García Márquez, marioneta lui Castro

CELE MAI CITITE

Adrian Papahagi: AUR e ultima răbufnire a vechii Securități, nedesprinsă din sfera KGB. E aripa radicală a PSD

23 April 2014

Ce contează în viață nu sunt lucrurile prin care ai trecut, ci lucrurile de care îți aduci aminte și cum îți amintești.

Se poate spune așadar că măiestria lui Márquez a perfecționat nu numai genul literar al realismului magic, ci propune și o premiză definitorie pentru subgenul biografiei magice, în care irealitatea se substituie vieții trăite cu adevărat.

Eulogiile recente dezvoltă cu generozitate această premiză, dar urmele lăsate de realitatea vieții scriitorului în viața altora sunt mult prea dureroase. Acești oameni nu își permit luxul de a uita ceva, sau de a își îndulci amintirile. Au avut prea mult de suferit de pe urma refuzului lor de a-și însuși minciuna comunistă, în timp ce scriitorul a știut să profite din plin de pe urma serviciilor prestate pentru întreținerea și în apărarea minciunii.

Talentul nu scuză ticăloșia.

Armando Valladares

Toți dictatorii și ucigașii au avut parte de apărători zeloși – Stalin, Hitler și Fidel Castro.

Cei mai odioși din această faună a susținătorilor de dictaturi sunt scriitorii, poeții și artiștii. Pe parcursul vieții mele am repetat de nenumărate ori faptul că un intelectual onest are o obligație față de societate: să spună adevărul, să lupte pentru demnitatea umană și să nu mintă sau omită realitatea istorică, pentru a nu abuza de avantajul de a fi capabil să se adreseze către milioane de oameni.

În ce-l privește pe răposatul Gabriel García Márquez, aceasta este una dintre ticăloșiile sale cele mai mari. Și-a pus stiloul în slujba tiraniei lui Fidel Castro, susținând tortura, lagărele de concentrare și plutoanele de execuție pentru cei care au îndrăznit să se opună regimului comunist. Márquez obișnuia să spună că singura țară care respectă drepturile omului pe cele două continente americane nu era alta decât Cuba.

Cu mulți ani în urmă am ajutat să evadeze o doamnă care era secretara personală a lui Márquez în Cuba. Se ascundea de poliție în Columbia, deoarece autoritățile columbiene intenționau să o deporteze în Havana. Când a sosit în SUA primarul din Miami m-a însoțit la aeroport, ca să o întâmpinăm împreună.

Ea ne-a povestit despre viața din Cuba a scriitorului columbian. Márquez locuia într-o “casă de protocol” împreună cu Blanquita, iubita lui adolescentă care era așa de tânără încât putea să treacă drept nepoată (am văzut fotografii). Laureatul premiului Nobel avea la dispoziție un Mercedes, alt cadou din partea prietenului său Castro, și nenumărate privilegii, oferite în schimbul apărării dictaturii lui Castro.

García Márquez devenise un informator al poliției politice cubaneze. Cu mulți ani în urmă, în Havana, dizidentul și activistul pentru drepturile omului Ricardo Bofill a reușit, cu ajutorul lui Colin McSeveny (care pe vremea aceea era reporter la Reuters), să pătrundă în hotelul unde Márquez degusta câteva băuturi. Într-un colț liniștit și cu maximum de precauții, Bofill i-a înmânat lui Márquez o serie de documente și rapoarte despre situația mai multor intelectuali din Cuba. Câteva săptămâni mai tărziu Bofill a fost arestat de poliție. Pe masa anchetatorului se aflau, deschise, documentele pe care Bofill le înmânase lui Márquez.

Pe 13 octombrie 1968 două ziare spaniole, ABC și Diario 16, au dat publicității plângerea redactată de Bofill în legătură cu arestul său, în care el atrăgea atenția asupra faptului că “denunțul lui García Márquez a dus la încarcerarea a numeroși scriitori și artiști.” Mario Vargas Llosa a afirmat odată că García Márquez era curtezanul lui Castro. Și un turnător, aș adăuga eu.

