnul compromisului si a dorintei de capatuire. Dar asta nu inseamna ca ceilalti membri ai gruparii nu au fost de buna credinta. Si nu inseamna deloc ca demersul lor politic din 1998 nu a fost corect. Li se poate reprosa, eventual, incapacitatea de a fi „citit” corect caracterul lui Ciorbea. Si poate aceasta incapacitate se datoreaza unei viziuni, sa zicem naive, de a credita o persoana, care adopta un demers corect, in primul rand cu buna credinta. Realitatea a aratat ca o pozitie politica corecta, in Romania, se datoreaza aproape intotdeauna unor meschine calcule politice care au ca principale scopuri capatuirea si parvenirea.
    A se vedea cel mai recent caz: Johannis si adoptarea de catre acesta a unui discurs anticoruptie.
    De altfel, in 2000, deci dupa un an si jumatate, s-a produs ruptura dintre Ciorbea, pe de o parte, si Boila&Petrina pe de alta parte. „Talibanii”(o parte din ei) au preferat sa iasa din politica decat sa inceapa o politica a compromisului.
    Foarte putine iesiri publice, pe teme politice, au mai avut fratii Boila dupa 2000. Una dintre ele a fost in 2009 cand au dezavuat si condamnat public intelegerea rusinoasa dintre PNTCD si PSD. Intelegere care a avut ca principala finalitate sustinerea de catre PNTCD a candidatului PSD din perioada respectiva adica a lui Mircea Geoana. Si in subsidiar „albirea” PSD.
    De aceea nu inteleg sub nicio forma afirmatiile citate. Chiar deloc!

    Adrian Boila

  8. Adi,

    Aerul de intransigență al lui Ciorbea și aerele de ardelean serios, în contrast, de pildă, cu „miticul sudist” Radu Vasile, au păcălit oameni de bună credință. Care nu ar fi trebuit însă să se lase păcăliți. Pentru că au fost avertizați. Cel puțin de subsemnata.
    Ciorbea a fost candidat la alegerile din 20 mai 1990 pe listele unui partid jurassic precursor al PSM.
    „Realizările” lui Ciorbea de la primăria Bucureștiului ar fi trebuit de asemenea să fie cunoscute „talibanilor” – celor de bună credință, că pe ceilalți nu aveau de ce să-i deranjeze. Vorbesc despre soarta acelor (puțini) foști proprietari care reușiseră, chiar în condițiile justiției lui Iliescu din acei ani, să-și recupereze case, și care au pierdut din nou acele case, datorită intransigentului anticomunist Ciorbea, fost procuror în anii 80, fost șef de sindicate, demn urmaș al lui Iuliu Maniu și al Seniorului la cârma PNȚ – partid pe care l-a condus cu înțelepciune de la guvernare până la starea de plancton politic.

    http://www.avp.ro/cv-uri%20con.....bea_ro.pdf
    http://www.valerianstan.ro/a46.....ianul.html
    http://www.evz.ro/balciul-case.....22986.html
    http://www.ziare.com/pntcd/cri.....ui-1195961
    http://www.ziuanews.ro/editori.....scu-306772

    De evoluția ulterioară a lui Ciorbea nu are rost să mai vorbim. Amândoi o știm bine, la asta suntem de acord. Ceea ce vreau să spun este însă că ea nu ar fi trebuit să constituie o surpriză. Noi am profețit-o, dar nu a vrut lumea să ne asculte. Crede-mă, Adi, nu am nici cea mai mică satisfacție când mă văd repetând formula VZN („v-am zis noi?”). De obicei, a fost de rău.

