„Insurgența Trump” – noua situație strategică

2

Despre fenomenul Trump – adică ascensiunea la funcția supremă în SUA a unui outsider constant și aproape unanim luat în derâdere – s-a scris multă maculatură, la noi și aiurea.

Dincolo de narațiunea convențională întreținută de mediile de informare și de diverși comentatori politici – conform căreia succesul inimaginabil al acestui personaj s-ar datora, dacă nu unei colaborări subterane cu Moscova, atunci cel puțin influenței subversive exercitată de Kremlin, prin campanii de influență a publicului și de decredibilizare a celuilalt competitor – realitatea este că, în ultimă instanță, pentru Trump au votat foarte mulți alegători. Știm că o colaborare subterană cu Moscova nu a existat (după mai bine de un an de speculații febrile nu există nicio dovadă în acest sens) și este clar faptul că încercările de amestec și influență ale Moscovei au avut un efect practic nul asupra deciziei luate de electoratul american.

Atunci, se pune întrebarea: totuși, cum de a obținut Trump aproape 63 milioane de voturi? (Știu, Hillary a obținut aproape 66 milioane, iar președinția i-a revenit lui Trump datorită sistemului american al colegiului electoral – un sistem diferit de democrația directă din alte părți.) La câte păcate reale și imaginare au fost puse în cârca lui Trump, nu ar fi fost mult mai firesc ca Hillary să câștige la o diferență confortabilă?
Nu merită luate în serios nici explicații derizorii (de fapt, pur și simplu imbecile) de genul „așa sunt americanii, creduli și ușor de prostit”, sau alte variații pe aceeași temă.

Adevărul este că susținerea din partea publicului de care se bucură actualul președinte este reală și nu poate fi explicată printr-un recurs facil la manipulări din culise, sau la naivitatea alegătorilor. E vorba despre un fenomen care precede candidatura Trump. Adevărul este că o parte semnificativă a națiunii americane s-a săturat de consensul și dictatul cultural-politic al elitelor tradiționale și se revoltă în mod activ.

Perioada Obama a reprezentat momentul culminant al unui proces vechi de aproape cinci decenii, de divergență între ansamblul elite-instituții – așa-numitul establishment – și popor. O parte a Americii (mai ales generațiile noi) a fost convertită la ideologia și crezul establishment-lui, însă restul, care încă nu se află în minoritate, refuză convertirea și se încăpățânează să păstreze și să pună în practică valori și principii mai vechi. În esență, (a)moralitatea de dată mai recentă a establishment-lui este respinsă de toți cei care preferă codul moral de extracție creștină al Americii tradiționale.

Acest refuz mocnit, devenit revoltă în cabina de vot, explică cel mai bine succesul lui Trump. Textul care urmează – traducerea unei analize a noii realități inaugurate de victoria lui Trump – folosește termenul de insurgență. Mi se pare un termen potrivit. Doresc să lămuresc faptul că „insurgența Trump” nu aparține strict lui Donald Trump. Ea este determinată și propulsată de factori, reacții și actori a căror existență și dinamică preced și transcend personajul Trump.

De asemenea, tot pentru o mai bună înțelegere a textului care urmează, e nevoie de o scurtă explicație a termenilor „Biserică Albastră” și „Religie Roșie”, folosiți mult de autor.

Vă mai aduceți aminte de această secvență din filmul The Matrix?

Morpheus îi oferă lui Neo posibilitatea de a cunoaște realitatea adevărată a Matricii. Neo are de ales între pastila roșie, care îl poate transporta în lumea adevărată din spatele aparențelor, și pastila albastră, care nu îl duce nicăieri; îl menține în lumea obișnuită a aparențelor și îi șterge orice amintire despre întâlnirea cu Morpheus. În acest sens, Biserica Albastră din text trebuie înțeleasă ca realitatea fabricată de gardienii statu-quoului, iar Religia Roșie ca realitatea adevărată din spatele simulacrului tras peste lume.

Este o lectură mai lungă, dar incitantă.

icon-circle-o  icon-circle-o  icon-circle-o

In 2015 am încercat să fac o evaluare a naturii și amplitudinii provocărilor globale la acel moment. Privind retrospectiv, acel eseu și-a păstrat actualitatea, dar este timpul să revin cu o interpretare proaspătă.

