Minorităţi – Discriminare – Egalitate… sau troica pe care se sprijină edificiul eticii şi echităţii progresiste. O secţiune stop-cadru printr-un ciclu tipic de manifestare:

  • se consultă nomenclatorul de minorităţi autentice, validate de intelighentsia universitară şi mass-media
  • pentru minoritatea aleasă se citeşte coeficientul de discriminare din coloana vecină
  • se colectează statistici interpretate din profil, astfel încît accentul interpretării cade pe latura favorabilă concluziei stabilite în avans, de obicei evidenţierea unei discriminări
  • intelighentsia produce un studiu, mass-media îi face publicitate, iar birocraţii sau politicienii îndreaptă inechitatea aplicînd recomandările din studiu

Ceea ce viciază acest parcurs e felul în care este conceput scopul final – egalitatea: nu o egalitate a şanselor, ci egalitatea rezultatelor.

Societăţile occidentale din prezent sînt libere de discriminare instituţională faţă de o categorie socială sau alta, ceea ce asigură un cîmp de competiţie imparţial şi echitabil pentru toată lumea. Evident, această egalitate a şanselor nu poate preveni inegalitatea rezultatelor. Dotarea naturală, avantaje sau dezavantaje care ţin de mediul familial sau cultural, efortul şi disciplina individuală, simţul de răspundere personal şi alţi factori determină decisiv ceea ce fiecare reuşeşte să realizeze în viaţă. De cele mai multe ori, rezultatele sînt o reflecţie a unui set de variabile care nu au nimic de a face cu discriminarea instituţională.

Dar acest lucru nu este suficient pentru etica şi echitatea progresistă. Mai importantă este egalitatea rezultatelor. Aşa ceva nu se poate obţine decît prin planificare, ceea ce presupune inginerii sociale şi rezultă în tendinţa către o egalitate în jos, prin promovarea unui numitor comun ancorat în mediocritate. Singurul mecanism de a impune egalizarea forţată este statul, prin redistribuţia de resurse (sub formă de alocare preferenţială de venituri directe sau indirecte, cote preferenţiale de slujbe sau locuri în invatamintul superior, înrolarea obligatorie în servicii publice concomitent cu eliminarea competiţiei din partea sectorului privat) conform criteriilor zilei stabilite mai mult sau mai puţin arbitrar, funcţie de cine consideră intelighentsia că merită un tratament preferenţial. Astfel se crează dependenţa cetăţeanului faţă de stat, prin încurajarea mentalităţii de asistat „eliberat” de povara responsabilităţii individuale şi a competiţiei bazată pe valoare.

Efectele sînt perverse. Cel mai acut şi actual ţine de recesiunea globală, ale cărei seminţe au fost semănate în anii 90 de politicieni americani preocupaţi să redreseze problema accesului la credite ipotecare pentru cei cu venituri mici, în special negrii din centurile urbane sărace. Soluţia la această problemă de inegalitate a constat în alterarea condiţiilor de obţinere a acestor credite, astfel încît băncile să fie forţate să le acorde după un nou set de criterii, care a favorizat o categorie socială în mod artificial şi a creat premizele distorsionării unor circuite financiare altfel stabile şi capabile de autoreglaj. În acest caz particular, dar şi în general, cea mai dăunătoare este certitudinea că statul va oferi avantaje nemeritate, cu condiţia de a aparţine uneia din categoriile clasificate drept „dezavantajate”. Este o metodă sigură de a stimula rămînerea în mediocritate şi de a descuraja efortul individual necesar pentru depăşirea condiţiei de grup, care la rîndul ei este transformată într-o piatră de moară a înapoierii şi servituţii faţă de cei ce pun posmagi muieţi în farfurie.

