Elite prea mari pentru o audienţă prea îndepărtată

sursa foto

Până de curând, eu credeam că foarte muți dintre cei care se exprimă public pe teme de politcă sau istorie recentă ignoră eroii pentru că păstrează derrière la tête nostalgii stângiste nemărturisite. În ultimii ani am aflat că în realitate ei nu ştiu mare lucru despre eroii ţării, mai ales despre cei din ultimul secol, pentru că nu au citit. Şi nu au citit pentru că, spun mulţi dintre ei, nu suportă ororile. Nu am crezut că situaţia e răspândită, dar am avut o confirmare clară în timpul procesului lui Vişinescu. Mai toate comentariile, şi aşa puţine, au minimalizat importanța procesului (că e prea puțin, că e prea târziu, că Vișinescu e prea bătrân, sau prea mic), pentru că, de!, aşa e de bon ton ; și s-au limitat la generalităţi. Referinţele punctuale la momentele-cheie ale procesului au lipsit. Cei care şi-au dat cu părerea la spartul târgului au strâmbat ritual din nas, însă nu asistaseră la proces şi nici nu citiseră documentele. (Şi de muzeul de la Râmnicu Sărat tot în cot îi doare.) Ori, asta nu e doar laşitate, ci şi lipsă de onestitate intelectuală. Nu trebuie să înveţi pe dinafară detaliile atrocităţilor, poţi chiar să sari peste pasajele care produc senzaţii extreme, dar nu poţi să te exprimi public despre starea naţiunii ca şi cum ororile din ultimul secol nu ar avea cauze precise şi ca şi cum nu ai şti că aceste cauze şi nu altele produc, acum şi aici, efecte bine definite şi evidente.

Ignorarea proporţiilor luptei dintre eroi şi duşmanii lor, adică dintre bine şi rău, permite ignorarea impactului pe care l-a avut răul comunist. Dacă proporţiile trecutului sunt deformate, nu e de mirare că şi prezentul e evaluat greşit, ceea ce s-a şi văzut în comentariile legate de ultimele alegeri. S-a vorbit de „victoria” PSD, uitându-se că persistenţa unor elemente esenţiale ale mecanismului securistic al ţării e cauza principală care face ca, în 2016, să mai existe încă votanţi disciplinaţi ai PSD, care resping orice argumente şi chiar sunt gata să sacrifice viitorul copiilor lor de dragul PSD. PSD-ul nu e ca orice partid. Reţeaua clienţilor săi e bazată pe cârdăşii, crimă organizată, dispreţ, psihoze şi ignoranţă. Acestea nu pot fi combătute de experţi sceptici, la mese rotunde, ci în piaţa publică, de oameni capabili să facă politică morală şi inteligentă, care să demonteze reţeaua şi să inspire încredere şi respect de sine. Singurul lucru pe care ar putea să îl facă experţii ar fi să renunţe un pic la proslăvirea necondiţionată apolitismului şi a spiritului revoluţionar.

Dispreţul faţă de actul politic şi faţă de trecut, ca şi indulgenţa faţă minciună, permit şi repetarea trădărilor PNL, un partid cu nume mare care spune una şi face mereu alta. PNL a păstrat şi dezvoltat exclusiv linia compromisurilor neruşinate şi iresponsabile ale lui Tătărascu. Nu a fost niciodată o opoziţie reală contra FSN/PSD, ci doar o damă întreţinută pe centura politicii de către sistemul ticăloşit. A continuat ce a început Tătărăscu înainte de război. Atât. Brătienii, săracii, au rămas la Sighet. Să ne amintim că în 1990 au mai fost nişte alegeri, tot în Duminica Orbului, când Iliescu şi PCR/FSN au organizat o campanie electorală abuzivă şi violentă. PNŢ-ul propusese atunci ca Opoziţia să îşi retragă candidaţii şi să îl lase pe Iliescu să fie candidatul unic, ca să se vadă bine cât e el de comunist. În 1990, lumea era cu ochii pe noi şi gestul ar fi avut impact. Cine s-a opus? PNL. Radu Câmpeanu, care ştia perfect cum fuseseră alegerile din 1946 şi că la cele din 1990 comuniştii foloseau exact aceleaşi metode, a spus că el crede că are şanse să câştige. Această linie politică a dus direct şi perfect logic la USL, la liberalii certaţi cu DNA-ul, la propunerile legislative socialiste ale PNL şi, în paralel, la „cea mai serioasă şi prestigioasă” candidatură la Primăria Capitalei: „adevăratul liberal” Daniel Barbu .