    Nu, nu Ion Diaconescu a dus PNȚ la groapă.
    Așa cum extrem de pătrunzător l-a descris la un moment dat Ion Varlam, Ion Diaconescu era un om de un curaj personal extraordinar (de altfel, pot confirma aceasta pe baza hârtiilor legate de detenția de la Rm Sărat aflate în dosarul de urmărire penală al lui Vișinescu; Diaconescu a fost unul dintre cei mai curajoși deținuți de acolo, tot mereu punea la cale câte ceva, mereu era pedepsit – groaznic – și iar o lua de la capăt, sunt nenumărate informații despre atitudinea lui refractară de acolo). Problema lui nu era că i-ar fi fost frică de ceva/cineva, ci, așa cum a observat Dl. Varlam, faptul că nu suporta ca în jurul lui să fie conflicte, avea oroare de certuri și de rupturi. A fost suficient ca unii și alții să-l amenințe că „dacă nu… așa-și-pe-dincolo, el/ei rup/e partidul”. E ca în istorioara cu judecata lui Solomon. Diaconescu și-ar fi dat viața mai degrabă decât să accepte ruperea PNȚ. Lui Ciorbea nu i-a fost atât de greu…
    De aceea a rămas mitul, total nedrept, chiar mincinos, că din cauza lui Diaconescu s-ar fi ales praful de PNȚ.

    PNȚ era deja mort și împăiat de la congresul din 1995 (când noi, ăștia de la ILD, nu am putut nici măcar să ne apropiem de sala în care PNȚ își dădea ultima suflare, întrucât zona era bine păzită de colegi de-ai noștri care și ei știau că aveam dreptate, și că nu noi eram pericolul care amenința PNȚ, ci cei aflați înăuntrul sălii…). Când a câștigat alegerile în 1996, nu mai era PNȚ ci o hologramă, care imita convingător imaginea fostului partid creștin, patriotic, anticomunist, speranța de libertate și de legătură cu Civilizația a milioane de români.
    PNȚCD deja în 1996 era rezultatul împăcării Seniorului cu Măgureanu.
    Detalii despre cum avea loc relația dintre cei doi – în condițiile în care Corneliu Coposu era deja foarte bolnav, iar Măgureanu nu putea să nu știe asta – în relatarea unui personaj care nu poate fi suspectat că inventează, întrucât, evident, nu își dă seama de semnificația în 3 dimensiuni a lucrurilor pe care le spune, v. aici, în acest interviu:
    http://www.evz.ro/corneliu-cop.....51719.html
    Reiese clar că Măgureanu îi sugera lui Coposu cine e bun și cine e rău în PNȚ.
    Iar noi nu putem să nu facem conexiunea logică dintre astfel de sugestii și epurările, resp promovările, făcute de Senior în ultimele sale luni de viață.

    Fostul secretar îşi mai aminteşte şi că Seniorul era vizitat frecvent de Virgil Măgureanu. ”De la Măgureanu ştia domnul preşedinte cine sunt trădătorii. Venea noaptea, eu îi deschideam uşa, eu o încuiam după ce pleca. Nu vorbeau numai despre ţărănişti, ci de oameni din toate domeniile. Îl respecta mult pe domnul Coposu”, spune nea Costică.