Aţi auzit de fair trade, sau comerţul echitabil? Starbucks este un practicant notoriu. Starbucks plătea în 2007 $1.26 pe livra de cafea importată de la producătorii din America Centrală. Cifra în sine nu spune mare lucru, dar devine semnificativă prin comparaţie cu preţul pieţii: Starbucks plăteşte mai mult decît preţul pieţii, deoarece, fiind o corporaţie progresistă, doreşte să asigure un trai decent celor dezavantajaţi. În acest caz, fermierilor de cafea dintr-o zonă subdezvoltată economic. (Cu această ocazie ştiţi şi de ce cafeaua de la Starbucks este mai scumpă decît la alte cafenele.) Însă totul e fain pînă aici. E treaba corporaţiei Starbucks cît plăteşte furnizorilor şi cu cît vinde consumatorilor. Atîta timp cît tranzacţiile sînt benevole iar publicul este dispus să cheltuiască mai mult pentru o cafea exotică de calitate, nu există niciun reproş. Totuşi, în acest circuit economic, componenta de justiţie socială a avut un efect pervers. Plătind preţuri artificiale furnizorilor săi, Starbucks a încurajat numeroşi fermieri să intre sau să rămînă în acest gen de agricultură artificial profitabilă. Cînd preţul cafelei crude a scăzut la $0.6 – $0.7 pe livră, datorită competiţiei din partea producătorilor africani şi asiatici, numeroşi producători din America Centrală şi-au văzut exporturile diminuate şi unica lor sursă de existenţă ameninţată. Preţul de piaţă fluctuează funcţie de competiţie şi este cel mai bun indicator de profitabilitate al oricărei activităţi economice. Prin introducerea unor considerente asistenţiale în activitatea de comerţ, Starbucks a creat o distorsiune a pieţii care în final i-a afectat negativ pe beneficiarii unei intenţii bune. Acestora li s-a creat impresia că merită să fie plătiţi într-un regim preferenţial, decuplat de realitatea comerţului global de cafea.

Thomas Sowell, economist american care scrie de mult timp pe această temă a efectelor bumerang create de o echitate în răspăr cu realităţile vieţii, a publicat recent o suită de articole în care discută mai pe larg despre practica şi teoria progresistă a noţiunii de fairness.

Concluziile eronate ale „echităţii”

Thomas Sowell

Dacă ar fi un concurs pentru a alege cuvîntul care a stricat cel mai mult gîndirea oamenilor şi a influenţat nefast acţiunile lor aplicînd această gîndire, eu aş nominaliza cuvîntul „echitate”. Este un cuvînt vehiculat mult mai frecvent decît încercarea de a-l defini.

Terciul lipsei de claritate este un handicap major în logică, dar un mare avantaj în politică. Tot felul de oameni cu noţiuni foarte diverse despre ce este sau nu echitabil pot fi mobilizaţi de acest cuvînt îmbietor, în completă ignoranţă a faptului că înţeleg lucruri divergente cînd folosesc acest termen. De exemplu, cu cîţiva ani în urmă a fost un protest zgomotos împotriva unor teste de aptitudini mentale folosite la admiterea în învăţămîntul superior sau pentru obţinerea unui loc de muncă: aceste teste au fost acuzate de lipsă de imparţialitate sau echitate faţă de numeroşi indivizi şi grupuri sociale. Din fericire a existat şi o voce rezonabilă – a lui Daivd Riesman, cred – care a afirmat că „aceste teste nu sînt inechitabile. VIAŢA este inechitabilă şi testele măsoară rezultatul.”

Dacă prin „echitabil” se înţelege ca fiecare să aibă aceleaşi şanse de a avea succes în viaţă, atunci viaţa nu a fost niciodată cît de cît aproape de acest gen de echitate. Niciodată şi nicăieri. Dacă te gîndeşti mai atent (oricît de demodat ar pare), este dificil chiar să concepi că viaţa ar putea să fie echitabilă în acest sens. Chiar şi în cadrul aceleiaşi familii, dintre copiii născuţi din aceiaşi părinţi şi crescuţi sub acelaşi acoperiş, primul născut are de obicei un coeficient de inteligenţă mai mare decît fraţii şi surorile şi de obicei reuşeşte mai bine în viaţă.

