Publicul românesc află despre episcopii Bisericii Române Unite ucişi în închisoarile comuniste abia după 30 de ani de la căderea oficială a comunismului. Pare inadmisibil de târziu. Totuşi, poate că Providenţa a ales să ne pună în faţă modele lor de cinste, rigoare intelectuală şi onoare tocmai acum, când domneşte relativismul moral, confuzia intelectuală şi primitivismul în comportament. Probabil că acum avem cea mai mare nevoie de a-i cunoaşte, nu doar în sensul de a-i include în manualele de istorie, lucru absolut necesar, ci în sensul de a-i considera ca făcând parte din rădăcinile noastre.

Ar fi cea mai greşeală ca acum, când în sfârşit i-am întâlnit, să îi considerăm nişte excepţii nereprezentative. Ar fi foarte departe de adevărul istoric, de intenţia lor şi de ceea ce ne trebuie acum. Dorinţa lor a fost ca jertfa lor să fie baza renaşterii întregii societăţi româneşti, nu doar a Bisericii Unite. Episcopii nu pot fi excepţii, ei sunt capii Bisericii. Ei stabilesc traiectoria, ei sunt trama pe care se ţese comunitatea. Exemplul lor e hotărâtor. Cea mai mare jignire pe care le-am aduce-o ar fi să considerăm că eroismul şi măreţia lor sunt cumva străine de trecutul ţării şi al nostru personal. O astfel de interpretare ar împlini acum, după 70 de ani, dorinţa slugilor lui Stalin de a rupe Biserica Unită de neamul românesc.

Ce a vrut Stalin şi ce nu a reuşit

Regimul comunist a considerat că interzicerea Bisericii Române Unite (BRU) este indispensabilă pentru sovietizarea ţării. O Biserică vie, cu viaţă spirituală înfloritoare, apropiată de popor, profund patriotică şi totodată legată organic de cultura europeană, nu putea fi acceptată de un regim radical antiromânesc, care urmărea depersonalizarea cetăţenilor. Stalin interzisese Biserica greco-catolică din Ucraina şi autorităţile bisericeşti de la noi se aşteptau la persecuţii şi în România.

După instalarea guvernului Groza, BRU a devenit ţinta propagandei revoluţionare şi victima abuzurilor administrative ale slugilor ruşilor. S-a trecut la exproprieri, închiderea şcolilor confesionale, concedieri de preoţi, ameninţarea şi agresarea clerului şi a credincioşilor.

În noaptea de 28/29 octombrie 1948 au fost arestaţi toţi episcopii BRU: Dr. Valeriu-Traian Frenţiu, episcop de Oradea, Dr. Alexandru Rusu, episcop de Maramureş, Dr. Iuliu Hossu, episcop de Cluj, Dr. Ioan Bălan, episcop de Lugoj, Dr. Ioan Suciu, administrator apostolic al Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Făgăraş şi Dr. Vasile Aftenie, episcop vicar pentru Bucureşti. Aceştia au fost duşi la reşedinţa patriarhală de la mănăstirea Dragoslavele, transformată în lagăr păzit de Siguranţă. Acolo au fost vizitaţi de PF Iustinian Marina, Patriarhul Roşu, şi de exarhul (şi viitorul patriarh) Teoctist Arăpaşu, care le-au cerut să treacă la ortodoxie. Nici un episcop greco-catolic nu a acceptat propunerea.

În acceiaşi noapte au fost arestaţi 25 de preoţi cu funcţii de răspundere în structurile bisericeşti. Aceştia au fost duşi la mănăstirea Neamţ. Exarhul Teoctist le-a cerut şi lor să devină ortodocşi. 4 din cei 25 au cedat presiunilor.

Cu acordul Vaticanului, între 1948-1950, s-au luat măsuri pentru a asigura continuitatea ierarhiei în timpul persecuţiilor. Astfel au fost sfinţiţi următorii episcopi vicari tineri: Ioan Ploscaru pentru episcopia de Lugoj (1948), Dr. Iuliu Hirţea pentru Oradea (1949), Dr. Ioan Cherteş (1949) pentru Cluj-Gherla, Dr. Tit-Liviu Chinezu pentru vicariatul de Bucureşti (1949), Dr. Ioan Dragomir pentru episcopia de Maramureş (1949) şi Dr. Alexandru Todea pentru Arhiepiscopia de Alba Iulia şi Făgăraş (1950). Prin urmare, începând din 1950, BRU a avut doisprezece episcopi.

„… spectacolul pe care îl oferea celula [de la Sighet a] episcopilor uniţi era impresionant… Îmbrăcaţi în haine de ocnaşi, martiri ai credinţei lor, toţi aceşti bătrâni nu păcătuiseră desigur decât prin omenie. Mare vină omenia în asemenea vreme, dar mari şi aceia care nu se ostenesc să o apere!” (Nicolae Carandino, Nopţi albe şi zile negre)

În februarie 1949 episcopii şi clericii care au refuzat trecerea la ortodoxie au fost internaţi în lagărul de la mănăstirea Căldăruşani, de unde au fost duşi (mai 1950) la închisoarea din Sighetul Marmaţiei. Ulterior, au fost închişi la Sighet şi episcopii vicari, în afară de Iuliu Hirţea. Episcopul Vasile Aftenie decedase deja la închisoarea Văcăreşti.

Condiţiile din penitenciarul Sighet au fost de exterminare: foame, frig, lipsă de igienă şi îngrijiri medicale, tratamente brutale şi umilitoare, izolare fizică şi informaţională. Locul fusese ales pentru că deţinuţii, care erau elita democratică a ţării, puteau fi transferaţi rapid în URSS şi folosiţi ca obiect de negociere în situaţia unui război între blocul occidental şi cel sovietic. Pe atunci, al treila război mondial era un risc foarte real pe care comuniştii îl luau în serios, fiind conştienţi de lipsa lor de legitimitate şi de eşecul total al sistemului pe care îl impuneau ţărilor din blocul sovietic.

„…[la Sighet] puteam pipăi toate oasele şi mă miram cum ţin laolaltă de tendoane…., unii dintre fraţi îmi spuneau acelaşi lucru…, cu toate acestea, n-am auzit de la niciunul niciun cuvânt de tânguire, tot timpul moralul înălţat; aceasta aşa trebuia să fie şi se primea cu sufletul împăcat şi mângâiat”. (card. Iuliu Hossu)

La Sighet au murit trei episcopi: Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Suciu şi Tit-Liviu Chinezu. Supravieţuitorilor li s-a fixat domiciliu obligatoriu la mănăstiri ortodoxe. Ioan Bălan a murit în 1959, la Ciorogârla, şi Iuliu Hossu la Căldăruşani, în 1970. După câteva luni de domiciliu obligatoriu, Alexandru Rusu a fost arestat din nou şi condamnat, murind la închisoarea Gherla, în 1963.