    „Talibanii lui Ciorbea” nu erau numai frații Boilă – despre a căror bună credință nu mi-ar trece prin cap să mă îndoiesc, dar a căror alianță cu Ciorbea n-am să o înțeleg niciodată.
    Când ziceam că Băsescu, Tismăneanu, Macovei „au făcut ce n-au făcut „talibanii” lui Ciorbea, depozitarii testamentului politic al Seniorului, care s-a împăcat cu Iliescu și cu Măgureanu”, nu mă refeream la frații Boilă. De altfel, ei n-au fost la butoane, n-au participat nici la guvernare, nici la conducerea PNȚCD/Convenției, așadar nu de la ei aveam pretenția „să facă” ce trebuia făcut în România atunci.
    Cine erau „talibanii” lui Ciorbea, depozitarii testamentului politic al Seniorului, care s-a împăcat cu Iliescu și cu Măgureanu? Păi, uite:
    În general, toți cei cu care am avut de luptat în interiorul PNȚ se prevalau de pretenția că „ei sunt cu Seniorul Coposu”. Și că noi, ăștia, care contestam, de exemplu, pe Ciumara, de fapt „vrem să-l dăm jos pe Domnul Coposu și să ne punem în locul lui” (presupun că așa îi spunea și Măgureanu, v. linkul de mai sus). La început, eram indignată când auzeam așa ceva. Noi credeam că Președintelui nu puteau decât să-i pară normale cererile noastre, nu era el cel mai credibil și mai de seamă reprezentant al anticomunismului? Cum îndrăzneau acei oameni să pretindă că ei îl apără pe Coposu de noi? Cu timpul, n-am mai avut ce face, a trebuit să recunosc, acești oameni, de tip Ciumara, Ciorbea și alții, erau, într-adevăr susținuți de Senior, iar Seniorul însuși părea să creadă că noi suntem dușmanii. Deja de prin 1993, dar tot mai accentuat spre 1995, nu numai noi, eu, dar nici tatăl meu, Ioan Bărbuș, vicepreședinte PNȚCD, nu mai puteam să intrăm în contact cu Coposu – care era etanș păzit de un zid compact de nea-Costică-Ionașcu, secretare, șoferi și bodyguarzi, de care nu putea să treacă decât cine trebuia.
    De aceea, recunosc, acești oameni au fost, într-adevăr, până la urmă, legatarii testamentului politic al Seniorului, pe care ei știu cum au făcut să îl izoleze de noi și să îl convingă. Lor le-a lăsat partidul, și de aceea s-a întâmplat ce s-a întâmplat.

    Dar, în ciuda acestor manipulări profesionale, aparența de „talibani intransigenți” a unor oameni cu un trecut bălțat suficient de bine-cunoscut la vremea respectivă nu ar fi trebuit să-i înșele pe adevărații țărăniști.

  9. Ca tot veni vorba:
    http://jurnalul.ro/special-jur.....53803.html
    „- Văd că sunteţi mason… Cu masoneria în exil, cu dl Schapira de la Paris, avea relaţii dl Coposu?
    – Avea relaţii cu toată lumea. Pot să vă spun că atât domnul Coposu, cât şi domnul Măgureanu au pus umerii la reaprinderea luminii în România. Şi eu sunt membru fondator al Ritului de York. Am fost şi mare inspector general al MLNR. Oricum, în masonerie nu se face politică şi nici nu se discută probleme religioase, totul e loial şi se discută diplomatic.
    – Domnul Coposu era mason? Ştiu că era greco-catolic fervent…
    – Nu e nici o contradicţie în asta.”

  10. Păi, se prezintă singur, la începutul interviului. Uite:

    http://jurnalul.ro/special-jur.....53803.html

    Jurnalul Naţional: Cum aţi ajuns în anturajul lui Corneliu Coposu? Eraţi la începutul lui 1990 antrenor de canotaj la Dinamo…

    Mişu Barcan: Eram prieten cu un antrenor de scrimă, tot de acolo, Marius Lupuţiu. El avusese o tradiţie de familie naţional-ţărănistă, se înscrisese în partid. M-a rugat să-i ajut în campania electorală şi aşa am ajuns să-l însoţesc pe domnul Coposu prin ţară. Ştiam de la bunici şi părinţi câte ceva despre Iuliu Maniu şi PNŢ, aşa că nu m-au convins greu. Era în aprilie 1990 şi eu aveam zece zile libere, după un campionat de fond la Timişoara. Am mers cu dl Coposu, dl Ioan Bărbuş, dl Ion Diaconescu, dl Ioan Lup prin Transilvania, a fost o campanie grea. FSN-ul de atunci mobiliza oameni să facă scandal, după ce îi îmbăta în prealabil. La Şimleul Silvaniei ne făcuseră o contramanifestaţie cu bătăuşi beţi, mulţi aduşi din alte locuri. Voiau să ia cu asalt căminul cultural unde ne ţineam adunarea de campanie.
    Eu, ca fost sportiv la Dinamo, aveam mulţi colegi care ajunseseră pe poziţii importante la Poliţie sau serviciile speciale. Fusesem avertizat de unul dintre ei, care lucra în zonă, că se pregătesc violenţe. Poliţia ne-a scos pe o uşă din spate şi am evitat contactul cu feseniştii agitaţi. (…)