În timp ce multe lucruri s-au schimbat în lume în ultimii doi ani, anul 2016 reprezintă un moment de tranziție majoră în domeniul politic. Cu toate că, în general, este vorba despre un fenomen la scară globală, care include Brexit și alte mișcări în întreaga Europă, vreau să mă concentrez mai ales asupra victoriei obținute de „insurgența Trump” și să analizez în detaliu schimbările declanșate de acest eveniment.

„Insurgența Trump” este un termen inventat de John Robb și îl folosesc aici pentru a sublinia faptul că alegerile din 2016 nu au fost un exemplu de „politică obișnuită”. Cine nu înțelege acest lucru va face erori majore de interpretare. De exemplu, alegerile din 2016 nu sunt comparabile cu alegerile din 2000 (adică nu le putem descrie doar ca “alegeri foarte strânse“) și nici cu alegerile din 1980 (nu le putem descrie doar ca o “tranziție ideologică“). Cu toate că este tentant să le comparăm cu cele din 1860, nu sunt sigur că ar fi o analogie potrivită.

De fapt, pe măsură ce mă întorc în timp și încerc să găsesc o analogie adecvată, singurul exemplu comparabil din trecut sunt „alegerile” din 1776 (adică revoluția americană). Cu alte cuvinte, în timp ce 2016 pare la suprafață a ține de domeniul politicii, ceea ce are loc cu adevărat este un război revoluționar. Deocamdată, acesta e un război care utilizează cuvinte și noțiuni în loc de gloanțe, dar războiul este mai mult decât o simplă metaforă.

Miza acestui război nu este una pur și simplu ideologică, financiară, sau numai de luptă pentru putere. S-ar putea ca nici măcar participanții să nu înțeleagă pe deplin ce se află în joc. La un nivel central, ne aflăm în plin conflict existențial între două forme de “inteligență colectivă” complet diferite și incompatibile. Aceasta este o observație importantă și s-ar putea să provoace confuzie. De aceea nu mă voi grăbi și mai departe voi detalia “fronturile“ unde eu cred că vor avea loc confruntările majore din următorii ani. Aceasta este o evaluare mai ales tactică și ar trebui să fie inteligibilă și utilă oricui. În ultimă instanță voi ajunge la ceea ce eu consider a fi miezul încleștării – într-un efort de a înțelege „ce se întâmplă cu adevărat”. Cu siguranță că viitorul mă va contrazice în mod flagrant, dar, cu puțin noroc, va fi o călătorie ce-și va fi meritat timpul.

Primul front: infrastructura de comunicații

Toți combatanții moderni știu că primul pas în orice conflict constă în perturbarea infrastructurii de comunicații și control a inamicului.

Sistemul nostru „senzorial” vechi de receptare și interpretare a realității este în mare parte compus și dominat de un mic set de canale de comunicare. Acestea includ cele mai mari ziare (de exemplu New York Times și Washington Post) și rețelele de televiziune (de exemplu CNN, CBS, Fox, etc.).

Până foarte recent, receptarea și interpretarea realității a fost facilitată de aceste canale și, în consecință, ele au facilitat și un mecanism foarte eficient de coordonare a informației și control. O parte considerabilă a puterii, influenței și eficacității elitelor la putere în ultima vreme (de exemplu alianțele neoconservatoare din ​​partidul Democrat, cât și din cel Republican) se datorează priceperii lor în utilizarea acestor canale.

Pentru cineva care desfășoară o activitate de planificare în peisajul contemporan este important să recunoască faptul că activitățile insurgenței Trump sunt complet diferite de cele ale actorilor anteriori. În loc să urmărească obținerea controlului asupra infrastructurii vechi de comunicare a informației, insurgența Trump este pe cale să o distrugă complet și să o înlocuiască cu o arhitectură foarte diferită; una care este în mod intrinsec compatibilă cu propria ei formă de inteligență colectivă.

Mi se pare clar faptul că insurgența Trump este angajată într-un „război total”. Ea atacă structurile de putere vechi simultan și pe mai multe fronturi (al accesului la informații, al viabilității antreprenoriale și, în special, al legitimității) în timp ce inventează abordări noi la problema comunicării și a controlului pe scară largă (de exemplu tweeturile directe de la POTUS). Scopul nu este de a face competiție, sau de a domina mass-media veche, ci de a o elimina și înlocui cu altceva complet diferit.