Cine sunt cei şapte martiri

VASILE AFTENIE (1899-1950) a fost episcop vicar pentru Bucureşti şi Vechiul Regat. Din familie de ţărani iobagi, era un om dintr-o bucată, cald, vesel şi cumsecade. Reuşea să-i ajute pe foarte mulţi, deşi el trăia în sărăcie. Era ca un tată pentru refugiaţii transilvăneni care veniseră la Bucureşti după 1940. După venirea comuniştilor, a luptat foarte mult pentru a împiedica persecuţia Bisericii şi s-a străduit a pregăti comunitatea pentru încercările ce aveau să vină. Aflând că va fi arestat, un tânăr i-a propus să se ascundă în cartierul Bucureştii Noi, unde trăiau mulţi greco-catolici care credeau că îl pot apăra. I-a răspuns, punând mâna pe crucea de pe piept: „Această cruce mă opreşte. Dragul meu, tot eu să mă ascund? Ce s-ar întâmpla dacă pe front generalul ar dezerta?” În lagărul de la Căldăruşani a fost izolat de confraţii săi şi dus la mănăstirea Sinaia, unde Groza şi Patriarhul Roşu i-au oferit scaunul mitropoliei de Iaşi, adică posibilitatea de a ajunge patriarh ortodox. A răspuns: „Nu am nici suflet, nici conştiinţă, nici credinţă, nici neam de vânzare”. A fost dus la Ministerul de Interne şi a murit în urma unor anchete foarte dure. Este primul martir al Bisericii Române Unite.

VALERIU TRAIAN FRENŢIU (1875-1952), episcop de Oradea şi „Mare ofiţer al Ordinului Coroanei României”, a fost cel mai în vârstă dintre episcopii arestaţi în 1948. Foarte deschis în gândire, a fondat publicaţii, i-a ajutat cu burse pe elevii cu merite, a ridicat nivelul învăţământului teologic. Deşi avea un program foarte activ, a rămas un slujitor umil al altarului şi om al rugăciunii. Când a fost arestat, nu a voit să plece până când nu a slujit liturghia aşa cum se cuvine. Securiştii au fost nevoiţi să îl aştepte. La închisoarea Sighet atitudinea lui impunea respect. Nicolae Carandino, directorul publicaţiei ţărăniste Dreptatea, nota în memoriile sale: „totul era la el impresionant: barba albă, figura, mersul…. Deşi mic de statură, părea gradios”. La moartea lui Frenţiu, reprezentanţii elitei democratice a ţării închişi la Sighet au ţinut să exprime, cu riscuri mari, respectul pe care îl aveau pentru decanul de vârstă al episcopilor uniţi, după cum aminteşte Iuliu Hossu în memoriile sale: „Toţi aceşti fruntaşi care reprezentau ţara în lupta de rezistență în faţa cotropitorilor au luat parte din tot sufletul, cum mi-au comunicat pe rând, prin purtătorii lor de cuvânt, şoptit la uşa celulei, au luat parte vie la doliul nostru şi sufleteşte au făcut funeralii naţionale”.

IOAN SUCIU (1907-1953) a fost administrator apostolic al Mitropoliei Blajului. Un om cu o inteligenţă sclipitoare şi foarte bun orator, avea capacitatea să trateze pentru orice public cele mai complexe probleme de teologie şi de morală. Ştia să se facă iubit de copii şi tineri, ţinea conferinţe pentru studenţi, juca fotbal cu copiii de romi din Blaj, iubea natura. În timpul ocupaţiei horthyste, şi-a îndeplinit misiunea, cu riscul vieţii, în zona ocupată. A făcut tot ce a putut pentru a apăra libertatea Bisericii şi în faţa comniştilor. Ca şi episcopul Aftenie, a fost anchetat separat, cu metode brutale, la Ministerul de Interne. A murit la Sightet, înfometat, fără asistenţă medicală.

TIT LIVIU CHINEZU (1904-1955), protopop de Bucureşti şi apoi episcop auxiliar, era un om al studiului, apropiat de studenţi şi intelectuali, mai degrabă „şoricel de bibliotecă”, specialist în filosofia Sfâtului Toma de Aquino. Cu toate acestea, ca un bun greco-catolic, nu a ezitat să îşi arate sentimentele patriotice în public. A acceptat să devină episcop din spirit de sacrificiu. La Sighet, într-una din „discuţiile” în care securiştii încercau să îi convingă pe uniţi să treacă la ortodoxie, a replicat unui ofiţer „Domnule, sunt cât se poate de uimit să constat că guvernul comunist, care se declară ateu, manifestă atâta interes pentru convertirea noastră.” Pentru aceste cuvinte, a fost pedepsit de directorul închisorii, Vasile Ciolpan, cu două săptămâni de izolare. A murit la Sighet din cauza lipsei îngrijirilor medicale.

IOAN BĂLAN (1880-1959) a fost episcop de Lugoj. Curat sufleteşte ca un copil şi foarte învăţat, a fost membru în Comisia Pontificală pentru redactarea Dreptului Canonic al Bisericilor Orientale şi a tradus Noul Testament. În lagărul de la Dragoslavele, refuzând cererea Patriahului Roşu de a deveni ortodox, PS Bălan a dat şi o explicaţie: „nu aţi venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuţile creştineşti, ci ne-aţi arestat şi ne-aţi întemniţat. Hotărât, acestea nu sunt metodele lui Cristos!” A supravieţuit închisorii Sighet şi a murit fără asistenţă medicală, în domiciuliu obligatoriu la mănăstirea Ciorogârla.

ALEXANDRU RUSU (1884-1963) a fost episcop de Maramureş, responsabil de Culte în Consiliului Dirigent, deputat ales şi senator de drept. A rămas lângă credincioşi în timpul ocupaţiei horthyste, având o atitudine clar antifascistă. A supravieţuit închisorii Sighet, după care a stat doi ani în domiciliu obligatoriu la mănăstiri ortodoxe. În 1957, a fost din nou arestat şi, de această dată, condamnat pentru înaltă trădare. Intelectual foarte exigent, nu accepta fisuri de logică, astfel că securiştii erau dezarmaţi în faţa sa. La închisoarea Gherla a fost nevoit să suporte violenţa directorului Gonciu, un scelerat din categoria lui Vişinescu şi Ciolpan. A murit iubit de colegii de suferinţă, care însă nu i-au putut oferi şi îngijiri medicale adecvate. Ultimele sale cuvinte au fost „Doamne Dumnezeule, primeşte jertfa vieţii mele pentru libertatea Bisericii Greco-Catolice.”