Şi în cazul Nicuşor Dan vs. Cătălin Predoiu evaluarea elitelor e sofisticată, dar ratează total diagnosticul. Nu există motive de speranţă în Nicuşor Dan, nici de deprimare pentru că Predoiu nu i-a lăsat locul. Azimutul la urne e dat în primul şi în primul rând de conţinutul programului candidaţilor şi de abia apoi de sondaje, harisma candidaţilor şi altele. Nicuşor Dan, acum pe față prietenul Antenei 3, nu a fost niciodată un candidat al dreptei. Nu se poate trece peste acest lucru. Politica de stânga-dreapta pe care o propune el e o himeră şi himerele sunt foarte periculoase. În afară de cei mai mari nerozi, doar cei care vor să distrugă sensul noţiunii de politică pretind că pot să facă simultan politică de dreapta şi de stânga. Nicuşor Dan e cinstit când spune că e antisistem, pentru că el vrea să distrugă sistemul, nu să îl repare. Şi a început cu anti-independeţa energetică a ţării, cu un şef de campanie care călătoreşte regulat la Moscova şi cu un model de primar ca Antanas Mokus. Acest mesaj „dă mici răcori”. Problema e că farsa lui de doi lei (vechi) nu a fost remarcată, pentru că educaţia politică şi morală a votanţilor săi – intelectuali şi tineri – e foarte săracă. Asta e îngrijorător, nu că Firea a fost votată de electoratul tradiţional al PSD (43% din cei 33% care s-au dus la vot).

Bucureştiul de azi nu e mai roşu ca cel de ieri, însă majoritatea oamenilor nu au cu cine să voteze, iar o nepermis de mare parte din cei care votează nu ştiu ce înseamnă stânga şi dreapta politică. Îşi închipuie că se implică cetăţeneşte, când ei de fapt ignoră cu veselie ce este politica şi nici nu le trece prin minte că trebuie să se instruiască şi în acest domeniu. Ei nici măcar nu au certitudinea că toate alegerile au efecte practice şi că e important să alegi binele şi să respingi răul în realitate, nu în proiect sau în imaginaţie. Asta chiar ar trebui să dea răcori pentru că aşa era şi la sfârşitul anilor 30. Mulţi intelectuali credeau că merge şi cu Carol II, şi cu Goga, şi cu Căpitanul, şi cu Maniu. Când a venit confruntarea cu realitatea, s-a dovedit că numai varianta lui Maniu era viabilă. Factura lipsei de responsabilitate morală şi politică a fost plătită însă de cei  mai buni şi mai curajoşi, care au murit sau şi-au lăsat tinereţile în închisori.

Augustin Vişa relatează în memoriile sale că de abia în Gulag, când era deja prea târziu, intelectualii (nu numai români) au înţeles cât de importantă e educaţia politică şi le-a părut rău că făcuseră alegeri politice superficiale şi motivate afectiv. Pentru asta a fost nevoie de un război şi de o „pace” în care guvernele şi-au ucis proprii cetăţeni neînarmaţi.

Ne putem permite să riscăm o experienţă similară şi cu războiul hibrid rusesc? Experții vorbesc şi despre asta la modul distant-teoretic. Încă nu cred că războiul hibrid e cât se poate de real şi că ne priveşte pe noi chiar acum. Uită că ultimul război, cel „rece”, a fost mai sângeros şi mai distructiv decât multe alte războaie şi s-a terminat cu o remiză, nu cu o victorie clară. Nu observă nici că arma principală a războiului hibrid este haosul. Dughin, cel care vrea să unească al III-lea Reich, cu a III-a Romă şi cu Internaţionala a III-a, anunţă sfârşitul Logosului şi începutul Haosului. Putin, Puric, Ernu, Văcărelu, Baştovoi şi amicii lor utili, mai mult sau mai puţin conştienţi, au nevoie vitală de orice formă de haos. Exact asta oferă PSD, Nicuşor Dan şi diversele ciudăţenii liberale: principii morale terfelite, limbaj încâlcit, dezordine în viaţa publică şi vieţi personale pe care nu şi le-ar dori nimeni. Elitele nu doar că nu combat aceste lucruri, dar întreţin cu pasiunea lor de a prezenta numai deznădejdea şi murdăriile atmosfera de demoralizare de care au nevoie ticăloşii. 