Această abordare este optimă din punct de vedere strategic. Insurecția Trump reprezintă un nou model de inteligență colectivă în general. Este prima abordare cu adevărat viabilă, conectată direct la modelul descentralizat în curs de dezvoltare, care a impulsionat perturbările tehnic-economice din ultimele decenii. Noul fel de guvernare (este vorba despre administrația Trump, n. trad.) este incompatibil structural cu arhitectura mediatică veche. El este inerent disonant cu tipul de abordare lentă, de sus în jos, controlată și sincronizată a vechilor mijloace de comunicare. De aceea va trebui să desființeze această arhitectură veche și să o înlocuiască cu una sincronizată cu propriul mod de operare, astfel beneficiind masiv de pe urma blocării oricărei inteligențe colective care operează în vechiul stil, de sus în jos.

Ca să folosim un concept al lui Gilles Deleuze, insurgența Trump este o mașină de război nomadică, aflată acum într-un proces de netezire a spațiului de comunicații. Folosind o metaforă mai simplă, imaginați-vă insurgența Trump ca o gherilă de deșert foarte eficientă, în prezent pe cale să transforme totul în deșert. Cercurile consacrate (establishment-ul, n. trad.) sunt optimizate pentru un „conflict de junglă” și se pot aștepta la vremuri grele.

Mi se pare evident faptul că insurgența are o capacitate superioară de a înțelege-planifica-reacționa (așa-numita buclă OODA) comparativ cu structurile de putere vechi. Cel puțin în ultimele 18 luni, insurgența a fost mult mai agilă decât vechile structuri ale establishment-ului. În consecință, mă aștept ca insurgența să câștige această rundă. Concret, mă aștept ca eficacitatea ideilor și a tiparelor cognitive întrebuințate de New York Times, CNN, Washington Post, MSNBC și canalele conexe să tindă spre zero în următorii doi-patru ani. N-aș fi surprins dacă unele dintre acest entități vor da chiar faliment.

Rețineți, poziția noilor canale media, cum ar fi Twitter, Facebook și YouTube, este mai greu de prevăzut. Bănuiesc că mare parte a conflictului de pe frontul informațional va avea loc aici. În prezent, toate aceste medii noi sunt controlate de forțe care se opun în mare măsură insurgenței. Cu toate acestea, insurgența trebuie să stabilească dominația pe acest teritoriu. Acest lucru poate fi realizat fie prin capturarea platformelor existente, fie prin mutarea centrului de greutate pe noi platforme, aliniate la insurgență (de exemplu, înlocuirea Twitter cu gab.ai). Dacă aveți impresia că acest lucru este foarte puțin probabil, recomand să vă reexaminați modelele și ipotezele.

Impresia mea este că un factor decisiv al acestui conflict va fi dacă ”noua mass-media” va rămâne cuplată la structurile vechi de putere (și implicit la buclele lor OODA), sau dacă se va decupla și va intra într-un conflict direct pentru ”supremație descentralizată”. Dacă aleg prima variantă, vor pierde. Dacă o aleg pe a doua, rezultatul este greu de prezis.

Rețeaua Statului Adânc – statul ales, statul din umbră, statul siguranței naționale, statul public-privat și instituțiile de propagandă
Al doilea front: statul adânc

În politica obișnuită este de așteptat ca un candidat ales să se integreze și să facă schimbări relativ mici, de reglaj fin, la aparatul de stat existent și la masa birocraților de carieră, care compun cea mai mare parte a mecanismului propriu-zis de guvernare (adică „statul adânc”).

Evaluarea mea este că insurgența Trump a identificat însuși statul adânc drept adversar central și s-a implicat într-un conflict existențial direct cu acesta.

În mod normal, aceasta ar fi o victorie ușoară pentru statul adânc. Însă eu mă aștept ca acest front să fie cel mai provocator, incert și periculos al războiului. Statul adânc este masiv, are acces la resurse ample și capabilități vaste și are o experiență de zeci de ani de control al puterii. Însă două lucruri lucrează în favoarea insurgenței.

În primul rând, statul adânc pare a fi fragmentat. De exemplu, scenariul „hacking-ul rusesc” din ultimele luni pare surprinzător de necoordonat și incompetent. Nu știu exact ce se întâmplă aici, dar în mod evident nu este produsul unui stat unificat și în bună funcțiune.

