Fiinţa umană încă nenăscută beneficiază de dreptul fundamental la viaţă?

Print Friendly, PDF & Email

Pe zi ce trece, ameninţările la adresa vieţii fiinţei umane încă nenăscute se înmultesc şi se diversifică. Amintim aici pe cele mai recente: avortul selectiv în funcţie de sexul copilului, avortul copiilor având un handicap, infanticidul neonatal al copiilor născuţi vii în urma unui avort, distrugerea de embrioni în cadrul reproducerii umane asistate medical şi a cercetării pe embrioni.

Problema care se pune este de a ști dacă drepturile omului, ca « instrument de protecție a ființelor umane » [1] şi a capacităţilor naturale ale acestora, prin Convenţia europeană a drepturilor omului, sunt capabile să răspundă acestor amenințări, oferind o protecție efectivă și eficace ființei umane încă de la începutul vieții acesteia?

Pe 11 octombrie 2016, Curtea europeană a drepturilor omului a adoptat o hotărâre privind dreptul la viaţă al copilului încă nenăscut. Este vorba despre cauza Sayan contra Turciei, referitoare la decesul unei tinere femei de 21 de ani, gravidă în luna a noua, deces survenit la spital, aceasta neprimind îngrijirile medicale necesare. Decesul mamei a fost urmat de decesul copilului încă nenăscut. Astfel, Curtea europeană a fost întrebată dacă copilul încă nenăscut beneficiază de dreptul la viaţă garantat de articolul 2 din Convenţie şi dacă acest drept a fost violat. Ȋn loc să răspundă în concret acestor întrebări, Curtea a reluat principiile eronate pe care aceasta le-a enunţat acum 12 ani în cauza Vo contra Franţei şi acum 6 ani în cauza  A., B. şi C. contra Irlandei, şi anume :

I. Nu se poate știi dacă copilul încă nenăscut este o persoană în sensul Convenției
« Nu este nici de dorit și nici posibil în prezent să se răspundă la întrebarea abstractă dacă copilul încă nenăscut este o « persoană » în sensul articolului 2 din Convenție » (§ 123).

II. Nu există un consens științific și juridic privitor la momentul începutului vieții, astfel că începutul dreptului la viață depinde de voința fiecărui stat
« În absența unui consens european privind definiția științifică și legală a începutului vieții, punctul de plecare al dreptului la viață depinde de marja de apreciere a Statelor membre » (§ 123).

III. Dreptul la viață al copilul încă nenăscut este protejat prin dreptul la viață al mamei
« Drepturile revendicate în numele copilului încă nenăscut şi cele ale mamei sunt legate în mod inextricabil » (§ 124).

Ori, aceste trei afirmaţii ale Curtii sunt eronate şi vom vedea care sunt argumentele în acest sens.

I. Copilul încă nenăscut este o « persoana » în sensul Convenţiei şi se bucură de dreptul la viaţă garantat de articolul 2 din Convenţie 

  1. Copilul încă nenăscut nu este exclus de la protecţia Convenţiei

Nici Convenţia europeană, nici lucrările pregătitoare ale acesteia nu se referă în mod expres la copilul încă nenăscut, dar nici nu îl exclud în vreun fel [2].

Acest lucru se explică prin faptul că în 1950, când Convenţia a fost adoptată, cea mai mare ameninţare a vieţii copilului nenăscut – avortul – era interzis în statele membre ale Consiliului Europei de atunci [3] (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia,  Luxembourg,  Norvegia, Olanda, Marea Britanie şi Suedia). Excepţie făcea Suedia, care a depenalizat avortul în 1938 [4]. Astfel că  problematica necesităţii protecţiei explicite a copilului încă nenăscut de către articolul 2 din Convenţie, precum şi menţionarea avortului printre excepţiile prevazute de articolul 2 § 2 din Convenţiei nu era un subiect de discuţie pentru redactorii acestui tratat internaţional.