Era de aşteptat ca de Ziua Eroilor intelectualii noştri critici să nu vorbească despre eroi. Ziua Eroilor are legătură cu BOR, iar intelectualii, altfel maeştri neîntrecuţi ai dialogului şi toleranţei, nu pot trece de faptul că BOR face catedrală, deşi ei preferă, ca toţi demiurgii de treabă, lemnul şi spaţiile mici. De fapt, ei au atribute demiurgice în tot ce fac. Dacă le citeşti sau asculţi comentariile crezi că sunt kryptoniţi, aflaţi în afara timpului şi spaţiului, sau undeva în stratosferă, deasupra României. Au impresia că ei nu sunt români şi că etichetele pe care le aplică ei când vorbesc de „Românica” nu îi pot privi pe ei, care sunt perfect imparţiali şi neatinşi de nici un fel de condiţionări. E imposibil să fie influenţaţi de parcursul vieţii lor, de ambiţii profesionale, prejudecăţi sau slăbiciuni omeneşti. Nu. Ei sunt absolut obiectivi, nu au făcut niciodată evaluări greşite, au dreptul să judece, să fie sarcastici, să dea note, sfaturi, certificate de bună purtare, etc.

Dacă cei care îşi asumă responsabilitatea să dea sfaturi sunt incoerenţi, ce să ne mai mirăm de bieţii oameni de pe stradă? Nimeni nu vorbeşte cu ei, pe limba lor, cu răbdare şi demnitate. Sunt ponegriţi că sunt provinciali, preliberali şi pupători de moaşte. Sunt dispreţuiţi că se duc la preoţi, fără ca nimeni să vadă că preoţii, chiar cei arghirofili şi stângaci, tot mai ştiu cum să primească şi să mângâie un amărât, cum să dea un cât de mic sfat bun sau să arate înţelegere pentru greutăţile celorlalţi. Intelectualii „critici” nu ştiu să facă asta. Chiar dacă sunt dezinteresaţi material şi bine pregătiţi profesional, nu sunt capabili decât de reproşuri. Din suprema sforţare a amabilităţii lor nu poate să iasă decât tonul condescedent. Nu ştiu să comunice cu oamenii şi cu atât mai puţin să îi ghideze. Nu au destulă tărie să fie statornici ei înşişi, darămite să îi mai susţină şi pe cei şovăielnici. Dacă elitele ar fi fost solide moral şi politic, la cât au scris şi vorbit în ultimii 26 de ani, ar fi fost urmate şi am fi văzut rezultate palpabile în viaţa publică, cum se văd în Polonia.

Uneori te şi întrebi cui se adresează aceștia, pentru că nu românul de rând e interlocutorul lor. Par a vorbi mai degrabă cu nişte mediatori care ar trebui să transmită opiniile şi verdictele lor românului de rând. Probabil mulţi dintre cei relativ tineri scriu încă pentru ca să le crească numărul de articole publicate şi să avanseze în profesie. Alţii probabil se exprimă ca să îşi descarce tensiunile lăuntrice. Indiferent de motiv, din păcate, preocuparea lor nu e să îi facă pe cei din jurul lor să dea ce au mai bun. Nu pot să le arate prietenie, încredere şi înţelegere pentru că ei înşişi sunt secătuiţi sufleteşte (lucru pe care mulţi îl şi admit). Nu spun că nu sunt destui intelectuali foarte capabili în domeniul lor, ci că, din nefericire, imensa majoritate nu au caractere destul de tari încât să poată fi consideraţi modele. Sunt slabi, infatuaţi, nihilişti şi cinici, şi se mai şi cred infailibili. Au mentalitate de perdanţi nu de învingători. E uşor de înţeles că nu se simt la largul lor în compania eroilor adevăraţi. Pot să vorbească despre eroi la modul teoretic, dar se vede că nu ştiu să aibă o relaţie personală cu eroii. Văicăreala, disecarea bolnăvicioasă a mizeriilor românilor, etalarea la nesfârşit a petelor negre din istoria ţării sunt mult mai apropiate de sufletul lor.

Comentatorii „avizați” tind să fie prea ocupați cu admirația de sine și de breaslă şi preferă să doarmă liniştiți somnul rațiunii, lăsând treaba pe seama unui Nicușor Dan, cu tot cu șeful de campanie. Singura speranţă rămâne tot în oamenii de rând care, măcar în momente de criză, îşi aduc aminte de ce le spuneau bunicii şi înţeleg instinctiv că trebuie să se ferească de trădători şi de Rusia.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.