În al doilea rând, este foarte plauzibil faptul că statul adânc s-a obișnuit să lupte „războiul anterior”, în timp ce insurgența duce o luptă cu totul diferită. Statul adânc s-a dezvoltat în secolul XX și s-a adaptat condițiilor din acea perioadă. Se poate spune că a devenit expert în lupta de tranșee. Dar acesta este secolul al XXI-lea și insurgența a trecut la Blitzkrieg.

Să aruncăm o privire la noțiunea de „știri false”, de exemplu. Această meme are toate elementele unei inițiative a statului adânc. Planificată cu grijă, bine coordonată, provenind din toate direcțiile a căror autoritate față de public este incontestabilă, orientată strategic. Cred că este vorba despre o contribuție din partea statului adânc la lupta pentru dominarea infrastructurii de comunicații. Dar se pare că această inițiativă nu numai că a eșuat, ci insurgența a reușit să se folosească de avantajul pe care i-l conferă bucla OODA superioară pentru a schimba complet termenii, reușind să transforme noțiunea de fake news într-o armă proprie. Cum a reușit acest lucru? Printr-o mișcare rapidă, neconvențională, într-un mod foarte descentralizat și cu un angajament total față de victorie.

Dacă interpretarea mea este corectă, rezultatul conflictului dintre statul adânc și insurgență va fi determinat funcție de cât de rapid poate primul să renunțe la doctrinele sale vechi și disfuncționale, și dacă poate adopta abordări noi, adecvate războiului. Cu alte cuvinte, se pare că alegerea constă între frontul de Vest (Franța care se prăbușește în șase săptămâni), sau frontul de Est (URSS sângerând și cedând teren, până când a reușit să pună la punct o nouă mașină de război, capabilă să înfrângă Wehrmacht-ul).

Dacă interpretarea mea este corectă (ceea ce, bineînțeles, s-ar putea să nu fie), atunci statul adânc ar face bine să nu ia măsuri drastice în următoarele 12-24 luni. De exemplu, o inițiativă „impeach Trump” ar fi aproape sigur un dezastru strategic. În ciuda puterii aparente a statului adânc, circuitul OODA superior al insurgenței ar putea avea ca rezultat o victorie a insurgenților în această luptă – iar o astfel de victorie ar întări considerabil poziția insurgenței.

Din direcția opusă, insurgența ar face bine să continue cu al ei Blitzkrieg. Acum are avantajul unei abordări pe care adversarul nu o înțelege și la care nu poate reacționa eficient. Dar statul adânc este adânc. Cu timpul, ar putea învăța cum să câștige această luptă. Pentru ca insurgența să câștige, ea trebuie să reducă rapid forța strategică a statului adânc. De aceea insurgența trebuie să fie agilă și să dea lovituri decisive.

Această luptă este foarte periculoasă. De obicei, atunci când o hegemonie de lungă durată (în acest caz, Pax Americana) este slăbită și neatentă, datorită unui conflict intern între elite, rivali precum Rusia și China vor sesiza oportunitatea de a trece de la o lume hegemonică la una multipolară, și ar putea fi ispitiți de aventurism. În aceste condiții, chiar și cea mai mică greșeală poate dezlănțui un conflict aproape catastrofal.

Al treilea front: globalismul

Retorica anti-globalistă a fost una dintre trăsăturile centrale ale campaniei Trump. Unul dintre puținele lucruri susținute în mod consecvent a fost rezistența în fața „cântecului fals al globalizării”. Toate dovezile din contextul postelectoral arată că insurgența Trump este cu adevărat anti-globalistă.

Este uimitoare relativa usurință cu care Trump a fost capabil să taie nodul gordian globalist. Timp de o jumătate de deceniu, Parteneriatul Trans-Pacific a fost o forţă teribilă, de neoprit. Dar numai până când Trump a decis să-i pună capăt. Poate că acest lucru este o dovadă a unei slăbiciuni adânci, care a făcut din PTP un tigru de hârtie. Poate că este o dovadă a echilibrului relativ de putere între instituțiile naționaliste și globaliste, cel puțin atunci când instituția naționalistă se numește SUA (de comparat cu Grecia față de UE). Poate că este o dovadă a unui conflict antiglobalist la scară mai largă, care durează de aproape un deceniu și care acum a devenit vizibil peste tot (vezi Brexit, Trump, Le Pen etc.).