Amenințarea vieţii copilului încă nenăscut a apărut mai târziu, la sfârşitul aniilor ’60, când a început în mod gradat depenalizarea avortului în Europa, în sistemele juridice ale tărilor occidentale: în 1967 în Marea Britanie, în 1974 în Austria şi Germania, în 1978 în Norvegia şi în 1978 în Italia. Această depenalizare a avortului în Statele Membre a determinat nevoia de a proteja dreptul la viaţă al copilului încă nenăscut. Astfel că pe 4 octombrie 1979 a fost adoptată Recomandarea 874 (1979) a Adunării parlamentare a Consiliului Europei referitoare la Carta drepturilor copilului care stipulează : « Dreptul fiecărui copil la viață din momentul concepției, la o locuință, la hrana corespunzatoare şi la un mediu adecvat ar trebui să fie recunoscute, iar guvernele naționale ar trebui să accepte obligația de a face tot posibilul pentru a permite aplicarea integrală a acestui drept » (17 § 6 a)).

Cât priveste embrionul uman in vitro, a fost adoptată mai târziu Recomandarea 1046 (1986), referitoare la utilizarea embrionilor şi fetuşilor umani în scopuri de diagnostic, terapeutice, științifice, industriale şi comerciale, care afirmă: « considerând că din momentul fertilizării ovulului, viața umană se dezvoltă în mod continuu, nefiind posibil să se facă vreo distincție în primele faze de dezvoltare (cele embrionare) și că o definiție a statutului biologic al embrionului se dovedește a fi necesară, considerând că din momentul fertilizării ovulului viata umană se dezvoltă în mod continuu » (§ 5). Acelaşi text stipulează că « embrionii și fetușii umani trebuie tratați în toate circumstanțele cu respectul cuvenit demnității umane» (§ 10).

Nici fosta Comisie a drepturilor omului şi nici Curtea europeană a drepturilor omului nu au exclus în jurisprudenţa lor copilul încă nenăscut de la protecţia Convenţiei.

Aceeaşi depenalizare a avortului a generat o serie de cauze mai întai pe rolul fostei Comisii a drepturilor omului [5] şi mai apoi pe rolul Curţii.

Deşi acestea nu au transat expresis verbis această chestiune [6], nici fosta Comisie şi nici Curtea [7] nu au declarat aceste cauze incompatibile ratione materiae cu Convenţia. Dimpotrivă, instanţele au analizat fondul acestor cauze, considerând implicit că articolul 2 din Convenţie este aplicabil copilului încă nenăscut, chiar si atunci când acesta din urmă nu a fost considerat drept « persoană » de către sistemul juridic naţional. Câteva exemple:

  • « Sarcina nu priveste doar viaţa privată. Atunci când o femeie este însărcinată, viaţa ei privată devine strâns legată de cea a fetusului care se dezvoltă [8]. Articolul 8 nu poate fi interpretat în sensul că sarcina şi terminarea acesteia sunt în principiu o chestiune ce ţine de viaţa privată a mamei » [9].
  • « Lipsă unui statut juridic clar al copilului încă nenăscut nu înseamnă neapărat că acesta este privat de orice protecţie în dreptul francez. Totuşi, ţinând cont de circumstanţele din cauza de fată, viaţa fetusului este intim legată de cea a mamei şi poate fi protejată prin aceasta ».
  • Imposibilitatea de a introduce o acţiune pentru o « viaţă nedorită » (« wrongful life ») este conformă Convenţiei, pentru că «orice  revendicare de acest fel ar fi contrară politicii publice, dat fiind faptul că aceasta violează sanctitatea vieţii umane.» [10].
  • În anumite circumstanţe, copilul încă nenăscut se poate bucura de o anumită protecţie decurgând din articolul 2 din Convenţie : « dacă fetusul se poate bucura de o anumită protecţie datorită articolului 2 din Convenţie »… « în anumite circumstanţe, acesta poate fi cazul, indiferent de divergenţa de opinie existentă în diferitele state membre referitoare la aplicabilitate şi la gradul de protecţie al articolului 2 » [11].
  • Articolul 3 din Convenţie este aplicabil copilului nenăscut în ceea ce priveşte durerea resimţită de acesta în timpul avortului: « Comisiei nu i s-a prezentat un material, altul decât ceea ce rezultă din hotărârile tribunalelor menţionate anterior, care să susţină afirmaţiile reclamantului referitoare la durerea cauzată fetusului. Ţinând cont de procedura avortului descrisă aici, Comisia nu consideră că prezenta situaţie prezintă vreo aparenţă de violare a articolului 3 din Convenţie» [12] etc.   