Unii dintre prietenii și apărătorii săi au spus că Márquez a intervenit în favoarea eliberării mele. Acest lucru este complet fals. Am destulă onestitate morală (lucru care lui i-a lipsit) ca să accept această poveste, dacă ar fi fost adevărată. A fost doar o manevră a camarazilor săi, de a profita de simpatia internațională declanșată de eliberarea mea din închisoare; au încercat să manipuleze această simpatie prin asocierea cu numele lui. Ceea ce el a făcut cu adevărat a fost să repete acuzațiile lui Castro la adresa mea, cu ocazia decernării premiului Nobel, lucru care a determinat clubul PEN francez (al cărui membru eram) să publice o scrisoare deschisă deosebit de critică la adresa lui.

Dacă García Márquez a obținut vreodată eliberarea și plecarea din Cuba a unui deținut politic, aceasta a fost doar pentru un turnător ca el: infamul Reynold González, conducătorul MRP (Revolutionary Movement of the People, organizație anti-castristă înființată în mai 1960, n. trad.) care a trădat 99 dintre colegii săi.

García Márquez a militat pentru torturarea, împușcarea și uciderea tovarășilor mei de închisoare. Dacă aș fi fost un creștin devotat aș fi spus “Dumnezeu să îl primească în brațele Lui.” Dar, pentru că nu sunt și nu am atins acest nivel de perfecțiune spirituală, nu pot să-i doresc altceva decât o eternitate în cazanele iadului.

Armando Valladares (născut pe 30 mai 1937) este un poet cubanez, diplomat și activist pentru drepturile omului. În 1960 a fost arestat de guvernul cubanez pentru proteste împotriva comunismului, fapt pentru care organizația Amnesty International l-a declarat „prizonier de conștiință”. După eliberarea din 1982 a scris o carte intitulată Against All Hope, în care a detaliat încarcerarea și torturile la care a fost supus de guvernul cubanez. Apoi președintele Reagan l-a numit în funcția de ambasador al SUA la Comisia ONU a Drepturilor Omului.

Valladares a descris astfel încarcerarea sa, pentru Comisia ONU a Drepturilor Omului din Geneva:

„Pentru mine a însemnat 8000 de zile de foame, de bătăi sistematice, de muncă silită, de temniță în izolare, 8000 de zile de străduință de a rămâne o ființă umană, 8000 de zile de suferință pentru a dovedi că spiritul meu se poate ridica deasupra epuizării și durerii, 8000 de zile de încercare a convingerilor mele religioase, a credinței mele, ale trudei mele împotriva urii pe care temnicerii atei au încercat să o sădească în mine cu fiecare împunsătură de baionetă, 8000 de zile de luptă ca să nu devin ca ei.”

În original:
García Márquez: Castro Stooge

Emil Borcean

Articol anterior Poveste din Vestul sălbatic

Articol următor Cei doi măgari Alecu și Revoluția Bunului Simț

18 Comments

Bogdan Calehari
23 April 2014
Vladimir Bukovski spunea despre scriitorii si poetii rusi, aidoma lui Marquez, ca: „si-au sacrificat constiinta pentru a-si salva talentul”. Spre deosebire insa de intelectualii sovietici, Marquez nu are nici macar scuza ca viata si libertatea i-ar fi fost amenintate in vreun fel. Nu, el s-a prostituat din convingere si pentru ca i-a placut sa faca asta. N-a manifestat niciodata, nici macar in ultimii sai ani de viata, vreo urma de regret, n-a dat niciodata vreo dovada ca ar avea ceea ce se numeste constiinta.
Scarbit de cea ce era nevoit sa faca si sa scrie, poetul Dolmatovski i-a scris o epigrama lui Evgheni Evtusenko, vestitul „cantaret” al regimului: ” Ca si pe tine ma cheama Evgheni / Nu am mai mult geniu decat tine / Sunt, ca si tine, un excrement, / Numai ca sunt de mai multa vreme”.
La fel de bine, Dolmatovski i-ar fi putut trimite versurile si lui Marquez.

Marturia lui Armando Valladares este demolatoare!

Reply
Theo Hahn
23 April 2014

Márquez obișnuia să spună că singura țară care respectă drepturile omului pe cele două continente americane nu era alta decât Cuba.

Cu mulți ani în urmă am ajutat să evadeze o doamnă care era secretara personală a lui Márquez în Cuba. Se ascundea de poliție în Columbia, deoarece autoritățile columbiene intenționau să o deporteze în Havana. Când a sosit în SUA primarul din Miami m-a însoțit la aeroport, ca să o întâmpinăm împreună.