În orice caz, este o victorie semnificativă și sunt sigur că va încuraja insurgența. În acest moment, mă aștept ca insurgența să intervină puternic împotriva unor instituții globaliste puternice (Banca Mondială, ONU, diverse organizații ale tratatelor) și, mai ales, împotriva unor instituții naționale aliate globalizării, cum ar fi Rezerva Federală. Globaliștii au o legatură ciudată cu puterea. În general, ei avansează prin exercitarea de influență și amenințări la adresa elitelor, însoțite de un nivel semnificativ de propagandă, pentru a netezi calea. Insurgența este în general imună la propaganda globalistă și este puțin probabil ca elitele insurgenților să coopereze cu elitele globaliste, sau să cedeze datorită amenințărilor. În acest moment, văd doar două opțiuni realiste la dispoziția globaliștilor. 1) Destabilizarea economică, în speranța de a ralia „poporul” împotriva insurgenței. 2) Un fel de destabilizare social-militară.

Dar nu dau globaliștilor prea multe șanse. Dintre toate marile puteri mondiale, numai UE este în prezent dominată de globaliști, iar odată cu victoria Brexit și creșterea naționalismului în Franța, Olanda etc., chiar și eurocrații sunt în retragere.

Este posibil ca insurgența să reducă substanțial puterea globaliștilor, reacționând rapid și decisiv împotriva aliaților globaliști ai statului adânc și cultivând o rezistență naționalistă față de influența instituțională globală (de exemplu, prin tarife de import ridicate și politică monetară protecționistă), împreună cu folosirea unei narațiuni care pune toate știrile economice negative pe seama globaliștilor.

Chiar și mari corporații multinaționale – care până nu demult păreau a trage de sfori în spatele politicilor de guvernare – capitulează în fața insurgenței. Cele două forțe globaliste majore care până acum nu au fost încă testate în public, sunt companiile energetice și băncile. Ce se va întâmpla aici rămâne de văzut. Un cinic ar putea spune că însăși insurgența este aparent populistă, dar în realitate reprezintă interesele Energiei și Băncilor împotriva altor elite. Rămâne de văzut dacă un astfel de cinic are dreptate.

Rezultatul net al acestui front va fi o slăbire semnificativă a ordinii instituționale postbelice la nivel mondial și o re-echilibrare a puterii, de-a lungul unor aliniamente naționaliste care încă sunt neclare. Nu este clar ce efect va avea această schimbare. De exemplu, ne putem aștepta ca probleme la “scară globală“, cum ar fi schimbările climatice sau terorismul, să își piardă din relevanță și impact, dar acest lucru nu este clar. Este cu siguranță plauzibil faptul că alianțele dintre națiuni pot aduce progrese importante chiar și în aceste domenii de interes. În special, dacă presupunem că agenda globalistă se folosește de aceste crize în scop propriu, în loc să contribuie la rezolvarea lor.

Mai mult, nu există niciun motiv să credem că un naționalism multipolar va fi mai puțin stabil pe termen lung decât o hegemonie globalistă. De-a lungul timpului au fost posibile ambele alternative. Dar ceea ce este clar e următorul lucru: această perioadă de tranziție, în care forțele globaliste se luptă să mențină puterea, în timp ce forțele naționaliste nu au ajuns încă la o formă de echiblibru stabil cu primele, este un moment (care va dura ani) de pericol deosebit.

Al patrulea front: noul război cultural

Săptămâna trecută, utilizatorul Reddit notjafo a spus ceva important. Merită să citiți întregul său post, dar în esență afirmă următorul lucru: Stânga a câștigat războiul cultural din anii 1960 – 1990, iar insurgența Trump nu reprezintă „următoarea mutare” a vechii Drepte, în cadrul acelui război din trecut. Reprezintă prima mutare a unei culturi noi, emergente, una care se află în conflict direct cu „Biserica Albastră”, pe terenul general al culturii în societate.

„Biserica Albastră” este în panică deoarece e martoră la nașterea unei noi „Religii Roșii”. Nu e vorba despre vechile clișee de inspirație creștină pe care le-a învins în anii ’60, ci despre o nouă credință, bazată pe identitate culturală și pe respingerea completă și de la bun început a „Bisericii Albastre”.