Cineva este adesea învinovăţit pentru inechitate, de obicei „societatea”. Dar cine este de vină că tu nu ai fost primul născut? Întrucît unele grupuri sociale au mai mulţi copii decît altele, un procentaj sporit al generaţiei următoare vor fi primii născuţi din grupurile cu familii mai restrînse, aşadar aceste grupuri vor avea un avantaj faţă de alte grupuri. În pofida indignării generată de controversele iscate de întrebarea dacă grupuri diferite au potenţial genetic diferit, chiar dacă toate grupurile ar avea potenţial genetic identic rezultatul va fi totuşi eterogen dacă au rate diferite de reproducţie.

Gemenii au în medie un coeficient de inteligenţă cu cîteva puncte mai scăzut decît copiii singuri la părinţi. Indiferent dacă acest lucru se datorează faptului că gemenii trebuie să împartă aceleaşi resurse în uter sau aceeaşi atenţie şi grijă a părinţilor după naştere, faptul în sine rămîne valabil – şi cu siguranţă este inechitabil.

Mulţi nu reuşesc să observe diferenţa fundamentală dintre a spune că un anume lucru – fie un test mental sau o instituţie – exprimă un decalaj care deja există sau crează un decalaj care nu ar exista altfel. Crearea unui decalaj care nu exista anterior se numeşte discriminare şi putem remedia situaţia în această privinţă. Însă în timpurile recente, practic orice deosebire între rezultate este aproape automat atribuită discriminării, în pofida existenţei unui număr enorm de alte motive care pot explica diferenţele dintre invidizi şi grupuri.

Discriminarea naturii pune mult în umbră discriminarea umană. Numai geografia face ca egalitatea de şanse să devină practic imposibilă. Avantajele geografice ale Europei occidentale faţă de Europa răsăriteana – de exemplu în climă şi căi de acces navigabile – au cauzat diferenţe de venituri pe un interval de secole care au fost mai mari decît diferenţele de venituri dintre negrii şi albii din America de azi.

Roman_Empire_MapConfiguraţia terenului este diferită în diverse părţi ale Europei şi acest lucru a însemnat ca a fost mai uşor pentru legiunile romane să invadeze vestul Europei. La rîndul lui, acest lucru a însemnat că europenii din această parte a Europei au beneficiat de avantajele celei mai avansate civilizaţii europene a timpului. Mai mult decît atît, deoarece alfabetul roman a devenit standard în vestul Europei, limbile din această zonă au dezvoltat variante scrise cu secole înainte de limbile slavice ale Europei de Est.

Diferenţa dintre ştiinţa de carte şi analfabetism este enormă şi a rămas enormă timp de secole. A fost vina slavilor că romanii nu au dorit să treacă peste atîtea lanţuri muntoase pentru a ajunge la ei? Ideea de a fi cuceriţi (iar pentru unii de a fi măcelăriţi) de către romani nu a fost prea atractivă pentru cei trăind în Europa occidentală din zilele imperiului roman. Însă urmaşii acestora au beneficiat de pe urma neşansei lor. Iar acest lucru nu este nici el, la rîndu-i, echitabil.

berkeley_highO nerozie petrecută recent într-un liceu din Berkeley dă în vileag felul în care echitatea poate deveni o farsă. Deoarece este vorba despre ultraliberalul Berkeley, nu ar trebui să ne mire faptul că a fost înaintată propunerea de a elimina patru poziţii de profesor de ştiinţă pentru a folosi banii astfel economisiţi în scopul finanţării unor programe de ajutor pentru elevii cu rezultate mediocre.

În Berkeley, similar cu alte numeroase comunităţi din ţară, elevii negri şi latino nu au realizări şcolare la fel de bune ca asiaticii sau albii. De fapt, acest liceu din Berkeley are cel mai mare decalaj rasial în această privinţă din toată Californa – fără îndoială o sursă deosebită de stinghereală în Berkeleyul corect politic. Conform directorului de liceu, „comunitatea noastră din Berkeley High School i-a neglijat pe afro-americani.” De aceea „trebuie să ridicăm nivelul tuturor – iată scopul acestui plan”.