IULIU HOSSU (1885-1970) a fost episcop de Cluj-Gherla şi unul din realizatorii Marii Uniri. Ca senator de drept, a apărat integritatea României împotriva revizionismului maghiar. A fost urât de autorităţile horthyste şi chiar agresat fizic de un grup de studenţi fanatici. În aprile 1944 a cerut tuturor preoţilor şi mirenilor din subodinea sa să îi ajute pe evrei. A trecut prin lagărele de la Dragoslavele şi Căldăruşani şi a supravieţuit închisorii Sighet. În 1955 i s-a fixat domiciliu obligatoriu la mănăstirea Curtea de Argeş, apoi la Ciorogârla, ajungând în cele din urmă din nou la Căldăruşani (1956), unde trăit supravegheat îndeaproape, fără drepturi civile elementare. În 1969 a fost creat cardinal de Papa Paul al VI-lea. Memoriile sale sunt un document cu totul remarcabil (Credinţa noastră este viaţa noastră, Cluj Napoca, Editura Dacia 2003) şi o lectură obligatorie pentru orice român care doreşte să fie informat corect asupra istoriei recente a României.

Prigoana continuă, dar şi rezistenţă organizată

Episcopii Todea, Hirţea, Cherteş, Ploscaru şi Dragomir au trecut prin cele mai dure închisori comuniste. Alexandru Todea a fost anchetat de Enoiu şi închis la Râmnicu Sărat pe timpul lui Vişinescu. Confraţii săi au avut parte de experienţe similare. Presiunile asupra lor şi cererile de trecere la ortodoxie începute în 1948 au continuat fără întrerupere până în 1989.

După 1964, episcopii clandestini, împreună cu clerul şi credincioşii rezistenţi, au reluat activitatea pastorală. Au fost instruiţi şi hirotoniţi noi preoţi, s-au făcut lecţii de catehism pentru copii, vizite la bolnavi, s-au slujit botezuri, căsătorii, înmormântări, totul în condiţii de mare sărăcie, cu riscuri şi eşecuri, sub supravegherea atentă a securităţii. În paralel, regimul comunist a continuat eforturile sistematice de denigrare a greco-catolicilor, de negare a rolului lor în cultura şi istoria ţării şi de „transferare” a meritelor lor către alte entităţi laice sau bisericeşti. Din păcate, acest fel de a consemna istoria a fost continuat şi după căderea oficială a regimului comunist.

Spre sfârşitul epocii lui Ceauşescu, ÎPS Todea a încurajat greco-catolicii să se manifeste puţin mai vizibil, dar pudent. Astfel, la liturghiile din casele particulare s-au adăugat câteva cântece, la pelerinajele de la Nicula sau Cacica prezenţa greco-catolicilor a fost mai puţin mai vizibilă. De asemenea, au fost posibile vizite la Roma ale unor responsabili greco-catolici, precum Dr. Coriolan Tămânian, ordinarius de Oradea.

Începând din decembrie 1989, episcopii Alexandru Todea şi Ioan Ploscaru au ieşit din clandestinitate, însă libertatea Bisericii Unite nu a fost respectată la nivelul standardelor ţărilor civilizate. Primele slujbe oficiale au avut loc tot în case particulare sau în şcoli şi pieţe publice. La sate, dar şi în oraşe, cultul greco-catolic a fost împiedicat să aibă o activitate normală, cazurile de agresiune fizică fiind foarte frecvente în anii 90. Cu mari eforturi şi insistenţe din afara ţării, s-a renunţat la violenţe şi au fost retrocedate catedralele, în afară de cea de la Baia Mare, un număr redus de biserici şi o parte din proprietăţi.

Iată că, după atâtea încercări, ni se dă nouă bucuria şi cinstea de a trăi momentul recunoaşterii valorii imense a jertfei episcopilor uniţi. Proclamarea publică a meritelor lor e un adevăr care ne eliberează de o parte din minciuna comunistă. Eroismul lor a ajuns la cunoştinţa tuturor şi nu mai poate fi ignorat. Istoria României nu se mai poate scrie ca până acum. După atât de mulţi ani de întuneric şi ură, să ne bucurăm astăzi cu inima uşoară, împreună cu toţi românii de bunăvoinţă. Să o facem însă cu recunoştinţă şi responsabilitate. Respectul faţă de martiri nu poate fi arătat decât prin preluarea mesajului lor, adică prin faptele şi atitudinile noastre personale de fiecare zi.

Fotografii: memorialsighet.ro

Pelerinaj la Cimitirul de lângă Sighet, unde sunt îngropaţi episcopii uniţi sursa: e-communio.ro
Print Friendly, PDF & Email

18 COMENTARII

  1. În această chestiune sunt, ca de obicei în zona noastră geografică, două aspecte contradictorii:
    – divizarea populației românești pe motive confesionale (catolici și ortodocși)
    – ruperea confesională din tradiția ortodoxă a însemnat apropierea de lumea vest-europeană, în condițiile amenințărilor politice-ideologice-militare de la est (rusia).

    Tocmai în asemenea condiții, liderii românilor de ambele confesiuni ar fi trebuit să construiască o strategie extrem de inteligentă („ca șerpii”…din Biblie) și care să asigure o conlucrare fertilă („ca porumbeii”…), pentru a dejuca acțiunile dușmanilor acestui neam !

    Din păcate, istoria ultimelor 3 veacuri consemnează aproape numai conflicte, care au favorizat enorm ingerințele pe toate planurile ale inamicilor văzuți și nevăzuți ai românilor. Peste tot unde umbli azi, în zonele cu confesiuni diferite, se întâlnesc aceeași lipsă de orizont spiritual, aceeași eludare a dialogului, plus lipsa de informare a celor mulți…

    Un episod recent din Sibiu – în același week-end, greco-catolicii au dezvelit un bust al lui Vaida-Voievod în curtea bisericii neretrocedate „dintre brazi”, iar ortodocșii un bust al aceluiaș fruntaș ardelean în Parcul Astra… Vă jur că în aer se putea ghici o rumoare satisfăcută a spiritului satanic rusesc !!!

  2. Și în aceeași chestiune – trebuie amintită atitudinea unui ortodox celebru, POETUL ȘI PUBLICISTUL MIHAI EMINESCU – care a poposit la Blaj în adolescență și a valorizat contribuția catolică de rit oriental prin nemuritoarea sintagmă „MICA ROMĂ”.