În general sunt de acord, chiar dacă nu subscriu la unele detalii din analiza sa. Începând cu anul 2016, lucrurile s-au inversat – fosta contra-cultură a devenit mainstream, iar insurgenții sunt noua contra-cultură. La fel ca în celelalte bătălii, acest front, al războiului cultural, se caracterizează prin deosebirea dintre echipa albastră – mai puternică și mai veche, cu o organizare și un stil de luptă moștenite din „războiul anterior” – și o echipă roșie încă în formare, dar începând să-și dea seama cum să lupte din viitor. Și, ca pe celelalte fronturi, echipa albastră va continua să piardă teren fără să înțeleagă de ce, până când va descifra natura handicapului ei.

În acest caz, însă, bucla OODA superioară a insurgenței reprezintă doar o parte din avantajul strategic. Mai important este faptul că insurgența s-a format în cadrul unei culturi dominate de valorile și metodele Bisericii Albastre și de aceea, prin selecție naturală, a devenit aproape complet imună la ansamblul total de „critici albastre”.

Cu alte cuvinte, dacă urmărim arcul războiului cultural din anii 1950 până în anii 1990, vom observa apariția graduală a unui set de strategii, tehnici și alianțe din partea Bisericii Albastre, care s-au perfecționat treptat și au devenit din ce în ce mai eficiente în timp. De exemplu, puterea critică a epitetelor „rasist” sau „sexist”, care aveau o forță de impact foarte redusă în anii 1930 și 1940, a crescut în timp, până când în anii 1990 a ajuns să fie decisivă.

Însă, în timp ce Biserica Albastră atingea dominația, erau puse rădăcinile insurgenței. Și, așa cum bacteriile devin din ce în ce mai imune la un antibiotic după o expunere constantă, acele aspecte ale „Religiei Roșii” în formare, care au reușit să supraviețuiască, au început să conveargă și să se extindă. Ceea ce a izbucnit în spiritul timpului prezent este ceva nou și aproape complet imun la tehnicile retorice și politice ale Bisericii Albastre. A numi un adept al Religiei Roșii „rasist” este puțin probabil să provoace altceva decât sarcasm, sau un căscat plictisit. Vechile arme s-au tocit complet.

Mai mult, Religia Roșie nu intenționează să intre în luptă cu Biserica Albastră în alt mod decât la nivel de respingere totală. Ea consideră că Biserica Albastră și adepții ei acționează cu rea credință în mod implicit, iar doctrinele albastre ca pe o formă de boală mintală. În consecință, Religia Roșie nu are nicio intenție de dialog, sau de împărțire a puterii cu Biserica Albastră.

Biserica Albastră se poate aștepta să întâlnească Religia Roșie pe terenul de luptă. Și, în acest conflict, Religia Roșie deține avantajul.

Asemeni tuturor mișcărilor care au fost supuse la grele încercări, Religia Roșie este mai coerentă și mai focalizată decât adversarul, care e măcinat de conflicte interne. Religia Roșie s-a născut și a fost optimizată pentru noile mijloace media (de exemplu, optimizată mai degrabă pentru meme, decât pentru filme) și, pe măsură ce puterea și influența mass-mediei din secolul XX scade, iar puterea și influența mijloacelor mass-media din secolul XXI crește, avantajul roșilor va crește. Pe măsură ce Religia Roșie și-a dezvoltat imunitatea față de majoritatea tehnicilor primare ale Bisericii Albastre, ea și-a dezvoltat simultan și propria structură memetică și de valori. Valorile ei sunt conectate la valori umane care provin din „selecția tribală” imemorială și sunt foarte atractive pentru bărbații și femeile care se concentrează pe protejarea și apărarea „tribului” lor (de aici, focalizarea intrinsecă a Religiei Roșii asupra națiunii).

Cu alte cuvinte, pe termen scurt și mediu, majoritatea celor care sunt cel mai bine pregătiți să poarte un război – mai ales din punct de vedere psihic – vor fi atrași de Religia Roșie. Ei sunt concentrați și aproape în întregime imuni față de întregul arsenal de arme albastre și, mai ales, sunt înarmați și optimizați pentru tehnicile secolului XXI de a purta un război cultural.

