2083 – „Brave new world with such gay colours” (Adrian Papahagi)

1

Domnul Popa se pregătea de slujbă. Nu slujba pe rit vechi (aceea se mai ținea clandestin doar în câteva pivnițe încă nedescoperite de poliție), ci slujba oricărui cetățean integrat, devotat Progresului – slujba de asistent social, de la 9 la 5.

Domnul Popa lucra la Centrul Social nr. 25 din Mănăștur, pe care bătrânii și-l aduceau aminte ca Biserica Sf. Petru și Pavel. Adăpostit într-o clădire mare, cu o arhitectură disonantă față de blocurile terne și rectilinii din jur, Centrul Social era patronat de Secretariatul de Stat pentru Culte, subordonat Ministerului Muncii și Providenței Sociale.

După cum își aduc aminte cei care studiau la școală istorie veche, adică istoria ofensei la adresa Progresului dinainte de Marea Revoluție Progresistă din Ianuarie, Concordatul din 2054 dintre Stat și culte prevăzuse tolerarea activității spirituale în instituții cu misiune socială.

Patrimoniul Bisericilor intrase, firesc, în cel al Statului, ca de altfel orice altă proprietate privată, începând cu poluantele mașini (înlocuite cu trenuri, troleibuze și trotinete, cunoscute în glumă ca Tripla Treime a Transportului progresist), restaurantele, focare de infecție care zădărniceau combaterea pandemiilor (tot mai frecvente în ultimele decenii), sau locuințele personale, factor de discriminare și nedreptate socială.

Preoții care au dorit, au putut da concurs pe posturi de asistent social, după necesarele cursuri de reeducare ideologică. Întreaga populație fiind asistată social, toți funcționarii publici se numeau asistenți sociali (asistent social de mobilitate – șofer; asistent social de sănătate – medic, asistent medical; asistent social de alimentație, de educație, de cultură și spiritualitate, de informație, de ordine, de conducere etc.). Președintele era numit Întâiul Asistent Social al Țării.

Prin Concordat, se stabilise o perioadă moratorie până în 2100, prin care asistenții sociali de cultură și spiritualitate puteau presta servicii sociale de spiritualitate tradițională persoanelor pensionate, mai bătrâne de 65 de ani, care nu beneficiaseră în tinerețe de educația progresistă. Regimul era tolerant și blând cu aceștia, fiindcă nu din vina lor erau încă superstițioși.

Domnul Popa, care avea certificat de reconversie prin care i se recunoșteau competențele în domeniul fostei spiritualități creștine, avea o misiune pe cât de clară, pe atât de laborioasă.

El pregătea, în condiții perfecte de igienă, produse tradiționale de tranziție, autorizate până în 2100, și se asigura să fie transmise asistaților sociali care le solicitaseră prin formularul RC77. Ingredientele principale erau eco-bio-fairtrade: apă reciclată de tip potabil, pâine de tip nedospit, vin din struguri și untdelemn.

În Centrul Social 25, folosit drept cantină socială și pentru spectacole sociale sau cursuri de seară, Domnul Popa găsise un cotlon întunecat, care scăpase cumva camerelor de luat vederi, și făcea în secret un semn bizar, care semăna cu o cruce, bolborosind asupra micilor pachete cu vin și pâine în timp ce le sigila.

Sala mare a clădirii, odinioară acoperită cu imagini obscurantiste, fusese redecorată în culorile oficiale ale Noii Ordini: curcubeul. Sub culorile vesele (“Brave new world with such gay colours”, cum suna imnul oficial al Uniunii Mondiale a Progresului), câteva clase preșcolare ascultau povestea fascinantă a Celor Doi Feți Frumoși și Cosânzeni, care, conștienți de înalta lor chemare socială, se luptau cu Balaurul Inegalității și Rasismului Instituțional.

După ce pregătea pachetele sociale pentru seniorii prevăzuți de Moratoriu, domnul Popa avea voie să desfășoare teleconferințe spirituale pe un canal special creat de STS, care nu putea fi accesat de hackerii tinerelor generații revoluționare, curioși, ca toți tinerii, de lucrurile interzise. Întâlnirile colective, numite spiritualitate socială colectivă, foloseau Lecționarul Progresist, în care pasaje acceptabile și atent selectate din așa-zisa Scriptură alternau cu texte recente extrase din opera autorilor recepți ai Progresului Social. La sfârșitul reuniunii, bătrânii participanți la teleconferință și asistentul social consumau împreună pachețelele conținând pâine și vin. Urmau, după-amiaza, întâlniri de tip STSKype individuale, în care bătrânii se plângeau de una, de alta, iar asistenții sociali îi ascultau și le spuneau că Societatea de acum și Cea Viitoare îi iartă.

Ocazional, domnul Popa participa, tot prin teleconferință, la evenimente funerare pre-cremare (cele numite odinioară botez fuseseră interzise nu doar fiindcă perpetuau concepții învechite și anti-progresiste, ci și fiindcă erau periculoase pentru copii).
Toate acestea nu mai aveau să dureze mult, căci Moratoriul expira peste 17 ani: cu doi ani după vârsta pensionării, își spunea domnul Popa – și asta era singura lui consolare.

Adrian Papahagi

SURSA   MeWe

Print Friendly, PDF & Email

1 COMENTARIU

  1. Parca am trait eu insumi in epoca descrisa de autor.
    Da, imi aduc aminte. Nu e vis rau, e cosmar adevarat.
    Era acum 40 de ani, in tinerete, in tara in care m-am nascut, in Romania.
    Numai ca atunci lumina venea de la rasarit.
    Progresul regresist ne-a fost adus sub senilele tancurilor rusesti eliberatoare inca dinainte de m-am nascut.

    Acum progresul vine mult mai de la rasarit, direct din China, dar face inconjurul lumii si ajunge la noi de la Apus, direct din SUA si Europa Occidentala, pe care le adoram in tinerete.

    Progresul care distruge viata vine de data asta pe cabluri optice, vine cu fetele de robot ale lui Soros si Zuckerberg, bestiile miliardare care joaca hora cu unchiul zambaret Xi Jin Ping.

    N-as fi crezut ca Pamantul sa se roteasca invers, dar nimic sa nu se schimbe.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here