    (pe acea vreme ROMA nu avea nici o tangență cu alogenii țigani, chiar dacă Mihai s-o fi scăldat în Târnavă, în vara aceea de pomină, laolaltă cu copii din viitorul cartier Barbu Lăutaru…)

  3. Catolici, greco-catolici sau ortodocși, dacă nu vom strânge rândurile și nu vom păzi Cuvântul și poruncile lui Dumnezeu vom fi spulberați de spiritul satanic al marxismului cultural. În România anilor ‘950 sute de mii de oameni au fost închiși și torturați pentru că nu se potriveau cu planurile minunatei societăți ce se construia. Astăzi, întreaga lume devine ușor, ușor o închisoare. O noua încercare de făurire a unei societăți utopice este în plină desfășurare, iar piesele de puzzle care nu se potrivesc sunt date la o parte, nu cu bâta și trimitere la Canal, cum se făcea în trecut, ci prin reducerea la irelevanță socială, cenzură, blaming and shaming. Adversarii lui Dumnezeu își fac lucrarea lor, așa cum au făcut dintotdeauna.
    Întrebări:
    Care este lucrarea noastră, a celor care ne pretindem a fi creștini?
    Ne putem opune sau are vreun sens să ne opunem „mersului lumii” prin intermediul unor instrumente politice și instituționale (partide, legi, etc.)?
    Ce este de făcut? , ca să îl citez pe Lenin.

  4. Multumesc Dorin. E adevarat si e mare pacat ca exista destul de frecvent situatii ca cea de la Sibiu. Diagnosticul pus de Dumneavoastra e foarte exact : asa vor rusii, putinistii de acum, ca profesorii lor stalinisti. Solutia este deci sa facem exact invers. Modelul este dat tot de cei 7 si de tovarasii lor de suferinta si de strigatul Unitate! din Piata Izvor, de acum 20 de ani.
    Nu am auzit niciun detinut politic sa vada in PF Marina o figura « providentiala ». Nimeni nu credea in puscarii ca Patriarhul Rosu e altceva decat un colaborationist. Acolo apropierea si dorinta de unitate au fost poate mai mari decat ce s-a vazut in Parcul Izvor la venirea Papei Ioan Paul al II-lea. In inchisori diferentele nu erau intre culte si nici macar intre religii, ci intre oameni cumsecade si lichele. Au fost momente de apropiere foarte semnificative intre ortodocsi si catolici, ca si intre unguri si romani. Nu trebuie sa se piarda aceasta mostenire si laicii au o mare responsabilitate sa o transmita si pot sa faca lucruri pe care ierarhii ezita sa le faca.

  5. Ridike, nu traim vremuri usoare, dar nici nu suntem mai parasiti sau mai lipsiti de aparare decat alti crestini din alte timpuri sau alte locuri, cf. Efeseni 6: 13-18 (Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii.) Cred ca trebuie sa ne facem fiecare bucata lui si, cum spune Sf. Augustin, sa il iubim pe Dumnezeu si sa facem ce vrem. Fiecare face cum vrea in adevar, dreptate, spirit de rugaciune. ILD considera razboiul cultural f important, pt ca fara o schimbare de cultura si mentalitate, nu se vor schimba nici legile, moralitatea, etc. Asta a facut si trebuie sa faca in continuare Biserica Unita.

  6. Dnă Bărbuș, vă mulțumesc pentru replică. Dvs. spuneți:
    „fara o schimbare de cultura si mentalitate, nu se vor schimba nici legile, moralitatea, etc. Asta a facut si trebuie sa faca in continuare Biserica Unita.”

    Să-mi fie iertat, dar cred că este strategic greșit; fundamental greșit. Exact asta face marxismul cultural: a schimbat cultura și mentalitățile, iar acum schimbă legile și moralitatea. Urmează impunerea acestei moralități tuturor celorlalți. Războiul pe acest front (politic și cultural) este pierdut deja, de zeci de ani. Occidentul este dovada vie. Urmăm noi, cei de la periferie.

    Sunt de acord însă cu prima parte a mesajului dvs. Doar rugăciunea o mai putem lucra și să lăsăm restul în seama Lui. Să credem că vom recreștina lumea sau că vom restabili ipotetica civilizație creștină este o iluzie la limita aroganței. Creștinii primelor secole nu și-au propus să construiască o civilizație. Au vrut doar să-și mântuiască sufletele. Noi însă, suntem prea orbiți de ce-am avut și ce-am pierdut.

    Finalitatea lucrării Bisericii nu este în această lume, ci în cealaltă. Dacă vreo biserică își propune să schimbe legile și moralitatea acestei lumi înseamnă că își propune mai mult decât Hristos. EL nu a vrut să fie Împăratul acestei lumi.

  7. Dacă Biserica nu își propune să schimbe moralitatea oamenilor, atunci e bună de aruncat la gunoi.

    „Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.
    Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă.
    Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.” Mt 5, 13-15

    Scopul Bisericii e mântuirea sufletelor, e să-i ducă pe oameni la Dumnezeu.
    „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Mt 6, 33)
    Civilizația Occidentală este rezultatul (colateral, dacă vreți) al lucrării de mântuire a Bisericii. Face parte dintre acele lucruri care li s-au adăugat părinților noștri în ultimii aproape 2000 de ani, lucruri bune în măsura în care ei chiar au căutat Împărăția.

    Occidentul a căzut acum în mare parte pradă marxismului cultural, care a atacat exact această sursă vitală din care crescuse Civilizația sa, creștinismul.
    Dacă vrem ca totuși ca Civilizația Occidentală să supraviețuiască, nu e nevoie să inventăm o nouă religie, o nouă moralitate, e suficient să ne întoarcem la creștinism.

    Din religie se formează cultura și mentalitățile. Din acestea se formează viața politică a unei comunități. Și legile.
    Așa ajunge Biserica să influențeze viața publică. Predicând Evanghelia. Convertind inimile. Atunci, oamenii își vor schimba mentalitățile, vor trăi cf. moralei creștine. Și vor face legi bune. Nu Biserica face legi pentru comunități, oamenii fac legi, dar le fac în funcție de criterii morale, de cultură, de mentalități, care pot fi creștine sau nu.