Bineînţeles că nimeni, nici măcar în Berkeley, nu crede în mod serios că „nivelul tuturor” va creşte prin eliminarea profesorilor de ştiinţă. Această propunere are drept scop redistribuirea de fonduri de la catedra de ştiinţă către activităţile sociale, prin alocarea de consilieri educaţionali care să-i ajute pe elevi cu planificarea timpului de studiu, luarea de notiţe în clasă şi alte deprinderi. Prin aceasta se urmăreşte eliminarea decalajelor educaţionale dintre grupuri, sau cel puţin de a pretinde că s-a încercat acest lucru. La fel cu majoritatea cruciadelor de egalizare, din învăţămînt sau economie, această iniţiativă produce egalizare în jos, prin coborîrea nivelului celor cu realizări de vîrf. „Echitatea” loveşte iarăşi!

Aceasta nu este doar o idee trăznită a unui director de şcoală din Berkeley. E o idee trăznită predată în mai toate şcolile din ţară care pregătesc cadre didactice. Un profesor de pedagogie de la Universitatea din San Francisco şi-a dat cu părerea în privinţa controversei de la Berkeley, sprijinind ideea unor „proiecte care să micşoreze decalajul de realizări.” Acest profesor, fidel retoricii ideologiei dominante, se referă la părinţi „privilegiaţi” şi copii „privilegiaţi” care vor să „împiedice progresul către echitate.”

În limbajul corectitudinii politice, realizările sînt pe acelaşi plan cu privilegiile. O astfel de prestidigitaţie verbală evită întrebarea dacă priorităţile şi efortul individual influenţează rezultatele, fie în învăţămînt sau în alte domenii de activitate. De ce să verifici dovezile empirice cînd o frază dibace poate înlătura întrebarea cu totul.

Acest gen de dexteritate verbala nu se limitează doar la învăţămînt. Un studiu al veniturilor grupurilor etnice din Toronto a concluzionat că acei canadieni de origine japoneză reprezintă „cel mai privilegiat” grup din oraş. Adică persoanele de provenienţă japoneză au venituri mai mari decît alte minorităţi şi mai mari decît ale majorităţii albe din Toronto. Ceea ce transformă în acest caz eticheta de „privilegiat” într-o glumă proastă este istoria de discriminare flagrantă împotriva japonezilor din Canada; în al doilea război mondial, japonezii canadieni au fost izolaţi în lagare de concentrare pentru o perioadă mai lungă decît japonezii din SUA. Însă, pentru unii adepţi ai Stîngii, însuşi conceptul de reuşită ar trebui prescris prin orice mijloc la îndemînă, indiferent de observaţii empirice şi date faptice.

Reuşita prin depăşirea de obstacole reprezintă o ameninţare deosebită la adresa viziunii Stîngii despre lume şi de aceea este transformată magic, prin retorică, în privilegiu.

Adepţii acestei viziuni nici măcar nu vor să discute dovezile care arată că elevi din grupuri diferite acordă timp diferit temelor de acasă si pentru activităţi sociale nelegate de şcoală. A admite că efortul care intră în aceste activităţi ar putea afecta rezultatele la ieşire, fie în învăţămînt, economie sau alte domenii, ar submina viziunea şi agenda Stîngii şi i-ar priva pe cei care susţin această viziune de percepţia ca sînt actori principali într-o melodramă morală în care interpretează rolul de apărători ai oropsiţilor şi de cruciaţi împotriva forţelor răului.