 

2. Copilul încă nenăscut este o « persoană » în sensul Convenţiei

a) Semnificaţia noţiunii de “persoană” în cadrul Convenţiei

Noţiunea de « persoană » poate avea două semnificaţii: « persoana umana » şi « persoana fizică », aşa cum bine a argumentat Aude Mirkovici [13].

« Persoana umană » este individul concret, fiinţa umană apaţinând specie umane, având mai mult decât o viaţă biologică. Mai mult, aceasta este o calitate intrinsecă a fiinţei umane care nu poate fi acordată sau retrasă, ci doar recunoscută. Noţiunea de « persoana umană » nu este limitată la subiectul de drept.

« Persoana fizică » („capacitatea de folosinţă” a acesteia) este un instrument juridic şi abstract care se atribuie de sistemul juridic fiinţei umane la naştere pentru ca aceasta să poată juca un rol în domeniul juridic.

Atunci când Convenţia europeană se referă la noţiunea de « orice persoana » (« everyone »/ « toute personne »), folosită în articolul 2, aceasta se referă la « persoana umană » sau la fiinţa umană şi nu la « persoana fizică ».

În primul rand, pentru că Convenţia se declară aplicabilă oricărei persoane, fără vreo restricţie şi fără a exclude din sfera sa de aplicare copilul încă nenăscut. Spre exemplu, Convenţia europeană privind experimentele pe animale exclude de la protecţia sa animalele în stadiul lor fetal sau embrionar [14].

În al doilea rând, aşa cum numele ei o indică, Convenţia garantează drepturile « omului » şi nu pe cele ale « subiectelor de drept », aşa cum o confirmă şi lucrările pregătitoare ale acesteia. Acestea arată în mod clar că este vorba despre drepturi pe care indivizii le au pentru simplul fapt că ei sunt oameni, asa cum o declară Adunarea Consultativă din 1949: « Comitetul de Miniștrii ne-a mandatat să stabilim o listă de drepturi de care omul, ca ființă umană, trebuie să se bucure în mod natural » [15].

În al treilea rând, atunci când Convenţia impune cerinţa „capacităţii de folosinţă” a persoanei fizice (aptitudinea ființei umane de a-și exercita drepturile pe care le posedă, capacitatea care se dobândește la naștere), aceasta o indică folosind noţiunea de « persoana fizică », asa cum o face în articolul 34 din Convenţie.

Astfel, pentru a fi considerat drept « persoană » în sensul Convenției este suficient a fi o « persoană umană ». 

b) Copilul încă nenăscut este o persoană umană

Pentru a fi o « persoană umană » este cel puţin necesar a fi o fiinţă umană în viaţă. Nu există niciun dubiu că copilul încă nenăscut este o fiinţă umană vie, dat fiind faptul că acesta îşi are originea într-o mamă şi un tată umani. Acesta aparţine speciei umane. Stiinţa ne spune că fiinţa umană este un membru al speciei noastre, indiferent de vârstă. Nu schimbăm specia cu vârsta.

Copilul încă nenăscut este o « persoană » şi are drepturi pentru că el este o fiintă umană vie.

Totuşi, unii susțin că statutul de persoană, din care decurge posesia drepturilor, ar depinde de stadiul de dezvoltare, de exercițiul facultăților naturale ale fiinţei umane (precum gândirea, conștiința de sine, capacitățile relaționale, sensul moral), de naștere sau de deținerea „capacității de folosință” a persoanei fizice.