    Este fundamental greșit, nu numai strategic, ci și moral, să ne limităm la rugăciune și să lăsăm Civilizația să o ia la vale.
    Desigur, rugăciunea este necesară.
    Dar avem obligația de a ne iubi aproapele, de a-i ajuta și apăra pe cei vulnerabili. Activ.
    Altfel, vom auzi la Judecată cuvintele:
    „flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat” Mt 25, 42-43

    Credința creștină și viața de rugăciune, dacă sunt autentice, trebuie neapărat să se vadă în viața creștinului și în faptele lui.
    „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.” Ioan 14, 15

    Așa au schimbat creștinii fața Pământului. Nu fiindcă și-au propus să construiască o nouă civilizație. Ci pentru că l-au iubit pe Dumnezeu și au păzit poruncile Lui. Au adus astfel în lume un pic mai multă dreptate, un pic mai multă prețuire pentru Adevăr, un pic mai mult respect pentru semeni, un pic de spirit de dăruire, chiar de jertfă, pentru alții, pentru binele comun. Creștinismul s-a răspândit, și tot mai mulți oameni au ajuns să împărtășească aceleași criterii morale, Cele Zece Porunci. Au putut să aibă ceva mai multă încredere unii într-alții, știind că și ceilalți se străduiesc să facă voia lui Dumnezeu. Așa s-a creat Civilizația. Nu ca proiect, ci ca efect colateral al convertirii inimilor, dar și vieților.

    Civilizația Occidentală este cea mai bună și mai strălucită dintre civilizațiile cunoscute în istorie și în geografie. Nu a fost perfectă, și nu va fi niciodată perfectă. Perfecțiunea va veni atunci când Domnul Însuși va binevoi a sorta oile de capre.

    Până atunci, Biserica TREBUIE să predice convertirea, întoarcerea la Dumnezeu, îndreptarea vieții cf. moralei creștine.
    Este o obligație, o datorie fundamentală, de la care nu se poate sustrage.
    „Căci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti!” Cor. 9, 16

    Așadar, Biserica TREBUIE să schimbe moralitatea oamenilor, adică să o aducă la standardul cerut de Evanghelie (măcar să o apropie de el cât mai mult).
    Dacă o masă critică de oameni din cetate își vor trăi viața cf. acestui standard, putem spera că și lucrurile „celelalte”, de exemplu avantajele Civilizației Occidentale, printre care și legi bune, ni se vor adăuga nouă.

    Perfecțiunea nu va fi atinsă pe Pământ. Perfect e numai Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu nu e din lumea aceasta. Dar totuși ni se cere să aducem în această lume cât mai multă sfințenie, atâta cât putem, prin rugăciune și prin comportamentul nostru.

  8. Multumim , Mihaela pentru articol.
    In cateva fraze ai spus mai mult decat au spus intr-o saptamana toti actorii importanti care si-au tinut de datorinta sa „cinsteasca”- in felul lor- memoria celor 12 episcopi (da, ai dreptate au fost 12 episcopi care au suferit pentru credinta) greco-catolici.
    Daca este oarecum de inteles reticenta respectiv retinerea ierarhiei catolice de a nominaliza in randul calailor ierarhia ortodoxa, pentru mine a fost suparator, dar nu neasteptat, sa ma izbesc de tot felul de formulari, putin spus stupide , care mai mult au eludat decat lamurit in ce a constat sacrificiul asumat al episcopilor beatificati.
    Episcopii nostri au fost martirizati pentru ca nu au vrut sa treaca la ortodoxie, nu au vrut sa paraseasca Biserica lui Cristos.
    Au fost redusi la tacere-in aparenta- pentru ca nu au vrut sa colaboreze cu regimul comunist ateu asa cum a facut ierarhia ortodoxa.
    Regimul comunist in colaborare cu ierarhia ortodoxa au fost calaii celor 12 episcopi si uneltele celui Rau.
    Este rusinos ca nici in ceasul al 12-lea teologi ortodocsi-de genul Preda- nu sunt in stare sa recunoasca rolul nefast al ierarhiei ortodoxe in aceasta crima si, mai ales, raul intrisec produs de „solutia” comunista, vorbind de pedagogia (?!) lui Dumnezeu.
    P.S. Ma enerveaza la culme ca, dupa ce citesc cateva randuri, privirea sa-mi cada peste tot felul de reclame care mai de care mai deocheate.
    Nu se poate face nimic pentru a restrictiona anumite reclame?

  9. Iată că se mai luminează un versant al mișcării răului într-o societate ce se autodenumește „ortodoxă” – cum zice Anca Cernea:
    „Occidentul a căzut acum în mare parte pradă marxismului cultural, care a atacat exact această sursă vitală din care crescuse Civilizația sa, Creștinismul.”

    Păi se știe clar că tocmai societatea rusească (care-și acceptă de o sută de ani conducătorii marxiști…) a dus la susținerea acestui marxism, inclusiv prin masiva sponsorizare de după al doilea război mondial – marxism care este folosit de așa-zișii pravoslavnici pentru a eroda lumea construită pe bazele Creștinismului catolic, apoi protestant !

  10. Multumesc, Toiu.
    Si eu am destule nedumeriri. Chiar in dimineata zilei de 2 iunie, Radu Preda inca mai folosea la tvr1 termenul « revenire » cand se referea la actul necrestinesc, imoral si ilegal din 1948. Unii spun ca fresca ce reprezinta farsa acelei « uniri » inca mai troneaza undeva la Patriarhie.
    Am vazut si eu eforturi cam stangace de a dosi sub pres rolul BOR. Am auzit ca s-a constatat acum, proaspat, din documente, ca nu BOR a fost la originea prigoanei impotriva Bisericii Unite, ca si cum asta ar fi o mare noutate. Am peste 50 de ani si nu am auzit pana azi pe cineva spunand ca BOR a avut initiativa. Problema BOR a fost colaborationismul. E mai putin decat initiativa, dar tot ramane in afara « metodelor lui Cristos », cum i-a spus Fericitul Ioan Balan Patriarhului Rosu la Dragoslavele. La fel credeau si IPS Todea si PS Ploscaru, cei 2 episcopi care au activat si dupa 1990, si asta cred si acum foarte multi frati ortodocsi. (Daca pana in 90, poate, majoritatea preotilor de rand nu au stiut ce s-a intamplat in 1948, cei care au fost neprietenosi dupa 90, au facut-o totusi cu stiinta si vointa.) Nu apropiem unirea credintei si nu ajutam la « purificarea memoriei », cum spunea Sf. Ioan Paul al II-lea, daca citim istoria pe sarite.
    Nu e bine sa luam ca reper al relatiilor dintre uniti si ortodocsi atitudinea PF Marina si a admiratorilor sai. Nu ei trebuie sa aiba ultimul cuvant despre ultimii 70 de ani. Exista nenumarate exemple de lucrare frateasca pana in 1989 si dupa, in inchisori si in partea oprimata a societatii romanesti. Astea sunt modelele de urmat. Reperul nu sunt comisiile functionaresti si partinitoare, nici dialogurile intre intelectuali de fitze, ci prietenia dintre Pr Mihai Balica (singurul preot ortodox care a fost la Ramanicu Sarat, de care nimeni nu vorbeste) si taranistii grceco-catolici din inchisori sau dintre P. Moisin si preotul ortodox din Campina. La Dragoslavele, nu atitudinea PF Marina e reperul, ci preotul ortodox din comuna, care a imprumutat episcopilor nostri cele necesare ca sa slujeasca Sfanta Liturghie.
    Acum se vede cat de manipulata a fost istoria si dupa 90 de catre cei care scriu « sincer » si « demitizeaza » trecutul. Daca lumea nu stie ca a existat rezistenta organizata a BRU, cu 7 episcopi martiri, 5 marturisitori si un mare numar de eroi, inseamna ca istoricii la moda sunt profund necinstiti si nu iau in serios ce s-a intamplat in inchisori si in rezistenta.

