Ce contează în viață nu sunt lucrurile prin care ai trecut, ci lucrurile de care îți aduci aminte și cum îți amintești.
Se poate spune așadar că măiestria lui Márquez a perfecționat nu numai genul literar al realismului magic, ci propune și o premiză definitorie pentru subgenul biografiei magice, în care irealitatea se substituie vieții trăite cu adevărat.
Eulogiile recente dezvoltă cu generozitate această premiză, dar urmele lăsate de realitatea vieții scriitorului în viața altora sunt mult prea dureroase. Acești oameni nu își permit luxul de a uita ceva, sau de a își îndulci amintirile. Au avut prea mult de suferit de pe urma refuzului lor de a-și însuși minciuna comunistă, în timp ce scriitorul a știut să profite din plin de pe urma serviciilor prestate pentru întreținerea și în apărarea minciunii.
Talentul nu scuză ticăloșia.
García Márquez, marioneta lui Castro
Armando Valladares
Toți dictatorii și ucigașii au avut parte de apărători zeloși – Stalin, Hitler și Fidel Castro.
Cei mai odioși din această faună a susținătorilor de dictaturi sunt scriitorii, poeții și artiștii. Pe parcursul vieții mele am repetat de nenumărate ori faptul că un intelectual onest are o obligație față de societate: să spună adevărul, să lupte pentru demnitatea umană și să nu mintă sau omită realitatea istorică, pentru a nu abuza de avantajul de a fi capabil să se adreseze către milioane de oameni.
În ce-l privește pe răposatul Gabriel García Márquez, aceasta este una dintre ticăloșiile sale cele mai mari. Și-a pus stiloul în slujba tiraniei lui Fidel Castro, susținând tortura, lagărele de concentrare și plutoanele de execuție pentru cei care au îndrăznit să se opună regimului comunist. Márquez obișnuia să spună că singura țară care respectă drepturile omului pe cele două continente americane nu era alta decât Cuba.
Cu mulți ani în urmă am ajutat să evadeze o doamnă care era secretara personală a lui Márquez în Cuba. Se ascundea de poliție în Columbia, deoarece autoritățile columbiene intenționau să o deporteze în Havana. Când a sosit în SUA primarul din Miami m-a însoțit la aeroport, ca să o întâmpinăm împreună.
Ea ne-a povestit despre viața din Cuba a scriitorului columbian. Márquez locuia într-o “casă de protocol” împreună cu Blanquita, iubita lui adolescentă care era așa de tânără încât putea să treacă drept nepoată (am văzut fotografii). Laureatul premiului Nobel avea la dispoziție un Mercedes, alt cadou din partea prietenului său Castro, și nenumărate privilegii, oferite în schimbul apărării dictaturii lui Castro.
García Márquez devenise un informator al poliției politice cubaneze. Cu mulți ani în urmă, în Havana, dizidentul și activistul pentru drepturile omului Ricardo Bofill a reușit, cu ajutorul lui Colin McSeveny (care pe vremea aceea era reporter la Reuters), să pătrundă în hotelul unde Márquez degusta câteva băuturi. Într-un colț liniștit și cu maximum de precauții, Bofill i-a înmânat lui Márquez o serie de documente și rapoarte despre situația mai multor intelectuali din Cuba. Câteva săptămâni mai tărziu Bofill a fost arestat de poliție. Pe masa anchetatorului se aflau, deschise, documentele pe care Bofill le înmânase lui Márquez.
Pe 13 octombrie 1968 două ziare spaniole, ABC și Diario 16, au dat publicității plângerea redactată de Bofill în legătură cu arestul său, în care el atrăgea atenția asupra faptului că “denunțul lui García Márquez a dus la încarcerarea a numeroși scriitori și artiști.” Mario Vargas Llosa a afirmat odată că García Márquez era curtezanul lui Castro. Și un turnător, aș adăuga eu.
Unii dintre prietenii și apărătorii săi au spus că Márquez a intervenit în favoarea eliberării mele. Acest lucru este complet fals. Am destulă onestitate morală (lucru care lui i-a lipsit) ca să accept această poveste, dacă ar fi fost adevărată. A fost doar o manevră a camarazilor săi, de a profita de simpatia internațională declanșată de eliberarea mea din închisoare; au încercat să manipuleze această simpatie prin asocierea cu numele lui. Ceea ce el a făcut cu adevărat a fost să repete acuzațiile lui Castro la adresa mea, cu ocazia decernării premiului Nobel, lucru care a determinat clubul PEN francez (al cărui membru eram) să publice o scrisoare deschisă deosebit de critică la adresa lui.
