Cum am ajuns aici

de Mihaela Bărbuș și Anca Cernea

Elsa Anca-Bărbuș despre Manifestația de la 8 Noiembrie: Îl aclamam pe Rege, dar era de fapt un strigăt de solidaritate cu ţara

Elsa Anca-Bărbuş este fiica fruntaşului ţărănist Victor Anca şi soţia lui Ioan Bărbuş, fost vicepreşedinte şi senator PNŢCD. Fost deţinut politic, a lucrat sub calificarea sa până în 1968 şi apoi ca traducătoare.

 

M-am născut într-o familie de ţărănişti. Am auzit de politică o viaţă întreagă şi am simţit la fel cu ei, pentru că aşa era atmosfera în societatea în care trăiam noi. Oameni simpli, dar ţineau cu ţara. Bineînţeles că, înainte de a începe războiul am ştiut că, dacă va fi război, Aliaţii câştigă şi că nemţii vor pierde. Oricât a fost de bine instruită şi de tehnică armata germană, ştiam că vor pierde războiul tot timpul. Am avut o decepţie la sfârşit când, în loc să vină americanii, au venit ruşii. Mai ales comparaţia faţă de nemţii ăia curaţi şi ordonaţi. Să vezi armata aia plină de praf şi dezordonată, şi mergând haotic, în mişcare brauniană prin oraş, era destul de respingător.

Vorba e că aveau nişte conducători care ştiau să pună mâna pe putere şi să influenţeze politica românească. Treptat s-a simţit presiunea rusească. Era o Comisie Aliată de Control [al aplicării Armistiţiului], reprezentând toate cele trei ţări, adică Anglia, Statele Unite şi Rusia, dar Rusia era cea care hotăra în România. Nu ne-am dat seama de la început. Am tot sperat că, aşa cum se zicea în popor, că era proverbial, că vin americanii, nu?

Atunci am intrat eu în facultate [în 1945], în anul întâi. Toţi studenţii erau spontani şi vorbăreţi, şi gălăgioşi cum sunt studenţii, dar atunci nu vorbeam de muzică ci de politică între noi. Cam aşa era. Eram în septembrie. Era deja o continuitate pentru că, la ora 12, în fiecare zi, se schimba garda la Palat şi lumea se obişnuise să vină să asiste la schimbarea gărzii. Era un fel de manifestare tăcută a solidarităţii cu Regele, care reprezenta poporul românesc. Pe vremea aia aşa ni se părea, că demnitatea română era reprezentată de această persoană. În ziua de 8 noiembrie fusesem la un curs, la ASE, în Piaţa Romană. Veneam pe Clémenceau înspre piaţa din faţa Palatului. Era lumea acolo multă şi era entuziasm. Venisem singură, nu venisem cu colegii, dar era solidaritate între noi. Râdeam din priviri unii cu alţii şi eram cu toţii de acord că în momentul ăla îl aclamam pe Rege, dar era de fapt un strigăt de solidaritate cu ţara asta împotriva celor care veneau să dicteze o altfel de politică.

Pe la 12, aproximativ şi jumătate (nu ştiu decât foarte vag) au început să vină camioane cu muncitori care strigau lozinci şi se simţea că e o presiune şi o ameninţare. Pe câte ştiu eu, liberalii s-au retras la început. Au avut un fel de parolă, că să se retragă. A rămas ceva mai puţină lume în Piaţă. M-am dus şi eu, de fapt, pentru că erau ameninţători şi provocatori. Nu ştiu cum s-a întâmplat pe urmă. Ştiu că a fost o oarecare încăierare, că murise unul din manifestanţi şi pe urmă s-a spus că era un muncitor care a fost agresat de manifestanţi.