    După campanie, m-a chemat la o cafea şi o ţigară şi mi-a propus să devin secretarul lui particular. Am acceptat, rugându-l să mă păsuiască un timp, să-mi lichidez gestiunea de la Dinamo şi să mă consult cu familia. Am devenit salariat cu carte de muncă al PNŢCD, ca director de cabinet. Nu regret că am lăsat antrenoratul pentru domnul Coposu. Cât am lucrat cu dânsul nu l-am simţit drept şef, ci ca pe un prieten.
    (…)

    ● Vă pun o întrebare neplăcută… Unii lideri ţărănişti, precum Ion Varlam din Franţa, v-au acuzat că aţi fost infiltrat de SRI pe lângă domnul Coposu, ţinând cont că eraţi salariatul clubului Dinamo…
    Domnul Varlam e un spirit mai agitat şi plin de controverse, se certa cu toată lumea. Eu am fost angajat civil la Dinamo, nu ofiţer. Am început la Steaua, am fost detaşat antrenor la Marina Mangalia, unde am scos medaliaţi olimpici şi mondiali şi abia apoi la Dinamo. Am scos primii campioni olimpici ai României la proba masculină de doi rame, la Los Angeles, în 1984. Îmi vedeam strict de viaţa sportivă. Am fost antrenor emerit, nu am absolvit nici o şcoală militară. Într-adevăr, când plecam la campionate sau concursuri în exterior, trebuia să dăm nişte rapoarte atât la plecare, cât şi la venire.
    Apărea un CI-ist care ne întreba dacă am observat că vreun coleg şi-a vândut maşina sau casa înainte de plecare şi dacă în timpul deplasării a vrut să ia legătura cu noi exilaţi. Unii foşti sportivi aleseseră o carieră în MI, au ajuns chiar generali, dar eu nu. Erau atunci în partid alţi oameni, Liviu Petrina, Iftene Pop, Pavel Suian, care veneau din nişte structuri mai ciudate, legate, spun eu, de UM0544 şi UM0195, unităţi speciale. Era unul, Ştefan Lăpuşan, mai cultivat, fost şef de reţea, care s-a văzut cu dl Coposu să-i spună unde găseşte arhiva partidului. Petrina şi Iftene i-au pus tălpi. Eu, ca antrenor la Dinamo, aveam dreptul să intru să selectez sportivi oriunde la MI, mai puţin la unităţile pomenite mai sus. (…)

    Cum spuneam mai sus,
    Deja de prin 1993, dar tot mai accentuat spre 1995, nu numai noi, eu, dar nici tatăl meu, Ioan Bărbuș, vicepreședinte PNȚCD, nu mai puteam să intrăm în contact cu Coposu – care era etanș păzit de un zid compact de nea-Costică-Ionașcu, secretare, șoferi și bodyguarzi, de care nu putea să treacă decât cine trebuia.

  11. A propos de saracii si cinstitii care nu aveau loc de TUNT-ul si de organizatia de tineret PNTCD prin anii 95:
    – Victor Ciorbea face „eforturi deosebite” sa plateasca cei 570.000 de lei datorati de el si de sotie fiscului. Avocatul Poporului are de dat si la banci peste 1 mil. de euro
    http://www.hotnews.ro/stiri-es.....?nomobile=
    – Sorin Petre Dimitriu, presedintele Camerei de Comert Bucuresti, este urmarit penal de DNA intr-un nou dosar, care vizeaza fraude cu fonduri europene
    http://anticoruptie.hotnews.ro.....ropene.htm

  12. PS Uite, am aflat. Nic/Nicolae Vintila, asa il cheama pe unchiul derbedeu respectiv. Anca, iti spune ceva numele?

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.