Dacă García Márquez a obținut vreodată eliberarea și plecarea din Cuba a unui deținut politic, aceasta a fost doar pentru un turnător ca el: infamul Reynold González, conducătorul MRP (Revolutionary Movement of the People, organizație anti-castristă înființată în mai 1960, n. trad.) care a trădat 99 dintre colegii săi.
García Márquez a militat pentru torturarea, împușcarea și uciderea tovarășilor mei de închisoare. Dacă aș fi fost un creștin devotat aș fi spus “Dumnezeu să îl primească în brațele Lui.” Dar, pentru că nu sunt și nu am atins acest nivel de perfecțiune spirituală, nu pot să-i doresc altceva decât o eternitate în cazanele iadului.
Armando Valladares (născut pe 30 mai 1937) este un poet cubanez, diplomat și activist pentru drepturile omului. În 1960 a fost arestat de guvernul cubanez pentru proteste împotriva comunismului, fapt pentru care organizația Amnesty International l-a declarat „prizonier de conștiință”. După eliberarea din 1982 a scris o carte intitulată Against All Hope, în care a detaliat încarcerarea și torturile la care a fost supus de guvernul cubanez. Apoi președintele Reagan l-a numit în funcția de ambasador al SUA la Comisia ONU a Drepturilor Omului.
Valladares a descris astfel încarcerarea sa, pentru Comisia ONU a Drepturilor Omului din Geneva:
„Pentru mine a însemnat 8000 de zile de foame, de bătăi sistematice, de muncă silită, de temniță în izolare, 8000 de zile de străduință de a rămâne o ființă umană, 8000 de zile de suferință pentru a dovedi că spiritul meu se poate ridica deasupra epuizării și durerii, 8000 de zile de încercare a convingerilor mele religioase, a credinței mele, ale trudei mele împotriva urii pe care temnicerii atei au încercat să o sădească în mine cu fiecare împunsătură de baionetă, 8000 de zile de luptă ca să nu devin ca ei.”
În original:
García Márquez: Castro Stooge
18 Comments
Bogdan Calehari
23 April 2014Vladimir Bukovski spunea despre scriitorii si poetii rusi, aidoma lui Marquez, ca: „si-au sacrificat constiinta pentru a-si salva talentul”. Spre deosebire insa de intelectualii sovietici, Marquez nu are nici macar scuza ca viata si libertatea i-ar fi fost amenintate in vreun fel. Nu, el s-a prostituat din convingere si pentru ca i-a placut sa faca asta. N-a manifestat niciodata, nici macar in ultimii sai ani de viata, vreo urma de regret, n-a dat niciodata vreo dovada ca ar avea ceea ce se numeste constiinta.
Scarbit de cea ce era nevoit sa faca si sa scrie, poetul Dolmatovski i-a scris o epigrama lui Evgheni Evtusenko, vestitul „cantaret” al regimului: ” Ca si pe tine ma cheama Evgheni / Nu am mai mult geniu decat tine / Sunt, ca si tine, un excrement, / Numai ca sunt de mai multa vreme”.
La fel de bine, Dolmatovski i-ar fi putut trimite versurile si lui Marquez.
Marturia lui Armando Valladares este demolatoare!
Theo Hahn
23 April 2014Îmi vine să vomit. Și sunt foarte, foarte tentat să iau cele două volume scrise de Marquez pe care le am în bibliotecă și să le ard. Dar și dacă s-ar arde toate volumele lui Marquez din toate bibliotecile, de pe toate continentele – nici nu sunt sigur dacă i-ar face bine sau rău la Judecată acestui ticălos. Pe de o parte, dacă nu rămâne nici un testimoniu al operei sale pe pământ, ar rămâne doar faptele lui scabroase și, probabil, ar fi damnat. Pe de altă parte, încep să cred că „realismul magic” prin care a înlocuit efectiv realitatea cu ficțiunea și în viața proprie este o altă mărturie a ticăloșiei sale. Adică mărturia ficțională a modului în care a știut să mintă în viața reală. În această din urmă ipostază, dispărându-i opera, i s-ar reduce din mărturia faptelor săvârșite și ar avea mai multe șanse la clemența de care, după mărturia lui Valladares, mă tem că nu e demn.