Şi cu asta s-a terminat 8 Noiembrie, dar însemnase un moment în care lumea s-a afirmat foarte puternic, cu toate că se simţea deja presiune rusească în ţară. A rămas o amintire pentru noi. Ştiu că a participat Paul Lăzărescu. Pe urmă am fost închişi cu toţii înainte de abdicarea Regelui [la 1 decembrie 1947], când au fost arestaţi cam câteva sute de studenţi, nu cred că era chiar o mie, cum i s-a spus Regelui. Am fost în subsol, la ceea ce era atunci Ministerul de Interne, vizavi de Palatul Regal, unde a fost un timp Senatul (în ultima perioadă de timp). Şi eram în subsol şi auzeam agitaţie din Piaţă. Am auzit când a plecat Regele, dar nu am înţeles bine despre ce e voba, că eram izolaţi acolo. Nu vedeam, eram la subsol, doar că auzisem zgomotele. Şi pe urmă ne-a încărcat pe noi în nişte maşini care erau autobuze deschise – autobuzele cu care se făcea schimbarea sergenţilor la stopuri. Pe vremea aia nu erau semafoare şi era la fiecare răscruce importantă câte un sergent care arăta direcţia în care se poate traversa.

După Armistiţiu, toată lumea fusese solidară şi convinsă că ruşii nu ne vor binele, ceea ce s-a şi văzut. Treptat însă au venit cu oamenii lor la putere şi au început prin violenţă şi prin intimidare să-şi impună politica lor. Asta a mers, aşa, de-a lungul anilor, arestările şi epurările la serviciu. Îi lăsau pe oameni fără serviciu şi deci fără sursa de existemţă. Vrând, nevrând, au început să se acomodeze, să se umilească, să se ducă să ceară serviciul înapoi. Şi aşa s-a creat atmosfera aia de supunere faţă de comunism, care a durat multă vreme.

Până la urmă, o oarecare educaţie spre comunism s-a făcut cu generaţiile care au mai urmat, dar totdeauna a fost nemulţumire. Îmi aduc aminte că un pic înainte de decembrie 89 se putea spune că pe stradă în Bucureşti era linişte la ora şapte seara, pentru că era ora când toată lumea se aduna acasă ca să asculte Europa Liberă, deci românii, totuşi, s-au trezit la realitate.

Nu au ajuns la putere decât oportuniştii, oamenii care erau non-valori, ca să spunem.  Un om cu demnitate nu s-ar fi aplecat la colaborare cu lucrurile urâte şi necinstite. Există şi acum oameni care sunt gata să se plieze la orice combinaţie, pentru că mentalitatea este mai materialistă, ar trebui să spun. Se gândesc mai puţin la demnitate, mai puţin la valori adevărate. Se gândesc: mie să-mi fie bine şi cu restul poate să se întâmple orice s-ar întâmpla, că nu mă mai interesează. Mi-aduc aminte de un tânăr care nu-şi plătise datoriile la întreţinere, la bloc, şi zicea: dar ce, stă blocul în banii mei? Ei uite, dacă nimeni nu plăteşte întreţinerea, ce se face blocul? Aşa e şi în societate. Dacă nu ne facem datoria de cetăţeni, noi suntem cei care tragem consecinţele.

Poate că tineretul de astăzi e mai puţin educat. Noi ştiam despre religie, despre credinţă, şi se spunea că România este o ţară sănătoasă, bogată. Am fi iubit ţara asta! Pe când acuma, sentimentele astea nu mai există chiar atât de bine. Când sunt proclamate de oportunişti nu mai conving pe nimeni. Nimenea nu mai crede că poate de-adevărat să-şi iubească ţara, pentru că cei care spun că o iubesc se vede bine că sunt mincinoşi.

 

Iuliu Maniu

Mai târziu, după câțiva ani, când m-am căsătorit [după o logodnă de 15 ani], soțul meu care participase activ la întâlnirea aceea de la 8 noiembrie mi-a povestit că fusese la Domnul Maniu să îl întrebe ce e de făcut, ce să facem la 8 noiembrie. Domnul Maniu i-a răspuns: Dragul meu, dacă aș fi student, n-ar trebui nimeni să îmi spună ce este de făcut. Și atunci, tinerii au luat hotărârea să se ducă și să își arate sentimentele, și regaliste, dar patriotice, în primul moment. Așa a iești Manifestația de la 8 Noiembrie care a fost puternică și care a rămas o amintire, ca o dată reper în trecutul nostru.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.