Ea ne-a povestit despre viața din Cuba a scriitorului columbian. Márquez locuia într-o “casă de protocol” împreună cu Blanquita, iubita lui adolescentă care era așa de tânără încât putea să treacă drept nepoată (am văzut fotografii). Laureatul premiului Nobel avea la dispoziție un Mercedes, alt cadou din partea prietenului său Castro, și nenumărate privilegii, oferite în schimbul apărării dictaturii lui Castro.

García Márquez devenise un informator al poliției politice cubaneze. Cu mulți ani în urmă, în Havana, dizidentul și activistul pentru drepturile omului Ricardo Bofill a reușit, cu ajutorul lui Colin McSeveny (care pe vremea aceea era reporter la Reuters), să pătrundă în hotelul unde Márquez degusta câteva băuturi. Într-un colț liniștit și cu maximum de precauții, Bofill i-a înmânat lui Márquez o serie de documente și rapoarte despre situația mai multor intelectuali din Cuba. Câteva săptămâni mai tărziu Bofill a fost arestat de poliție. Pe masa anchetatorului se aflau, deschise, documentele pe care Bofill le înmânase lui Márquez.

Îmi vine să vomit. Și sunt foarte, foarte tentat să iau cele două volume scrise de Marquez pe care le am în bibliotecă și să le ard. Dar și dacă s-ar arde toate volumele lui Marquez din toate bibliotecile, de pe toate continentele – nici nu sunt sigur dacă i-ar face bine sau rău la Judecată acestui ticălos. Pe de o parte, dacă nu rămâne nici un testimoniu al operei sale pe pământ, ar rămâne doar faptele lui scabroase și, probabil, ar fi damnat. Pe de altă parte, încep să cred că „realismul magic” prin care a înlocuit efectiv realitatea cu ficțiunea și în viața proprie este o altă mărturie a ticăloșiei sale. Adică mărturia ficțională a modului în care a știut să mintă în viața reală. În această din urmă ipostază, dispărându-i opera, i s-ar reduce din mărturia faptelor săvârșite și ar avea mai multe șanse la clemența de care, după mărturia lui Valladares, mă tem că nu e demn.

Dar, din păcate pentru Marquez, Dumnezeu Însuși e memoria ineluctabilă a faptelor noastre. Și ceea ce posteritatea istorică e dispusă să uite, să omită și să escamoteze, Dumnezeu va scoate la iveală. Aș spune „Dumnezeu să-l ierte”. Dar, după mărturia de mai sus, mi se pare că ar suna ca fluieratul în biserică. Ar fi ca un îndemn la uitare a ceea ce Marquez a călcat în picioare și ne va cutremura când Preaputernicul va arăta în toată goliciunea.

Reply
Vlad P.
23 April 2014
Un hater sinistru și Valladares ăsta. Dovada, dom’le, DOVADA! Sa fim onesti si drepti ca Ofiterii, daca e pe-asa.
DOCOMENTE, nu povesti, ca altfel e calomnie si profanarea memoriei defunctilor ilustri, extremistilor!

Asta e hate-campaign in toata regula ce se petrece de cateva zile pe ILD si canalele de propaganda sionista afiliate. Din cauza la niste frustrati si ratati invidiosi. Si imperialisti salbatici.

/ironie

Reply
rt
23 April 2014
Acum e doar asa… o coada a cometei, o bataie in graba a calului pina sa se raceasca. Sau o bataie tardiva a seii desi iapa pricepuse de data trecuta cum sta treba cu micul ciine comunist ascuns in fiecare geniu stingist.

Theo Hahn, sa stii ca merita sa ai mai mult de doua volume de Marquez in biblioteca. Pe de o parte din doar doua volume nu prea iese un foc demn de o piata publica, pe de alta parte daca le citesti inainte de a le arde chiar cistigi ceva.

Reply
Mihaela Bărbuş
23 April 2014
Hai ca pe asta cu calul am inteles-o chiar si eu!