Redistribuţia de resurse materiale are o foaie de realizări foarte slabă cînd vine vorba despre ajutorul real acordat celor rămăşi în urmă, fie în învăţămînt, economie sau alte domenii. Ceea ce este absolut necesar pentru aceştia sînt atitudinile, priorităţile şi comportamentul care să producă rezultatele dorite. Însă schimbarea atitudinilor, priorităţilor şi comportamentului este mult mai grea decît a poza în apărători ai oropsiţilor. A doua opţiune pune o diagnoză eronată şi face şi mai dificilă rezolvarea problemei. Nu astfel se face vreun bine celor rămaşi în urmă, oricît de mult i-ar exalta pe cei care se erijează în ocrotitorii lor.
Cu adevărat „echitate”!

rawlsMarea majoritate vrea să fie echitabilă, în sensul de a trata imparţial pe oricine. Vrem ca legile să fie aplicate la fel pentru toată lumea. Vrem de asemenea ca toate criteriile de recompensă în învăţămînt, economie, etc., să fie omogene. Însă acest concept nu este doar diferit de ideile prevalente în rîndurile cercurilor intelectuale, chiar contrazice ideea lor despre echitate.

Cei ca filozoful John Rawls numesc tratamentul imparţial al oricui drept simplă echitate „formală”. Profesorul Rawls susţine „un concept al dreptăţii care anulează accidentele înzestrării naturale şi contingenţele circumstanţelor sociale.” În loc de a trata la fel pe oricine şi de a lăsa zarurile să cadă în voia lor, Rawls propune o societate care „aranjează” rezultatele. Acest concept de echitate conferă un rol mult mai mare agenţilor externi. Însă o întrebare majoră este dacă vreo fiinţă umană a reuşit vreodată să posede omniscienţa de a determina şi neutraliza numeroasele diferenţe dintre oamenii născuţi în familii şi culturi diferite – cu priorităţi, attitudini şi comportamente diferite. Iar a concentra puterea enormă de care este nevoie pentru a pune în practică o agendă atît de exhaustivă reprezintă un risc periculos, ale cărui consecinţe au fost adesea scrise în sînge pe paginile istoriei.

Fără îndoială, accidentul naşterii reprezintă un factor enorm în soarta oamenilor. Este foarte îndoielnic ce putem face în această privinţă fără a crea alte probleme, care se dovedesc adesea a fi şi mai grave. Accesul la educaţie publică gratuită, burse pentru colegii şi alte oportunităţi care să faciliteze reuşita sînt bune atît cît se poate, însă nu trebuie să ne iluzionăm că acestea pot nega toate diferenţele dintre priorităţile, atitudinile şi efortul depus de indivizi şi grupuri diferite. Încercarea de a schimba culturile şi subculturile în care se formează indivizii este o sarcină uriaşa. Însă ideologia multiculturalismului, care postulează că toate culturile sînt la fel de valide, elimină barierele din calea unei astfel de îndatoriri. Acest lucru îi ţintuieşte pe oameni în colţul unde accidentul naşterii i-a plasat la început.

Tot ce rămîne de făcut datorită acestor limitări severe, atunci cînd rezultatele sînt neasemănătoare pentru indivizi şi grupuri diferite, este să atribuim vina altora. Aparent, cei care rămîn în urmă pot să gîndească şi acţioneze în continuare la fel cum au făcut-o în trecut – şi totuşi să se aştepte la rezultate mai bune pe viitor. Iar dacă reuşita lor nu este la fel cu a altora, atunci, conform acestei viziuni despre lume, societatea e de vină! Societatea poate cheltui cu dărnicie mii de dolari anual pentru educaţia unui tînăr care nu se sinchiseşte să înveţe, iar după ce el sau ea a devenit un adult semianalfabet, tot societăţii i se impută faptul că astfel de tineri nu pot aspira la aceleaşi slujbe şi venituri ca ale tinerilor care au învăţat conştiincios pe timpul studiilor.

Cu siguranţă, este o mare adversitate să fii născut într-o familie sau comunitate ale cărei valori fac succesul economic sau la învăţătură mai puţin probabil. Însă intelectualii şi alţii care vin şi reprezintă greşit problema nu ajută la producerea de rezultate mai bune, chiar dacă ajută la fabricarea unei imagini mai bune. Corectitudinea politică face dificil pentru oricine să contrazică imaginea de victime neajutorate ale unei societăţi malefice. Însă cei rămăşi în urmă nu au nevoie de o imagine mai bună în relaţiile publice. Au nevoie de aptitudinea de a produce rezultate mai bune pentru ei înşişi, iar o imagine romantică este un obstacol în calea dezvoltării unei astfel de aptitudini.