În consecință, rezultatul acestui conflict va fi cu siguranță fatal pentru Biserica Albastră. Suntem deja martori la acest lucru, sub forma repetării disperate a unor atacuri impotente și a dezorientării crescânde în rândurile albaștrilor. Mă aștept ca acest lucru să se accelereze și, pe măsură ce insurgența câștigă pe alte fronturi, mă aștept ca alianțele care susțin Biserica Albastră să devină din ce în ce mai șubrede, ducând în final la prăbușirea acesteia.

Cu cât se întâmplă mai devreme, cu atât va fi mai bine pentru toată lumea.

Deocamdată, Biserica Albastră ne ucide. Ne sufocă. Cu toate că promovează numeroase valori importante și necesare, ea răspândește și impune o mulțime de lucruri care sunt profund disfuncționale. Prin monopolizarea instrumentelor de cultură și putere, ea ne împiedică, din paternalism arogant, să punem în practică inovațiile și valorile care sunt necesare pentru epoca noastră. Prăbușirea Bisericii Albastre va cauza un „flux cultural” care va face ca anii 1960 să semene cu administrația Eisenhower. Pe măsură ce Biserica Albastră se prăbușește, copiii ei vor prolifera ca într-o explozie cambriană și se vor mobiliza, într-un efort de nimicire totală, împotriva Religiei Roșii în formare.

Acest război cultural va fi diferit de tot ce a fost înainte. Va vea loc peste tot, constrâns mai puțin de geografie, cât de platforma tehnologică și de relația complexă dintre inovație și putere, pe o curbă exponențială a tehnologiei. Miza acestui război nu va fi doar superioritatea în conținut și formă a memelor aruncate în luptă de o tabără sau alta. E vorba despre o luptă pentru definirea identității umane, ca rost și traiectorie.

Războiul pentru inteligență colectivă

Pentru cei care doresc ideea comprimată a acestui capitol, e aceasta: trăim într-o lume non-liniară, încetați să mai gândiți liniar.

Odată ce ați acceptat acest lucru, veți ajunge ulterior la următoarea concluzie: nu se poate. De unul singur, prin dumneavoastră înșivă, nu puteți gândi non-liniar. Aceasta nu e vina dumneavoastră. Individul nu poate gândi non-liniar. Numai “inteligențele colective“, acei agenți ai “conștiinței inter-subiective“ pot. Spus mai simplu, noi facem lucruri ca indivizi. Dar noi inovăm ca triburi. Iar lumea în care trăim astăzi – lumea secolului XXI – este o lume a inovației continue.

Pentru prima dată în istorie, abilitatea de a inova a devenit mai importantă decât capacitatea de a proiecta putere și de a o desfășura în teren. Înainte, regula “victoria e a celui care reușește să fie primul pe câmpul de luptă și cel mai bine echipat“ era destul de corectă. Bineînțeles că au existat și excepții. Numeroase episoade mărețe din istorie povestesc despre momente de inovație, când cineva mai puțin puternic, dar mai inventiv, a reușit să înfrângă opoziția prin procedee, tehnologie, sau strategii superioare. De-a lungul timpului, balanța s-a înclinat încet, dar în mod constant, în favoarea celor care inovează. Întrebați-i pe Turing și Oppenheimer despre ritmul accelerat al inovației, aplicat la război.

Conflictul major al secolului XXI se referă la formarea unei inteligențe colective care îi poate întrece, prin inovație, pe toți concurenții săi. Dificultatea și sarcina principală constau în inventarea unei modalități de colaborare și coeziune între indivizi, care să întrebuințeze în modul cel mai eficient și în beneficiul colectiv, cunoașterea, perspectivele, capacitățile și intuițiile revelatoare ale indivizilor. În momentul de față, insurgența are avantajul. A descoperit câteva modalități cheie de a folosi puterea inteligenței colective descentralizate și acesta este principalul său avantaj. Deși nu este o versiune matură a unei inteligențe colective descentralizate, ea este superioară oricărei alte inteligențe colective cu care se află în competiție și, până când o altă inteligență colectivă decentralizată mai bună intră în teren, acest avantaj este suficient.

Ca în toate războaiele, alura acestui conflict va depinde de traiectorie, coordonare în timp și elementul surpriză. La momentul de față, de exemplu, diferența relativă de putere dintre establishment și insurgență este mare și, cu toate că va continua să-și diminueze impactul, puterea contează. În același timp, cu toate că insurgența are un avantaj semnificativ în ce privește „inteligența colectivă”, acest avantaj nu este copleșitor. De aceea am descris detaliile de mai sus.