În ceea ce priveste stadiul de dezvoltare, trebuie notat că din momentul existenţei acesteia, suntem în prezenţa unei fiinţe umane care merită protecţie. Ființa umană este umană în toate stadiile dezvoltării sale. Toate stadiile de dezvoltare, înainte şi după naştere, au o valoare, astfel că fiinţa umană merită să fie protejată în toate aceste stadii.

Referitor la exercițiul facultăților naturale ale fiinţei umane trebuie menţionat faptul că umanitatea noastră nu decurge din acestea, ci din natura noastră. Mai mult, aceste facultăţi sunt greu perceptibile la anumite fiinţe umane (copilul nenăscut). Apoi, nu toate fiinţele umane născute exercită aceste facultăţi (copiii mici). Nemaivorbind de faptul că unele persoane pot pierde exerciţiul acestor facultăţi în decursul vieţii lor (persoanele cu anumite handicapuri). Acest lucru înseamnă că ele sunt private de drepturile lor?

Cât priveste atribuirea statutului de persoană la naștere, consecința ar fi negarea umanității anumitor ființe umane pe motivul vârstei sau al stadiului de dezvoltare, privându-le de protecţie.

Absența „capacității de folosință” a persoanei nu justifică excluderea copilul nenăscut din noțiunea de « persoană » şi nici de la protecția Convenției. Dacă un text juridic protejează viața unui animal lipsit de « personalitate juridică », a fortiori acesta poate proteja viața unei ființe umane.

A distinge între « fiinta umană » şi « persoana umană » din punct de vedere filozofic şi în contextul Convenţiei europene nu are sens. Existenţa facultăţilor umane naturale este greu de identificat spre exemplu în cazul embrionului/copilului nenăscut, al bebelușului sau al persoanei cu handicap, chiar dacă există probe antropologice în acest sens. În plus, Convenţia nu îi exclude de la protecţie. Totuşi, dacă criteriile juridice sunt cele ale persoanei care acţionează (ale persoanei care își exercită gândirea, care e conștientă de sine, care se exprimă, care e capabilă să își exercite libertatea etc), orice definiţie a persoanei ar deveni imposibilă şi impracticabilă. Ori, pentru a acţiona, acea persoană trebuie mai întâi să existe. Existenţa precede în mod necesar acţiunea. Trebuie să judecăm doar în funcţie de criteriul conştienţei sau în funcţie de simplul fapt al existentei? Problema juridică a definiţiei persoanei trebuie stabilită în mod cert plecând de la această întrebare. Nu este oare mai usor de răspuns la această întrebare, decât să se stabilească momentul exact în care fiinţa umană « potenţială » devine o persoană umană? De fapt, dreptul nu operează cu categorii intermediare între persoane şi bunuri. Ființa umană « potenţiala » nu există. A arăta că copilul încă nenăscut este o fiinţă umană este suficient pentru a-l califica drept persoană umană. Nu cumva obstacolul care se opune concluzionării că copilul nenăscut este o fiinţă umană, datorită existenţei sale, este mai degrabă unul politic sau ideologic, decât  unul juridic?

II. Începutul vieţii umane nu ţine de consens, iar începutul dreptului la viaţă nu depinde de Statele membre

Începutul vieţii umane este o realitate care poate fi percepută în mod obiectiv de către stiinţă. Aceasta fie există, fie nu există. Genetica ne arată fără îndoială că din momentul concepţiei, care este momentul existenței, o fiinţă umană este o fiinţă umană. Aceasta este distinctă de mama şi de tatăl ei, având un ADN unic. Orice fiinţă are un început precis, acesta fiind momentul concepţiei. Acest lucru trebuie recunoscut de lege.

Începutul vieţii nu este ceva subiectiv care poate fi definit în mod arbitrar de opinia oamenilor de ştiinţă sau de către legiuitor. Altfel, calitatea de fiinţă umană ar putea fi recunoascută în anumite state şi negată în altele.