Dar, din păcate pentru Marquez, Dumnezeu Însuși e memoria ineluctabilă a faptelor noastre. Și ceea ce posteritatea istorică e dispusă să uite, să omită și să escamoteze, Dumnezeu va scoate la iveală. Aș spune „Dumnezeu să-l ierte”. Dar, după mărturia de mai sus, mi se pare că ar suna ca fluieratul în biserică. Ar fi ca un îndemn la uitare a ceea ce Marquez a călcat în picioare și ne va cutremura când Preaputernicul va arăta în toată goliciunea.
Vlad P.
23 April 2014Un hater sinistru și Valladares ăsta. Dovada, dom’le, DOVADA! Sa fim onesti si drepti ca Ofiterii, daca e pe-asa.
DOCOMENTE, nu povesti, ca altfel e calomnie si profanarea memoriei defunctilor ilustri, extremistilor!
Asta e hate-campaign in toata regula ce se petrece de cateva zile pe ILD si canalele de propaganda sionista afiliate. Din cauza la niste frustrati si ratati invidiosi. Si imperialisti salbatici.
/ironie
rt
23 April 2014Theo Hahn, sa stii ca merita sa ai mai mult de doua volume de Marquez in biblioteca. Pe de o parte din doar doua volume nu prea iese un foc demn de o piata publica, pe de alta parte daca le citesti inainte de a le arde chiar cistigi ceva.
Mihaela Bărbuş
23 April 2014Hai ca pe asta cu calul am inteles-o chiar si eu!
Daniel Francesco
23 April 2014Adevarata natura a lui Garcia Marquez s-a dezvaluit si in legatura cu boat people din Vietnam si cu protestele ocazionate de represiunea protestelor Solidaritatii din Polonia. GM a spus despre cei 1500000 de oameni care au fugit din Vietnamul comunist ca sunt „currency smugglers”, adica traficanti de valuta. In plus, intr-un articol din Rolling Stone, viitorul laureat al Premiului Nobel sustinea ca minoritatea chineza Hoa se ocupa cu specula cu produsele de prima necesitate. El sustine ca abia cand autoritatile comuniste au trecut la nationalizare si au oprit traficul de diverse marfuri de prima necesitate in cartierul Cholon din Saigon, locuit in majoritate de populatia Hoa, abia atunci deci fostii speculanti au decis sa emigreze. Si de aici aparitia boat people pe fondul unui „razboi informational” pierdut de Vietnam. Nu, Marquez nu este un fascist, el combate propaganda capitalistilor (citeste SUA) si subliniaza faptul ca nu a fost vorba despre „rasa” ci despre „clasa”:
http://www.rollingstone.com/cu…..z2zkC6dXyj
In decembrie 1981 GM glumea pe seama „lacrimilor de crocodil” ale „obisnuitilor anti-sovietici si anti-comunisti” care criticau reprimarea protestelor Solidaritatii din Polonia. Era acelasi Garcia Marquez care avea sa primeasca Premiul Nobel peste numai doi ani, acelasi care-i atragea atentia lui Gorbaciov asupra primejdiei predarii imperiului rosu.
http://www.newrepublic.com/art…..-patriarch
Theo Hahn
23 April 2014@4 – rt
Am în schimb mult mai multe volume din autori cu mult mai importanți decât Marquez și care, din fericire, nu au fost capabili de abjecțiile halucina(n)te ale columbianului. În plus, după ce m-am lămurit cum stă treaba cu Marquez, nu sunt deloc ispitit să-i extind prezența mea bibliotecară. Pe de altă parte, față de mulți alții și, poate, spre disperarea unora, chiar am citit cele două volume ale sus-numitului. Și la un articol chiar am scris un comentariu favorabil despre scriitura marqueziană. Și în multe privințe romanele lui Marquez chiar îmi plac, cu toate că nu integral și nu fără anumite rezerve estetice. Omul chiar a fost un mare autor. Dar asta nu face decât să-i agraveze păcatul, căci cel dăruit de Sus are o vină mai adâncă.
În altă ordine de idei, nu cred că trebuie să-i ardem în piața publică opera și nici nu am sugerat, de fapt, asta, dacă există un dram de bună credință la lectura comentariului meu. Când vorbeam de incendierea volumelor pe care le posed, îmi exprimam indignarea față de josnicia acestui personaj.