  11. In plus, am ramas cu impresia ca s-a vorbit cam putin si cam nedrept despre rezistenti.

    E foarte important că Episcopii au fost urmati de multi preoti si credinciosi, conteaza foarte mult ca nu a fost parasiti de turma. Securistii minteau cand le spuneau sa cedeze, pentru ca „au rams singuri”.
    Nu se poate perpetua minciuna asta nici macar in forma soft.
    Am auzit aluzii despre « fundamentalistii » si « indarjitii » greco-catolici.
    De parcă ei sunt problema. Din anii 90 si pana acum, sunt etichetati ca „resentimentari” cei care, pur si simplu, spun ce a fost in comunism.
    Imediat dupa caderea oficiala a comunismului, niste intelectuali subtili si stangisti, in frunte cu Michnik, au inceput o campanie de dimensiuni internationale de « atentionare » asupra pericolului ca victimele sa plateasca intocmai (sic !) ce au primit de la comunisti. Michnik parea convins ca Biserica din Polonia mai avea putin si facea lagare.
    Era o minciuna cap-coada.
    Nu au existat razbunari nicăieri, din Vietnam pana in Berlinul de Est, dar s-a facut multa vanzoleala pe tema asta, pana cand a ramas in subconstienutul oamenilor ca posibila razbunare a victimelor avea ceva legatura cu realitatea. De fapt, in tot blocul sovietic, victimele au ramas victime si sunt umilite si azi.

    Mi s-a parut foarte lipsit de eleganta ca nu a fost intervievat niciun taran batran care a rezistat in clandestinitate. Nu ma mir de dispretul presei laice, insa presa catolica ar trebui sa remedieze asta si sa pastreze cat se mai poate pastra din memoria acestor oameni admirabili.

    E foarte binevenit si urgent sa vorbim de iertare.
    Se citeaza mult cuvintele Fericitului Iuliu Hossu, care a spus ca „Dumnezeu ne-a trimis în acest întuneric al suferinței pentru ca să dăruim iertarea și a ne ruga pentru convertirea tuturor”. Nu ma indoiesc nicio clipa ca episcopii nostri au iertat si ca rugaciunile lor au dat si dau mereu roade de har.
    Si noi trebuie sa iertam fara rezerve, insa trebuie sa spunem ce a fost, tot ca PS Hossu. PS Hossu i-a tratat cu caritate pe opresori, insa nu i-a numit ingerasi, ci opresori.
    Iertarea si milostivirea data de episcopii nostri in inchisori nu a avut rezultate masurabile omeneste. Eu sper ca Visinescu, Ciolpan, Ficior, Dorobantu, Gonciu sa se fi cait in ultimul ceas, insa, din ce se stie pana acum, din nefericire, nici ei si nici vreun alt calau al inchisorilor nu s-a cait, nu pentru ca nu ar fi primit iertarea, ci pentru ca nu i-a parut rau. Asa ca, daca se mentin tensiunile, e bine sa ne gandim si la acest « amanunt » si sa nu aruncam vina pe « fundamentalismul » victimelor.

    Nu e ok ca toate victimele sa fie banuite in bloc de resentimente, dar cand vine vorba de faptele agresorilor, sa nu se accepte nimic pana nu se masoara la fix toate detaliile.

  12. la 11 //
    Așa este – avem mereu, în fiecare moment, dovezi că „războiul cultural”, de fapt o propagandă ordinară, a continuat în aceleași paradigme, concoctate de kgb !! Și e dovadă de minte puțină, înceată și aplecată spre rău, faptul că unii repetă aceleași neadevăruri pe care le-au învățat în tinerețe, la cursurile scurte/serale de ideologie cu japca…

    Prtea proastă este că nu-și dau seama cât rău fac propriului popor, că participă de partea rușilor la războiul româno-român !

  13. Am citit cu atenție mesajul dvs., Anca Cernea. Vă mulțumesc pentru timpul pe care l-ați rupt pentru a oferi o replică atât de consistentă și bine argumentată.

    Sunt total de acord cu dvs. că, pentru creștini, rugăciunea trebuie să fie însoțită de faptă. Știm cu toții că credința fără faptă este moartă. Mesajul meu inițial, probabil insuficient dezvoltat, nu pleda pentru neimplicare în viața cetății sau în viața aproapelui nostru, ci avea în vedere mai degrabă scopul, finalitatea existenței noastre.

    Pentru mine, mesajul lui Hristos se referă mai puțin la împărăția din această lume și mai mult la Împărăția Lui, Împărăția Cerurilor. Să nu uităm episodul ispitirii Sale, când a respins conducerea acestei lumi. Apoi, în momentul judecății, Iisus i-a spus lui Pilat că împărăția Sa nu este din această lume.

    Nefiind teolog, ci simplu mirean, eu înțeleg că Dumnezeu nu a intenționat crearea unei ordini politice, a unei civilizații, în această lume. O ordine politică impregnată de creștinism, ceea ce am putea numi în sens foarte general Creștinătate, a apărut totuși, nu pentru că asta și-au propus Apostolii și Biserica, ci mai degrabă datorită unor evoluții demografice, culturale și sociale. Ajungând majoritari sau suficient de influenți, creștinii secolelor IV-V, au reușit să dea o trăsătură distinctă statelor apărute pe ruinele fostului Imperiu Roman.

    Moralitatea și conducerea societății după principii creștine pot fi doar efecte secundare ale lucrării Bisericii, dar nu obiectivele sale principale. Hristos nu a spus „Eu sunt Moralitatea”, ci „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Cine alege această cale, Adevărul și Viața în Hristos, cu ajutorul Lui, probabil că va ajunge să aibă și o existență morală. Dar moralitatea publică și un stat creștin nu pot fi scopuri ultime decât printr-o interpretare forțată a Evangheliei.

