Ieri s-au împlinit 5 ani de la ziua în care Andrei Ursu, fiul disidentului anticomunist Gheorghe Ursu, apela la gestul extrem de intrare în greva foamei ca urmare a indolenței, incompetenței și a mârșăviei sistemului juridic din România. Trecuseră aproape 30 de ani de la moartea violentă a tatălui său și, deși dovezile și mărturiile erau cât se poate de grăitoare, responsabilii nu doar că nu își ispășeau pedeapsa, ci procurorii păreau să îi facă pierduți pe torționarii inginerului Ursu.

Au trecut cinci ani de atunci și, deși Andrei Ursu nu și-a încetat alergarea după adevăr, magistrații însărcinați cu soluționarea acestui caz istoric au decis să se spele pe mâini, achitându-i pe cei responsabili cu teroarea brutală care îl lăsa fără suflare pe cel care, prin intermediul radioului Europa Liberă, denunța paranoia criminală a dictatorului de la București. Această tristă sentință (care încă și pentru a nu se știe câta oară, mai poate fi atacată) a trecut aproape neobservată în vacarmul nostru cotidian. De ce? Probabil pentru că adevărații eroi nu sunt buni pentru marketing.

E tragică starea aceasta colectivă în care, pe nesimțite, lăsăm în grija uitării epoca sumbră care, că ne place sau nu să recunoaștem, este principala sursă a stării noastre deplorabile. Corupția, sărăcia, suspiciunea și (auto)amăgirea sunt doar câteva dintre metehnele care, chiar dacă nu au răsărit în țara noastră în comunism, au fost atât de adânc înfipte în caracterul nostru național în anii dictaturii, încât la 30 de ani de la Revoluție le găsești încă în atât de multe cotloane ale societății noastre. Transmise din tată-n fiu, din generație în generație, purtăm în noi, parcă plini de mândrie, eșecul unei națiuni pe care totalitarismul a zdrobit-o individual și colectiv. Da, poate părea exagerat, însă dacă ne asumăm o evaluare onestă, n-avem cum să nu remarcăm clivajul atât de accentuat care încă ne separă de alte popoare, inclusiv dintre cele care au suferit alături de noi dincoace de Cortina de Fier. Iar o măsură consistentă de vinovăție pentru această stare se găsește în talentul nostru remarcabil de falsificare a istoriei și de „vindecare” prin uitare. Da, au existat mărunte repere cronologice care au semnalat o reorientare spre normalitate, însă acestea au fost atât de puține, atât de rare și cu atât de multă vehemență contestate, încât n-aveau cum să readucă echilibrul într-o societate ce, aproape jumătate de veac, a fost măcinată de moara sinistră a comunismului.

N-am să sper la o trezire subită din letargia care ne tot învăluie când vine vorba despre efortul comun al neuitării. Însă pot să nădăjduiesc că între miile de voci care își deșartă părerile despre orice și tot, se vor găsi încă destul care, prin condeiul lor vertical, neuzat de patima celebrității conferite în forul digital de butoanele apăsate pavlovian de urmăritori, vor insista să aducă sub spațiul atât de aglomerat de sub reflector și acele crâmpeie de istorie menite să ne aducă aminte că încă nu ne-am făcut bine. Însă pentru asta trebuie să își amintească o realitate tristă a modernității, anume că eroii adevărați nu sunt material prielnic de marketing.

Povestea lui Gheorghe Ursu, cu tot cu addendumul dezgustător al procesului tergiversat timp de trei decenii, ar trebui evocată cu orice prilej în care tentația de a denatura sau chiar falsificare istoria comunismului românesc ne face cu ochiul. Ea nu trebuie redată precum scenariul unui film cu happy-end. De altfel nici nu ar avea cum, din moment ce filele jurnalului acestui disident se sfârșesc într-o baltă de sânge. Istoria lui Gheorge Ursu trebuie rostită precum un duș rece, folosit pentru a scoate la iveală cangrena utopiei socialiste. Iar prologul, așa cum insistă să îl scrie justiția din România postcomunistă, să ne fie aducere aminte că o Revoluția, fără o înnoire autentică a minții și a sufletului, ne poate salva de dictatorul din afară, dar nu ne mântuie de putreziciunea noastră interioară.

Gheorghe Ursu nu va fi niciodată erou de film. Pentru că sunt prea puțin cei care, confruntați cu povestea lui, ar avea curajul să pretindă că se suprapun, fie și ipotetic, cu destinul tragic al acestui om. Este ușor să te vezi în locul lui Schindler, salvând o mulțime infimă de evrei din mâinile naziștilor. E ușor, pentru că naziștii au fost învinși și, fără a avea vreun merit, ne pretindem de partea învigătorilor. Pe cât de absurd, pe atât de simplu e să te vezi călare pe calul Sfântului Gheorghe, străpungând solzii balaurului. Pentru că poți substitui balaurului orice victorie pe care ai repurtat-o în viața ta reală. Însă, în fața dovezilor care atestă că nu ne-am mântuit țara cu adevărat de păcatul amar al comunismului și de rădăcinile sale adânc înfipte în conștiința noastră colectivă, nimeni nu vrea să fie un Gheorghe Ursu. Riscul de a sfârși cu abdomenul zdrobit de furia unui torționar există în continuare, chiar dacă formele furiei au fost ameliorate de 30 de ani de postcomunism. Iar „Călătorul”, așa cum îl cunoșteau torționarii săi, cu a lui istorie tragică, n-o să vândă niciodată nimic într-o reclamă. Pentru că încă există riscul ca ochii neastâmpărați ai publicului să nu se regăsească doar în eroul tragic Babu, ci și, accidental, în bastonul crâncen al securistului sau în indolența vulgară a unor procurori, magistrați sau simpli trecători care uită cu ușurință că au existat nenumărate voci care au plătit cu viața pentru că au îndrăznit să ridice glasul împotriva dictaturii comuniste.

P.S. Stârnit de aceste rânduri, am avut curiozitatea să văd ce a avut de spus „simbolul libertății, model 2019” despre trista evoluție a procesului torționarilor lui Gheorghe Ursu. Vă las pe voi să ghiciți cât de adâncă și aproape complice a fost liniștea.

Print Friendly, PDF & Email

2 COMENTARII

  1. Diferența dintre Andrei Ursu și andrei caramitru.

    Tăcerea intelectualilor quasi-onești.

    Cât fierb pt. alegeri parohiile ortodoxe din diaspora.

    În text apare o afirmație cam tăricică: „eșecul unei națiuni…”
    Poate aici se mai apropie colega Anca C. de spusa mea de acum câteva luni, cu ascunsa cauză a plecării milităroilor ruși de aici în 1958 — era ( și mai este) plin printre noi de agenți de influență născuți sau vânduți kremlinului…

  2. Dorin

    Milităroii ruși știau că trebuie să se care și deci și-au asigurat aici permanența prin construirea unei securități mai breze decât în alte țări în care nu aveau nevoie chiar de așa ceva, întrucât își păstraseră acolo cizmele lor proprii. Să nu uităm nici faptul că în prealabil omorâseră și închiseseră un număr gigantic de români care li s-au opus sau au refuzat să le facă jocul.
    Din aceste mari motive și multe altele mai mici, ILD respinge lucianboismul sub orice formă. Așadar, mare atenție la formulări.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here