Teste şi alte criterii care exprimă realitatea aptitudinilor existente, în comparaţie cu acelea ale altora, pot avea un „impact disparat” şi sînt condamnate nu numai în editoriale, dar şi în curţi de judecată. Însă criteriile există tocmai pentru a avea un impact disparat asupra celor care nu au ceea ce aceste criterii încearcă să măsoare. Cronometrul la cursele de atletism discriminează faţă de cei înceţi de picior. Testele şcolare discriminează faţă de elevii care nu învaţă.

Ignorarea criteriilor în interesul „echităţii” – în sensul de rezultate independente de parametrii de intrare – adaugă la handicapul celor care au deja alte impedimente, deoarece astfel se perpetuează o minciună în privinţa motivelor pentru situaţia lor şi a lucrurilor pe care aceştia trebuie să le întreprindă pentru a-şi remedia starea.


În original, pentru revista conservatoare Townhall.com:
The Fallacy of „Fairness”
The Fallacy of „Fairness”: Part II
The Fallacy of „Fairness”: Part III

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentCIVILISATION, Ep. 3: „Romantism şi realitate”
Articolul următorParis, 2010 A.D.
Emil Borcean
În 1985 am absolvit facultatea de geologie din București. După trei ani de stagiatură la mina de cărbune din Anina, în Banat, am renunțat la geologie și am învățat să fiu programator software. Am plecat din România în 1990, toamna. Am trăit patru ani în Anglia, 19 ani în Canada și aproape doi ani în Germania. M-am întors nu demult în țară. În 2007 am creat blogul Patrupedbun.net, care în 2010 a fuzionat cu blogul Dreapta.net. Din această fuziune s-a născut ILD.

15 COMENTARII

  1. Spendid eseul lui Thomas Sowell! Primul meu gand s-a indreptat catre PSD si ce propune acest partid tarii in urma Congresului extraordinar de acum cateva zile. Victor Ponta, in programul politic pe care l-a propus partidului a vorbit despre actiuni indreptate catre „noul proletariat” din orase si centrele universitare. Daca nu exista acest proletariat, va fi creat, nicio problema!

  2. Mi-a placut foarte mult acest articol preluat din revista Townhall.

    Cateva cuvinte despre echitate. IN literatura teologica catolica, si nu numai, cuvantul „echhitate” defineste un aspect al vietii morale, spre deosebire de modul incare folosim astazi cuvantul. Din punct de vedere etimologic, „echitate” provine din grecescul „epikeia” concept prezent deja la Aristotel. Atat la Aristotel cat si in literatura teologica, echitatea se refera la emiterea unei judecati asupra vietii morale a unui individ. Sa dau un exemplu ca sa fiu mai explict. Daca individul x l-a ucis pe individul y, atunci, conform legilor, x ar trebui incarcerat sau ucis la randul sau. Echitatea inseamna aplicarea rationala a legilor morale sau juridice, astfel incat inainte de a da o sentinta judecatorul trebuie sa vada in ce circumstante s-a produs omuciderea, daca a fost vorba de autoaparare etc. Prin urmare, initial, echitatea insemna evitarea unei aplicari oarbe a legilor morale sau civile.

    Egalitatea rezultatelor a fost promovata in mod acribic de catre comunisti. Sper sa nu se revina definitiv la aceasta varianta, desi corectitudinea politica este un comunism camuflat.

  3. Stinga are nevoie de victime, iar cind nu le are, le inventeaza.
    Pina acum citeva decenii patura defavorizata europeana era proletariatul, muncitorul de rind. Capitalismul a lucrat iar clasa mucnitoare a devenit prospera, motiv pentru care stinga a fost nevoita sa isi creeze o noua patura de defavorizati pentru a-si justifica existenta: imigrantii. Imigrantii din cele mai mizere colturi ale lumii apartinind unei culturi complet straine au fost importati cu zecile de milioane in Europa occidentala. C’est ca! Noua categorie de defavorizati a fost creata. Stinga si-a justificat existenta pentru mult timp de acum incolo.