    Desigur că Biserica și fiecare creștin în parte trebuie să predice Evanghelia, adică să promoveze Cuvântul lui Dumnezeu. Dar facem asta în ce scop? Vrem să dăm și altora vestea cea bună că există Înviere sau pentru că vrem să construim o ordine social-politică minunată? Dacă alegem ultima variantă, cu ce ne deosebim noi de marxiști, atunci?

    Civilizația occidentală o fi cea mai bună și mai strălucită civilizație, așa cum spuneți dvs., dar despre care civilizație vorbim? Cea din perioada catedralelor? Cea a Renașterii? A Iluminismului? Cea din prezent? Și apropo de prezent, marxismul cultural, postmodernismul, nu sunt tot produse ale civilizației occidentale? Nu în Europa s-au născut aceste curente? Nu sunt ele dezvoltări ale civilizației occidentale? Unde tragem linia? Sunt întrebări mai degrabă retorice, la care eu nu am un răspuns ferm. Mi se pare riscant să spunem „eu sunt pentru civilizația occidentală, pentru valorile modernității” și în același timp să respingem marxismul cultural. Undeva este o fractură logică. Acest curent este o dezvoltare a Modernității, un sub-produs de mâna a 7-a al Raționalismului și Liberalismului.

    Când spuneam că doar rugăciunea o mai putem lucra mă refeream la faptul că războiul politic și cultural a fost deja pierdut cu mult timp în urmă. Credeți că mai este posibilă o recreștinare a Europei, astfel încât secularizarea lumii să fie reversibilă? Și cine să facă asta? Biserica Catolică distrusă din interior de chiar ierarhii săi? Deși sunt ortodox, citesc site-uri catolice și sunt profund afectat de suferința fraților mei întru credință care sunt tot mai deziluzionați de ceea ce se întâmplă cu clerul lor. Nu că în lumea ortodoxă lucrurile ar sta cu mult mai bine, dar încă nu s-a ajuns să se afișeze drapelul curcubeu în sfânta biserică. La noi se lucrează altfel pentru discreditarea clerului.

    UE o fi fost fondată de oameni politici de formație conservatoare care mergeau duminica la biserică, dar luați componenta ultimelor 3 Comisii Europene. Puteți identifica vreun creștin veritabil? Cazul Buttiglione și evitarea oricărei referințe la Creștinism în textul Constituției Europene au fost momente revelatoare. Nu doar că noi, creștinii, suntem minoritari, dar nici măcar nu avem voie să accedem la vreo funcție importantă. Toată construcția UE ține de civilizația occidentală? UE promovează principii creștine? Ar trebui să susținem proiectul european sau nu? Sunt întrebări care mă preocupă și vă rog să nu mă catalogați ca putinist sau dughinist. Eu nu cred în nici un caz că salvarea ar putea veni de la Est. Poate doar de sus.

    Cu cele mai bune intenții.

  14. @ridike

    „Și apropo de prezent, marxismul cultural, postmodernismul, nu sunt tot produse ale civilizației occidentale? Nu în Europa s-au născut aceste curente? Nu sunt ele dezvoltări ale civilizației occidentale? Unde tragem linia?”

    Când cineva se îmbolnăvește de cancer (Doamne ferește !), celulele canceroase sunt hrănite de chiar organismul pe care acestea îl atacă. Și cu toate astea cred că nimeni nu are dificultatea de a trage o linie și a spune că celulele canceroase sunt răul care macină organismul.
    Tot așa și cu marxismul: acesta este răul din organismul nostru civilizațional. Nu e nimic surprinzător aici – creștinismul, oricât ar fi el expresia dumnezeirii, este asimilat într-o societate a oamenilor, în care răul cuibărește de la Căderea din Rai încoace. Cât de greu poate să fie, pentru un om cu judecata întreagă, să deosebească binele de rău și să-l arate cu degetul ?

  15. @ridike,
    Nu cred ca se pune problema de a inlocui „trairea” crestina cu „construirea” unei civilizatii. Dar „trairea”, doar interioara, fara nici un fel de actiune in afara, se transforma foarte usor intr-o forma de imaginatie care nu este deloc credinta crestina, desi poate sa o simuleze foarte bine. Problema este ca fortele Raului asalteaza fara incetare. Nu se opresc la un moment anume pentru a ne lasa sa traim intr-o societate cat de cat comfortabila si in care sa ne putem trai credinta. Ele merg pana la capat, merg pana la a face iadul pe pamant. Cred ca ceea ce avem de facut este pur si simplu aparare. O aparare continua, precum e si asaltul. O societate cu atmosfera respirabila nu apare si nu se mentine de la sine.

  16. ptr. 13//
    După cum probabil știți, aici trăim în dualitate, în nici o societate nu se poate obține o „ordine mănăstirească și duhovnicească” creștină !! Lupta Creștinilor a fost mereu pentru a ridica nivelul spiritual din societate, nu pentru o dictatură a bisericii…

    În fond, cei care luptă de partea Binelui, ca d-voastră, trebuie să fie atenți la faptul că, în general, de la Est (Asia) nouă ne-au venit doar tragedii, deportări și cultură satanistă (deși au fost și pe-acolo oameni îmbunătățiți, câți au apucat…). În Europa s-a plămădit partea bună a civilizației, deși cel rău a căutat mereu să desfacă bucăți de societate pe care să le dirijeze după obiceiurile lui. Noi nu cădem sub minciunile propagandei ortodoxiste („aranjate” în laboratoare rusești), care scot din atât de complexa mișcare de idei occidentală numai părțile întunecate și le generalizează, murdărind în fond viețile și sufletele sutelor de milioane de oameni onești de acolo, care nu merg pe mâna extremiștilor neo-marxiști (repet, sponsorizați de „cripto-ortodocșii” din rusia satanistă).

  17. ridike

    La intrebarea:

    marxismul cultural, postmodernismul, nu sunt tot produse ale civilizației occidentale? Nu în Europa s-au născut aceste curente? Nu sunt ele dezvoltări ale civilizației occidentale?

    subscriu 100% la raspunsul dat de Florin C.
    Exact. Marxismul cultural face parte din Civilizația Occidentală în măsura în care un hepatocarcinom face parte din ficatul pacientului.

    Adaug si un citat grăitor în acest sens din Georg Lukacs, unul dintre părinții fondatori ai marxismului cultural:

    Cine ne va scăpa de Civilizația Occidentală?

    Este evident că marxismul cultural chiar asta iși propune, programatic, să distrugă această civilizație.