Astfel, dacă statul adânc se folosește de avantajul puterii pentru a trage de timp până când va fi în stare să inoveze o inteligență colectivă superioară, atunci ar avea șanse bune. (Bineînțeles că va fi foarte dificil să devină o inteligență colectivă descentralizată, datorită persoanelor reale care îl alcătuiesc).

Dar să vedem cum evoluează conflictul. Pe măsură ce insurgența scoate din funcțiune structurile de putere vechi (de exemplu, mass-media și agențiile de informații) și le înlocuiește cu abordări mai flexibile și inovatoare (de exemplu, gab.ai și Palantir), echilibrul de forțe se va deplasa rapid. Dacă establishment-ul nu poate stăvili insurgența în următorii 4-5 ani, atunci această fază a războiului se va fi încheiat.

Atunci se pune întrebarea reală. Reprezintă insurgența și Religia Roșie un punct de atracție stabil pentru secolul XXI? Pot ele să formeze o inteligență colectivă capabilă de performanțe superioare comparativ cu ceilalți competitori? Dacă da, cum va arăta acest lucru? Impresia mea este că, în final, se va ajunge la o situație foarte instabilă. Cu toate că tribalismul (naționalismul) poate fi deosebit de potent pe termen scurt, în ultimă instanță este o navă foarte nesigură pentru navigarea oceanelor din viitor.

Sau există o altă cronologie, în care unul dintre „copiii albaștri” descoperă o abordare mai inteligentă – cea mai potrivită pentru a face față valului tehnologic și crizelor la scară globală? Una care este în complet în acord cu adevărata natură a conștiinței inter-subiective? Una care poate să se redimensioneze fără a-și pierde coerența? Una care este adecvată pentru întregul set de provocări existențiale ale secolului XXI?

O astfel de eventualitate este cu siguranță probabilă – deși cea mai robustă inteligență colectivă ar fi mai degrabă purpurie, decât roșie sau albastră. Cât de probabilă? Acum avem o șansă decentă, dar cred că zarurile vor fi aruncate în următorii 3-5 ani.

Am trei recomadări pentru cei care doresc să ia măsuri:

  • Biserica Albastră, statul adânc, mass-media veche și toate celelalte aspecte ale establishment-ului te inhibă. Eliberează-ți mintea. Acest lucru este mult mai greu decât sună. Pentru majoritatea oamenilor, mai ales pentru cei sub 40 de ani, întreaga perioadă formativă s-a petrecut în contextul Bisericii Albastre. Va trebui să re-examinezi, cu onestitate nemiloasă, numeroase ipoteze și valori de bază pe care le-ai asimilat, sau care s-au format aproape în mod inconștient.
  • O inteligență colectivă este delimitată de aparatul senzorial. În prezent, aparatul nostru senzorial colectiv este într-o confuzie totală. Nu știm ce să credem, sau în cine să ne încredem. Găsește modalități de a-ți îmbunătăți senzorul individual și participă la sistemele senzoriale colective, de receptare și interpretare a informației. Pe măsură ce mass-media veche și Biserica Albastră se prăbușesc, acest lucru ar trebui să devină mai ușor.
  • Primele două puncte necesită participarea altora. Și, deoarece vechile noastre modalități de colaborare cu ceilalți sunt fie neadecvate, fie învechite, trebuie să înveți cum să construiești relații adevărate, de modă veche. Devin-o mai bun la arta de a-ți face prieteni. Nu mă refer la cunoștințe trecătoare, sau la contacte în cadrul rețelelor de socializare. Mă refer la oameni care sunt într-adevăr dispuși să țină la tine și să te sprijine, chiar și cu risc pentru ei înșiși. Nu datorită unei ideologii, sau misiuni comune, ci datorită acelei caracteristici adânci, numită angajament uman.

Succes!

În original icon-caret-right Situational Assessment 2017: Trump Edition, de Jordan Greenhall

PRELUAT DIN   Deep Code

Print Friendly, PDF & Email

2 COMENTARII

  1. L-am omis din graba. Voi mentiona acest lucru.
    Other than that, stop being a smart ass.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here