    Fosta clasa defavorizata, proletariatul, a fost promovata la statul de asupritor, rasist alb, trailer car white trash, primitivul needucat incapabil sa inteleaga progresul si sa accepte oropsitii care se le ghetoizeaza orasele .

  4. Costin-foarte buna remarca ta cu :stanga si-a gasit bun si lung subiect cu imigrantii

    Incearca sa opresti imigratia, daca mai poti.
    Oare chiar se poate?
    Cum?

  5. Oricum,trebuie facut ceva macar in Romania.La noi sunt destul de greu admisi imigranti.Am vazut ceva mai multi pakistanezi
    Dar avem tiganii nostri pe care trebuie sa-i ducem la scoala, sa-i invatam sa munceasca.
    Chiar azi a avut un discurs T.Basescu in care spunea ca nu-i corect sa-i tinem pe ajutor social.Fac cate 5-6 copii si apoi nu mai muncesc
    Mi-a placut pozitia lui. Pragmatica

  6. Rezolutia nr. 1605 a Consiliului Europei (15 Aprilie 2008 )

    Statele membre ale Consiliului Europei trebuie sa continue sa fie vigilente in prevenirea si combaterea fenomenului de “islamofobie”. Pentru aceasta, Adunarea Parlamentara cere statelor membre:

    9.1. sa actioneze cu tarie impotriva oricaror forme de discriminare in toate domeniile;
    9.2. sa condamne si sa combata islamofobia;
    9.7.6. sa incurajeze participarea imigrantilor in viata politica, in sindicate si organizatii neguvernamentale;
    9.7.7. sa ia toate masurile necesare pentru a elimina inegalitatea de sanse pentru imigranti, inclusiv somajul si educatia necorespunzatoare;
    9.7.8. sa inlature obstacolele legale pentru construirea unui numar suficient de locuri de rugaciune pentru musulmani;
    9.7.9. sa se asigure ca textele scolare nu arata o imagine ostila a islamului;
    11.6. sa incurajeze tinerii europeni musulmani sa devina imami;
    11.8. sa incurajeze promovarea realitatilor musulmane si opiniile musulmanilor in mass media si sa asigure ca vocea musulmanilor moderati e auzita;
    11.9. sa dezvolte principii etice de a combate islamofobia in mass media, in cooperare cu organizatiile mass media;

    Consiliul Europei, in cooperare cu Uniunea Europeana, Organizatia Congresului Islamic (OIC), Liga Araba si alte organizatii islamice sunt hotarate sa combata “islamofobia” prin toate mijloacele posibile! Printre altele, Consiliul Europei si Uniunea Europeana au decis sa rescrie manualele scolare din tarile membre pentru a oferi o imagine pozitiva asupra islamului! Copii nostri vor fi indoctrinati sa accepte religia islamica si chiar sa devina musulmani!

  7. Apropos de Rogozanu
    Tocmai am dat de un citat din Jurnalul fericirii al lui Steinhardt:
    „Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti.
    Ne cheama sa fim buni,blanzi,cinstiti smeriti cu inima ,dar nu ne cere sa fim prosti.Domnul iubeste nevinovatia nu imbecilitatea.
    Pentru cine este inzestrat cu darul intelegerii ,prostia este un pacat”
    Cred ca-mi salvez citatul asta pe undeva.
    E memorabil !

  8. Pe vremuri, la cursurile de socialism diareic și „ștințific” (cu un singur „i”), obișnuiam să scurtcircuităm conceptul: îi ziceam etichitate 🙂

  9. Acolo ajungem, Pataphyl… back to the future… „etichitate” este excelent, imi suna a „etichiuţă”, ceea ce ar fi o bască cool.

  10. nivelare cu orice preț. imbecilizare acolo unde e cazul. uniformizare nu doar șanselor, ci și a capacităților. viitorul sună bine

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here