Reply
Daniel Francesco
23 April 2014
Adevarata natura a lui Garcia Marquez s-a dezvaluit si in legatura cu boat people din Vietnam si cu protestele ocazionate de represiunea protestelor Solidaritatii din Polonia. GM a spus despre cei 1500000 de oameni care au fugit din Vietnamul comunist ca sunt „currency smugglers”, adica traficanti de valuta. In plus, intr-un articol din Rolling Stone, viitorul laureat al Premiului Nobel sustinea ca minoritatea chineza Hoa se ocupa cu specula cu produsele de prima necesitate. El sustine ca abia cand autoritatile comuniste au trecut la nationalizare si au oprit traficul de diverse marfuri de prima necesitate in cartierul Cholon din Saigon, locuit in majoritate de populatia Hoa, abia atunci deci fostii speculanti au decis sa emigreze. Si de aici aparitia boat people pe fondul unui „razboi informational” pierdut de Vietnam. Nu, Marquez nu este un fascist, el combate propaganda capitalistilor (citeste SUA) si subliniaza faptul ca nu a fost vorba despre „rasa” ci despre „clasa”:

In spite of that, many preferred to leave, and the Hoa’s double status of being bourgeois and Chinese made it easy for the enemies of Vietnam to maliciously distort what was essentially a problem of class and not of race.

http://www.rollingstone.com/cu…..z2zkC6dXyj

In decembrie 1981 GM glumea pe seama „lacrimilor de crocodil” ale „obisnuitilor anti-sovietici si anti-comunisti” care criticau reprimarea protestelor Solidaritatii din Polonia. Era acelasi Garcia Marquez care avea sa primeasca Premiul Nobel peste numai doi ani, acelasi care-i atragea atentia lui Gorbaciov asupra primejdiei predarii imperiului rosu.
http://www.newrepublic.com/art…..-patriarch

Reply
Theo Hahn
23 April 2014
@4 – rt

Am în schimb mult mai multe volume din autori cu mult mai importanți decât Marquez și care, din fericire, nu au fost capabili de abjecțiile halucina(n)te ale columbianului. În plus, după ce m-am lămurit cum stă treaba cu Marquez, nu sunt deloc ispitit să-i extind prezența mea bibliotecară. Pe de altă parte, față de mulți alții și, poate, spre disperarea unora, chiar am citit cele două volume ale sus-numitului. Și la un articol chiar am scris un comentariu favorabil despre scriitura marqueziană. Și în multe privințe romanele lui Marquez chiar îmi plac, cu toate că nu integral și nu fără anumite rezerve estetice. Omul chiar a fost un mare autor. Dar asta nu face decât să-i agraveze păcatul, căci cel dăruit de Sus are o vină mai adâncă.

În altă ordine de idei, nu cred că trebuie să-i ardem în piața publică opera și nici nu am sugerat, de fapt, asta, dacă există un dram de bună credință la lectura comentariului meu. Când vorbeam de incendierea volumelor pe care le posed, îmi exprimam indignarea față de josnicia acestui personaj.

V-am făcut „traducerea” ca să nu mai fiți tentat, în mod vădit genial, să interpretați comete, avioane, cai verzi pe pereți și limbajul morse al iepelor. Că văd că-n ultimul timp se practică excesiv „nuanțele” și „onorabilul compromis moral”. „Să-i înțelegem că și ei au fost oameni, ba chiar genii! Aveți probe clare, irefutabile cu privire la josnicia lor? Cine vă credeți să vorbiți așa, în disprețul corectitudinii istorice?”

Reply
Emil Borcean
23 April 2014
Augustin Ofiteru lanseaza o tema de meditatie din galeata de spam:

Temă de meditație: Ricardo Bofill este cumva acel comunist dedicat, cu strânse legături la Moscova, acuzat în cele din urmă de Castro de “divergență ideologică”?

Asta e tot ce catadicseste sa ne comunice despre Ricardo Bofill un individ care pune mare pret pe documentare. Ce uita (in mod deliberat) sa mentioneze este ca Bofill a devenit un dizident proeminent, care a petrecut 12 ani in inchisoare datorita opozitiei sale fata de regimul Castro. Cu adevarat un „comunist dedicat”. Iata un fragment din biografia lui Bofill:

Ricardo Bofill Pages was born in Madruga, Cuba, a small town outside Havana. He was the only child of Pastora and Ricardo Bofill, Sr. His father was an active member of the sugar workers’ union. His mother, on the other hand, was a faithful Catholic. Bofill’s childhood was spent in a close-knit, nuclear family which faced many economic hardships. Despite the deprivations of his upbringing, Bofill persevered in pursuit of education. He entered the University of Havana in 1956, where he planned to study philosophy, with an emphasis on Latin American socio-cultural thought. A year later, Batista closed the university after a number of its students had participated in a failed coup. In spite of the turmoil, Bofill was able to obtain a year’s scholarship to study marketing in Miami. Near the end of Bofill’s year in Miami, Batista’s regime collapsed, on January 1, 1959, and was replaced by a new government composed largely of youthful revolutionaries led by Fidel Castro. Filled with hope by the promise of Castro’s revolution and exuberant, Bofill returned to Cuba five days later on January 6, 1959 and resumed his studies at the University of Havana. In his final year of studies, 1961, he became an instructor in the School of Philosophy, where he taught a course on the Age of Enlightenment.

In 1963, Bofill went abroad to attend a series of conferences and seminars on the development of Latin American social thought. His travels took him twice to the Soviet Union. His visit to the USSR made a lasting impression on his political thought. He was dismayed by the restrictions on Soviet citizens’ freedom of speech and assembly and distressed to learn from Soviet dissidents Alexander Solzhenitsyn and Yuri Orlov of the existence Soviet forced labor camps. Bofill concluded that the Soviet Communist model was not in any way in harmony with what he took to be the principles of the Cuban revolution. 8

After returning to Cuba in 1964, Bofill began discussing with his colleagues at the university the course Castro’s revolution had taken. „We were disappointed”, Bofill says, „with the way the government was handling affairs”. 9 The death penalty, which was prohibited by the 1940 Cuban Constitution, had been reinstated by the revolutionary government. Freedom of press and freedom of speech were rapidly disappearing. Newspaper and radio stations that criticized Castro’s handling of internal affairs had been closed, and individuals who dissented risked losing jobs or being arrested. 10

At first, Bofill kept his concerns relatively private, discussing them in the limited circles of Havana University’s faculty and students. But, as the government’s actions became more oppressive, his criticism became more public.

On July 21, 1965 Bofill organized a seminar dealing with human rights called „Los Derechos Humanos a la Luz del Derecho Internacional” (Human Rights in the Light of International Rights), which was semi clandestine and was held in Doctora Marta Frayde Havana house. In this time, Frayde was an open vocal dissident of Castro regime.

Three days after the seminar ended, on August 19, 1965, Bofill was dismissed from his teaching post, charged with „ideological diversionism”. He remained unemployed until December 24, 1965, when his friend Ramon Calcines Gordillo, in the National Institute for Agrarian Reform, offered him a position as an instructor at an agricultural school. Disillusioned by undaunted, Bofill continued to criticize the government and began writing a book detailing the failure of the Russian economic model and criticizing political repression in Cuba. The latter task would occupy him between 1965 and October of 1967.

The Rise of the Cuban Human Rights Movement

Alt articol instructiv:

Former prisoner of conscience Ricardo Bofill, an icon of the Cuban resistance

Si Jean Kirkpatrick, ambasadoarea SUA la ONU pe timpul administratiei Reagan:

Bofill must be a special embarrassment to Fidel Castro’s government. First, because he was a professor of Marxism, of all things. Second, because he was successful, having become a leader of the Cuban opposition inside Cuba at an early age. Third, because neither imprisonment, nor long sketches in solitary confinement, nor incarceration in a mental hospital, nor separation from wife and son, nor hunger and harsh treatment have broken his spirit.

Bofill was first arrested in 1967, charged with ideological deviations, and sentenced to twelve years at hard labor. When he was released in 1972, the Cuban government, ever solicitous for the well being of its citizens, found him a job sweeping out a factory in Havana. Bofill persisted in protesting human rights violations and was arrested again in 1980, charged again with dissidence and sentenced to five years in the Combinado del Este prison—where he met Armando Valladares, author of the recent widely acclaimed book on Cuban prisons, Against All Hope.