    Eric Voegelin arată în The New Science of Politics, cum a decăzut credința, și apoi rațiunea unor mari grupuri de oameni, de-a lungul secolelor, până s-a ajuns la marxism și bolșevism. Printre stațiile intermediare el numără, într-adevăr, și Iluminismul și filozofia clasică germană.
    Voegelin consideră că toate fenomenele mai sus numite au o natură religioasă, și anume, una gnostică.

    Dpdv spiritual, ceea ce deosebește atitudinea creștină de cea gnostică este încrederea față de Dumnezeu, în primul caz, respectiv revolta față de El, încercarea de a se elibera de opresiunea realității, de a prelua controlul asupra ei, în cel de-al doilea.

    Civilizația creștină a fost, cum spuneam, rezultatul (colateral) al unei atitudini de încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în Providență, în Creație, în posibilitatea omului de a cunoaște și a stăpâni Creația, cf. poruncii lui Dumnezeu.
    Așa s-a construit un anumit tip de gândire riguroasă, care a permis dezvoltarea materială. Biserica a fondat scoli, universităti si spitale, toată arta și cultura din tarile crestine e centrată pe credintă, la fel si muzica clasică, arhitectura si literatura.
    Așa a fost posibilă și libertatea civilă, și justiția bazată pe ideea de egalitate a oamenilor în fața legii – provenind din egalitatea lor în fața lui Dumnezeu.

    Ce a adus în cultură Revolutia Franceză – exemplu de curent care se bazează pe atitudinea gnostică de revoltă împotriva lui Dumnezeu?
    Păi omoruri industriale, distrugeri de monumente istorice si de opere de artă inestimabile, saracirea mintilor si nu, nu a adus vreo eliberare față de absolutismul monarhic francez dinainte, nu a făcut decât să-l inlocuiască cu Teroarea.

    Nu e decât un exemplu, ca să nu mai lungesc vorba, evocând aici si revolutia bolsevică, pe cea nazistă, razboiul civil din Spania sau din Mexic.

    Ce vreau să spun e că, dacă privim de aproape spre fiecare dintre aceste fenomene revolutionare, mai vechi sau mai noi, nu avem cum să nu vedem că din start, încă din proiect, ele se situează împotriva Civilizației.
    Toate aceste programe pornesc invariabil de la punctul 1: distrugerea Civilizației, a ordinii existente în societate, ordine inspirată din morala Decalogului, (pentru că cei care o construiseră erau creștini și împărtășeau această morală). Apoi ele promit, desigur, că, îndată ce vor fi ras și ultimele rămășițe ale acestei Civilizații, și pe ultimii oameni care încă i-ar mai fi atașați, o să facă ei Împărăția Cerurilor, aici, pe pământ. Și, de obicei, le iese ceva ce tinde să semene mai degrabă cu iadul.

    Ar fi multe de zis, dar ideea e asta, ridike, nu e loc de confuzie, e clar că cele două fenomene, Civilizația construită de creștini și Revoluția care vrea să o distrugă (indiferent la care moment din istorie ne referim) sunt total opuse și incompatibile.

  18. Credeți că mai este posibilă o recreștinare a Europei, astfel încât secularizarea lumii să fie reversibilă? Și cine să facă asta? Biserica Catolică distrusă din interior de chiar ierarhii săi? Deși sunt ortodox, citesc site-uri catolice și sunt profund afectat de suferința fraților mei întru credință care sunt tot mai deziluzionați de ceea ce se întâmplă cu clerul lor. Nu că în lumea ortodoxă lucrurile ar sta cu mult mai bine, dar încă nu s-a ajuns să se afișeze drapelul curcubeu în sfânta biserică. La noi se lucrează altfel pentru discreditarea clerului.

    Da, cred, fără îndoială.
    Au mai fost în istorie asemenea reveniri, Reconquista din Spania, de exemplu.
    Dar și altele. Mai recent, am asistat la astfel de recuceriri în Polonia și în Brazilia. Am încercat să oferim cititorilor ILD cât mai multe informații despre ce s-a întâmplat în aceste țări.
    Într-adevăr, în toate cazurile, victoriile din războiul politic au fost precedate de cele din războiul cultural, iar acestea de victoriile din războiul spiritual.

    Nu ridike, eu nu mă îndoiesc de viitorul Bisericii Catolice – deși văd și eu trădarea multor înațli ierarhi ai ei.
    (Fie-mi iertat că punctez asta, dar nu pot să nu o fac, sper să nu se supere nimeni, dar nu e cu nimic mai onorabilă și mai decentă colaborarea ierarhilor BOR cu regimul comunist decît colaborarea unor ierarhi catolici din Vest cu legebetismul. Totuși, vorbim aici chiar sub articolul referitor la Episcopii Greco-Catolici Martiri.)

    În Biserica Catolică, ierarhii rătăciți nu constituie un grup cu adevărat numeros, iar cei ce îi urmează nu sunt oameni de convingeri – deja sunt cel puțin pe jumătate în afara Bisericii, prin propria lor alegere. Sunt vizibili, scandalizează, asta e adevărat, dar în realitate ei există mult mai puțin decât apar în media.

    Am văzut cu ochii mei cum stă treaba, când am participat la Sinodul de la Roma din 2015. Sincer vă spun, plecasem foarte îngrijorată. Dar nu era cazul. Am văzut foarte clar că cei care veneau cu proiecte revoluționare erau de fapt o minoritate leninistă – adică bine organizată, cu mulți bani, cu sprijin de sus, cu acces la media, dar conștientă totuși că e o minoritate și că nu poate să-și avanseze agenda decât prin sforării, întrucât nu puteau convinge majoritatea. Mă temeam de ce o să văd la Roma și de ce o să se întâmple cu biata mea credință în fața spectacolului trădării ierarhilor. Dar nu asta am văzut. Am venit întărită, am cunoscut acolo nenumărați ierarhi din țări în care apartenența la Hristos și la Biserică e sinonimă cu o amenințare continuă la viața și integritatea fizică a subiectului. Acei episcopi puteau fi oricând răpiți și torturați, apoi omorâți și tăiați în bucăți de Boko Haram sau alte echivalente de prin diverse zone ale globului – pentru credința lor. Am văzut oameni de mare credință, de mare competență teologică, de mare curaj – de exemplu polonezii, de exemplu africanii, dar și cei mai mulți dintre indieni, și unii din America Latină, și mulți alții. Chiar și din Vest.

    Acum nu mai am nici cea mai mică îndoială. Deși probabil că va mai trece prin multe încercări, Porțile Iadului nu o vor învinge.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here