V-am făcut „traducerea” ca să nu mai fiți tentat, în mod vădit genial, să interpretați comete, avioane, cai verzi pe pereți și limbajul morse al iepelor. Că văd că-n ultimul timp se practică excesiv „nuanțele” și „onorabilul compromis moral”. „Să-i înțelegem că și ei au fost oameni, ba chiar genii! Aveți probe clare, irefutabile cu privire la josnicia lor? Cine vă credeți să vorbiți așa, în disprețul corectitudinii istorice?”
Emil Borcean
23 April 2014Augustin Ofiteru lanseaza o tema de meditatie din galeata de spam:
Asta e tot ce catadicseste sa ne comunice despre Ricardo Bofill un individ care pune mare pret pe documentare. Ce uita (in mod deliberat) sa mentioneze este ca Bofill a devenit un dizident proeminent, care a petrecut 12 ani in inchisoare datorita opozitiei sale fata de regimul Castro. Cu adevarat un „comunist dedicat”. Iata un fragment din biografia lui Bofill:
Alt articol instructiv:
Former prisoner of conscience Ricardo Bofill, an icon of the Cuban resistance
Si Jean Kirkpatrick, ambasadoarea SUA la ONU pe timpul administratiei Reagan:
Acte Divort
23 April 2014Asa cum spunea si Mihai Eminescu in “Scrisoarea I”,lumea va judeca lucrurile marunte si nu … Nu lumina. Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina .
Restul e poveste !
Bogdan Calehari
23 April 2014Intre anumiti oameni si pereti, exista o asemanare: este inutil sa comunici cu ei. Dar, si aici este partea cea mai rea, exista si o diferenta: ei comunica cu tine.
Mihaela Bărbuş
23 April 2014Piesele formolizate din spam, penibile sau nu, sunt bune pentru studiu sau ca fapt divers.
Costin Andrieş
23 April 2014daca e in spam, sa ramana in spam, zic si eu. ce rost au alte raspunsuri? a demonstrat deja ce era de demonstrat.
Anca Cernea
23 April 2014Locul lui Augustin Ofițeru e în găleata de spam.
Desigur, în cadrul anumitor proiecte de cercetare bacteriologică ILD, oamenii de știință din echipa noastră pot decide să folosească mostre de produse biologice recoltate din spam – folosind pense și echipament de protecție adecvat.
Asta a făcut Emil mai sus.
Cu mostrele de laborator nu întreții un dialog, dar le poți folosi spre binele omenirii.
Deja s-a strâns de o colecție, s-ar putea publica un articol științific, pe baza probelor colectate în cazul Ofițeru – fie și numai despre comentariul tendențios, cu duhoare comunisto-securistă, la adresa lui Armando Valladares.
S-ar putea scrie un articol despre cum ignoranța plină de ifose îl face pe un lider NR, altfel necunoscut cu antecedente de patogenitate deosebită, să se afunde, sub ochii noștri, în decurs de câteva zile, până în cele mai grețoase tovărășii, lângă indivizii care își permit să-l ponegrească pe un Armando Valladares.
Armando Valladares este, poate, omul cel mai vrednic de respect care umblă în prezent pe scoarța Terrei.
Augustin Ofițeru nu e vrednic să șteargă pe jos pe unde au călcat tălpile lui Valladares.
rt
23 April 2014????
Cam facila aia cu „genius only” dar trebuie sa recunosc ca am zimbit.
Costin Andrieş
23 April 2014@rt, dupa fapta si rasplata.
Vlad M.
23 April 2014RT>
Tema nu este Theo Hahn si reactiile sale la mizeria morala a lui Marquez, ci comportamentul marelui scriitor, „maestru” pentru atatia dreptaci. Daca tot ne-am auzit cuvinte pentru ca vorbit despre ilustra persoana a columbianului, ne-am gandit sa continuam pentru a arata si altora pe cine apara lumea buna cand se indigneaza impotriva ILD pentru ca nu vrea sa faca parte din randul bocitoarelor lui Marquez. Cand ai de a face cu creiere spalate, nici un material nou nu este in plus.
Mircea Prodan
23 April 2014Nea Emile…. Vorbim totusi de o „marioneta” geniala…
Vlad M.
23 April 2014Geniala sau nu, aceasta marioneta a avut un caracter sinistru si se cuvine sa nu uitam abdicarea de la buna cuviinta. Greselile nu ii sunt iertate doar pentru ca se numea Gabriel Garcia Marquez.