After two years Bofill was again released for reasons of health but was skipped of civil rights, denied a job, and kept under heavy surveillance. Still he continued to speak out. He did not, however, desire to return to Castro’s prison. Sensing that he was about to be arrested, in April 1983 Bofill took refuge in the French Embassy in Havana.It was a time of warm relations between France’s Socialist government and the Castro regime. Regis Debray, special adviser to President François Mitterrand, was a close personal friend of Castro. Three French ministers had visited Havana, including Foreign Minister Claude Cheysson, and all had been warmly received. Therefore, when Cuban Vice President Carlos Rafael Rodriguez offered personal assurances that Bofill would be allowed to go into exile in France, the French government was delighted to see an end to the inconvenient episode.

But on September 3, 1983, Bofill was again arrested, held in a psychiatric hospital, then sent back to Combinado del Este. By now, however, his health had deteriorated seriously. He was again released and again intruded into Franco-Cuban relations, once more seeking refuge in France’s embassy in Havana.

A Cuban Hero

Reply
Acte Divort
23 April 2014
Asa cum spunea si Mihai Eminescu in “Scrisoarea I”,lumea va judeca lucrurile marunte si nu … Nu lumina. Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina .
Restul e poveste !

Reply
Bogdan Calehari
23 April 2014
Intre anumiti oameni si pereti, exista o asemanare: este inutil sa comunici cu ei. Dar, si aici este partea cea mai rea, exista si o diferenta: ei comunica cu tine.

Reply
Mihaela Bărbuş
23 April 2014
Piesele formolizate din spam, penibile sau nu, sunt bune pentru studiu sau ca fapt divers.

Reply
Costin Andrieş
23 April 2014
daca e in spam, sa ramana in spam, zic si eu. ce rost au alte raspunsuri? a demonstrat deja ce era de demonstrat.

Reply
Anca Cernea
23 April 2014
Locul lui Augustin Ofițeru e în găleata de spam.
Desigur, în cadrul anumitor proiecte de cercetare bacteriologică ILD, oamenii de știință din echipa noastră pot decide să folosească mostre de produse biologice recoltate din spam – folosind pense și echipament de protecție adecvat.
Asta a făcut Emil mai sus.
Cu mostrele de laborator nu întreții un dialog, dar le poți folosi spre binele omenirii.

Deja s-a strâns de o colecție, s-ar putea publica un articol științific, pe baza probelor colectate în cazul Ofițeru – fie și numai despre comentariul tendențios, cu duhoare comunisto-securistă, la adresa lui Armando Valladares.
S-ar putea scrie un articol despre cum ignoranța plină de ifose îl face pe un lider NR, altfel necunoscut cu antecedente de patogenitate deosebită, să se afunde, sub ochii noștri, în decurs de câteva zile, până în cele mai grețoase tovărășii, lângă indivizii care își permit să-l ponegrească pe un Armando Valladares.

Armando Valladares este, poate, omul cel mai vrednic de respect care umblă în prezent pe scoarța Terrei.
Augustin Ofițeru nu e vrednic să șteargă pe jos pe unde au călcat tălpile lui Valladares.

Reply
rt
23 April 2014
????
Cam facila aia cu „genius only” dar trebuie sa recunosc ca am zimbit.

Reply
Costin Andrieş
23 April 2014
@rt, dupa fapta si rasplata.

Reply
Vlad M.
23 April 2014
RT>

Theo Hahn, sa stii ca merita sa ai mai mult de doua volume de Marquez in biblioteca. Pe de o parte din doar doua volume nu prea iese un foc demn de o piata publica, pe de alta parte daca le citesti inainte de a le arde chiar cistigi ceva.

Tema nu este Theo Hahn si reactiile sale la mizeria morala a lui Marquez, ci comportamentul marelui scriitor, „maestru” pentru atatia dreptaci. Daca tot ne-am auzit cuvinte pentru ca vorbit despre ilustra persoana a columbianului, ne-am gandit sa continuam pentru a arata si altora pe cine apara lumea buna cand se indigneaza impotriva ILD pentru ca nu vrea sa faca parte din randul bocitoarelor lui Marquez. Cand ai de a face cu creiere spalate, nici un material nou nu este in plus.

Reply
Mircea Prodan
23 April 2014
Nea Emile…. Vorbim totusi de o „marioneta” geniala…

Reply
Vlad M.
23 April 2014
Geniala sau nu, aceasta marioneta a avut un caracter sinistru si se cuvine sa nu uitam abdicarea de la buna cuviinta. Greselile nu ii sunt iertate doar pentru ca se numea Gabriel Garcia Marquez.

Reply