Instituţiile europene, internaţionale sau naţionale nu au competenţă să definească fiinţa umană, rolul lor fiind acela de a recunoaşte această realitate şi de a o proteja adoptând norme în acest sens.   

Dacă acest statut ar putea fi atribuit de alţii, atunci el ar putea fi şi revocat în viitor, în funcţie de anumite criterii stabilite în mod arbitrar de către stat sau de alte persoane. Astfel, umanitatea anumitor fiinţe umane ar putea fi negată. Prin urmare, statutul de fiinţă umană se recunoaşte şi se protejează. Statul sau alte persoane nu pot avea competenţa de a atribui sau de a refuza statutul de fiinţă umană. Istoria ne-a arătat că naziştii sau marxiştii susţineau cu argumente că anumite persoane umane nu ar fi umane.

Începutul dreptului la viaţa este la concepţie, căci scopul dreptului la viaţă este acela de a proteja fiinţa umană din momentul existenţei sale. Acesta nu poate depinde de voinţa statului.  

III. Copilul încă nenăscut trebuie să beneficieze de un drept individual la viaţă, căci el este o fiinţă umană diferită de cea a mamei

Este adevărat că în timpul sarcinii, viaţa copilului depinde într-o anumită măsura de viaţa mamei şi de îngrijirile acordate ei în timpul acestei perioade. Dacă drepturile copilului nenăscut sunt legate de cele ale mamei, acest lucru ar trebui să fie pentru a proteja viaţa copilului nenăscut în caz de conflict cu dreptul la viaţa privată al mamei şi nu invers. Astfel, dacă dreptul la viată al mamei este încălcăt, dreptul la viaţă al copilului pe care îl poartă este deasemeni încălcat.

Copilul nenăscut este distinct de mama şi tatăl său. El are un ADN unic. Prin urmare, el ar trebui să se bucure de propriul drept la viaţă şi să fie protejat de rele tratamente. Altfel, în caz de conflict de drepturi între mamă şi copilul nenăscut, există riscul ca acesta din urmă să fie privat de protecţia conferită de dreptul său la viaţă. Este cazul, spre exemplu, atunci când mama invocă dreptul său la viaţă privată pentru a pune capăt vieţii copilului său nenăscut.

În concluzie, copilul încă nenăscut nu este exclus de la protecția oferită de Convenție. Dimpotrivă, el este o «persoană» în sensul acesteia.

Convenția europeană fiind « un instrument viu », având drept scop dezvoltarea drepturilor omului, interpretarea și punerea în aplicare a articolului 2 din Convenție ar trebui să răspundă adevăratelor amenințări actualele ale dreptului la viață ale ființei umane încă nenăscute.

A afirma în mod clar, în jurisprudența Curții de la Strasbourg, principiul aplicării articolului 2 din Convenție ființei umane încă nenăscute ar fi un real progres spre « asigurarea apărării și dezvoltării drepturilor și libertăților omului » (Preambulul Convenției europene a drepturilor omului).

Text prezentat pe 8 decembrie 2016 pentru « Asociaţia Medicilor Catolici din Bucureşti » în cadrul simpozionului « Cercetări bioetice secolul XXI » al departamentului de Logică, Metodologie şi Filosofie a Ştiinţei a Academiei Române. 

***

  1. Loizidou c. Turcia, no 15318/89, (obiectiuni preliminare), hotărârea din 23 martie 1995, § 72;
  2. Brüggemann şi Scheuten c. Germania, no. 6959/75, Raportul Comisiei din 12 iulie 1977, DR 10, p. 123, § 64 ;
  3. Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia,  Luxembourg,  Norvegia, Olanda, Marea Britanie şi Suedia;
  4. Elveţia a depenalizat avortul în 1942 ;
  5. X c. Norvegia, no. 867/60, decizia Comisiei din 29 mai 1961 ; X. c. Austriei, no. 7045/76, decizia din 10 decembrie 1976; X c. Marea Britanie, no. 8416/79, decizia Comisiei din 13 mai 1980, DR. 19, p. 244 ; Knudsen c. Norvegiei, no. 1045/84, decizia din 8 martie 1985; H. c. Norvegia, no. 17004/90, decizia Comisiei din 19 mai 1992, DR 73, p. 155;
  6. H. c. Norvegia, no 17004/90, decizia Comisiei din 19 mai 1992; Brüggemann şi Scheuten c. Germania, no. 6959/75, Raportul Comisiei din 12 iulie 1977; X c. Marea Britanie, no. 8416/79, decizia Comisiei din 13 mai 1980, § 7, Reeve c. Marea Britanie,  no. 24844/94, decizia din  30 noiembrie 1994,  Boso c. Italia, no. 50490/99, decizia din 5 septembrie 2002 ;
  7. Boso c. Italia, no. 50490/99, deciziadin 5 septembrie 2002 : “In the Court’s opinion, such provisions strike a fair balance between, on the one hand, the need to ensure protection of the foetus and, on the other, the woman’s interests” şi Vo c. Franţei, no. 53924/00, [GC], hotărârea din 8 iulie 2004, §§ 86 şi 95: “the unborn child’s lack of a clear legal status does not necessarily deprive it of all protection under French law. However, in the circumstances of the present case, the life of the foetus was intimately connected with that of the mother and could be protected through her, especially as there was no conflict between the rights of the mother and the father or of the unborn child and the parents, the loss of the foetus having been caused by the unintentional negligence of a third party” and “even assuming that Article 2 was applicable in the instant case (see paragraph 85 above), there has been no violation of Article 2 of the Convention”;
  8. Brüggemann şi Scheuten c. Germania, no. 6959/75, Raportul Comisiei din 12 iulie 1977, DR 10, p. 123, § 59;
  9.  Id. § 61;
  10. Reeve c. Marea Britanie,  no. 24844/94, decizia din  30 noiembrie 1994, DR 79-B, p. 146;
  11. H. c. Norvegia, no 17004/90, decizia Comisiei din 19 mai 1992, p. 181;
  12. H. c. Norvegia, no 17004/90, decizia Comisiei din 19 mai 1992;
  13. Aude Mirkovic, Maitre de conférence at Evry Val d’Essonne University,  « L’enfant à naitre est-il une personne protégée par la Convention européenne de suvegarde des droits de l’homme ? », Commentaire  de l’arrêt de la CEDH du 8 juillet 2004, affaire Vo c. France;
  14. Articolul 1 § 2 a) din Convenţia europeana privind protectia animalelor vertebrate folosite în scopuri experimentale sau alte scopuri ştiinţifice din 1986 afirmă : « Ȋn  această Convenţie: animal, dacă nu poate fi altfel calificat, reprezintă orice vertebrat viu, excluzând omul, inclusiv formele larvare sau formele reproducatoare care pot trai liber, dar excluzând din aceasta categorie alte forme fetale ori embrionare »;
  15.  Travaux préparatoires, vol. II, p. 89. Lors d’interventions à la 9ème séance de l’Assemblée consultative tenue le 16 août 1950, Pierre-Henri Teitgen, (Franţa) declara, spre exemplu : « n’est-ce pas renforcer singulièrement notre prestige, et par conséquent nos atouts, que de donner au monde cette image d’une Europe qui, dans les heures difficiles que nous traversons, pense aussi à garantir la personne humaine ? » (Travaux préparatoires vol. V. p. 303), şi M. MacEntee (Irlanda): «l’homme, en sa qualité de personne humaine, a le droit de posséder des biens et d’en jouir» (travaux préparatoires vol. V. p. 313). Dans le premier cas le terme de „personne humaine” employé en français est traduit en anglais par „the individual”, dans le second cas c’est le terme anglais „the human person” qui est traduit en français par „personne humaine” ;
The following two tabs change content below.
Andreea Popescu

Andreea Popescu

Andreea Popescu este jurist specializat in drepturile omului, bioetica, familie si libertati. Ea a lucrat ca jurist la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la "European Centre for Law and Justice" și a fost expert al Sfantului-Scaun la Consiliul Europei.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.