Adrian Papahagi: Ce îi permite d-lui Profesor Andrei Cornea să îmi lipească eticheta de „radical” și „extremist de dreapta”?

2

Într-un articol publicat acum câteva luni, d-l Andrei Cornea, strălucit clasicist și președinte controversat al Consiliului Director al GDS, mă clasa abuziv printre „radicalii – de la extrema dreaptă, Papahagi, Neamțu, la extrema stîngă, Ernu…”.

Acum câteva zile, d-l Cornea întărea acel verdict pe Facebook, în comentariul la o postare de-a mea, în care vorbeam despre fiii de securiști, adăugând că, deși are stimă pentru activitatea mea de savant, mă consideră „adversar ideologic”.

Aș vrea să confirm de la bun început că mă animă o admirație simetrică pentru activitatea de savant a d-lui Prof. Andrei Cornea, ceea ce ar trebui să plaseze discuția între doi savanți onorabili, unul clasicist și elenist, altul medievist și latinist – în treacăt fie spus, acest detaliu este revelator, căci studiezi adesea ce admiri, iar pasiunea d-lui Cornea pentru virtutea și înțelepciunea păgână a grecilor își găsește contrapartida, dar nu contrariul, în interesul meu pentru cultura Occidentului creștin din evul (zis) mediu.

Dacă nu am fi savanți onorabili, ci politicieni (eu am trecut efemer prin această ispită), i-aș răspunde abrupt și tăios domnului Cornea, ca unui adversar politic. I-aș spune în acel caz că nu-l bănuiesc de ignoranță „ideologică” atunci când îmi lipește eticheta infamantă de „extrema dreaptă”/„radical”, așa că nu-mi rămâne decât suspiciunea de ticăloșie. Dar nu voi coborî acolo. Nu-l suspectez pe d-l Prof. Cornea nici de ignoranță, nici de ticăloșie, ci doar de un puseu de patimă „ideologică”. Fiindcă mă adap politic din învățătura creștină, care este o „doctrină”, nu o „ideologie” (ah, iarăși latina tomistică și greaca platoniciană ne plasează pe versanți diferiți), evit să vorbesc despre „ideologie” atunci când încerc să schițez valorile dreptei, și folosesc consecvent termenul „doctrină”. Cei care au lucrat alături de mine la diverse manifeste și programe politice de dreapta pot confirma alergia mea pentru „ideologie”: înlocuiam mereu termenul, considerându-l potrivit pentru cei inspirați de construcții moderne de idei, dar greșit pentru cei care își preiau din Scriptură înțelegerea demnității umane, a libertății, adevărului, binelui și dreptății.

Între filologi cu oareșce atenție la cuvinte, aceste subtilități nu sunt irelevante. Atunci când mă declară „adversar ideologic”, d-l Cornea admite că este animat de o ideologie, deci se plasează singur în zona modernității și a stângii laice, fie ea liberală (liberalismul revine tot mai pronunțat la stânga) sau socialistă. Iată, spre deosebire de Domnia Sa, eu nu îl plasez abuziv acolo unde nu se situează singur, ci îl înscriu onest în orbita social-liberală, laicistă, a modernității inspirate de iluminism. Poate greșesc prin situare, dar greșeala mea nu e infamantă. Ar fi o dovadă liminară de onestitate din partea d-lui Cornea să accepte autosituarea mea în zona deloc „radicală” sau „extremă” a unui conservatorism creștin, și să ia drept bune nenumăratele mele declarații de admirație pentru Luigi Sturzo, Konrad Adenauer, Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Charles de Gaulle, Winston Churchill, Iuliu Maniu sau Grigore Gafencu dintre politicienii care s-au opus în egală măsură fascismului și comunismului. Nu am fost auzit exprimându-mi admirația pentru Mussolini, Hitler, Zelea-Codreanu sau Ion Antonescu.

Să acceptăm însă, de dragul jocului intelectual, că mă autosituez greșit în doctrina creștin-democrată și conservatoare (creștin-democrația a fost împinsă dinspre centru spre dreapta conservatoare, iar dreapta conservatoare spre extrema dreaptă tocmai de tendința stângii radicale de a acapara centrul). Să admitem așadar că, sagace, d-l Cornea a denunțat iluzia în care mă scald și m-a plasat corect în rândul „extremiștilor” și „radicalilor”. Pe lista scurtă a d-lui Cornea, mă regăsesc încadrat, la dreapta, de prietenul Mihail Neamțu, pe care eu însă îl știu animat de valori democratice și conservatoare, și, la stânga, de d-l Vasile Ernu, a cărui gândire politică nu am avut răgazul sau interesul să o aprofundez.

Vasile Ernu: În stalinism era mai bine, maxim te băga în pușcărie… Pââârț! Nimic serios. (notă ILD)

Sigur, povara demonstrației i-ar reveni d-lui Cornea, care ar trebui să arate, invocând gesturi, declarații și scrieri de-ale mele, că sunt animat de spirit antidemocratic, că detest parlamentarismul, alegerile libere etc. pentru a obține definiția de manual a „extremei” politice. Nu poate face acest lucru, întrucât nu am exprimat vreodată asemenea gânduri. Mai mult chiar, implicarea mea politică în apărarea statului de drept, candidatura mea la alegeri democratice în anul 2012, acțiunea mea de a înființa noi partide politice etc. demonstrează contrariul.

D-l Cornea ar mai trebui să demonstreze că aș fi antisemit (să notăm, în treacăt, că antisemitismul caracterizează în prezent mai degrabă stânga socialistă decât dreapta conservatoare, unde mă plasez eu). Nici aici nu poate să citeze niciun rând sau o vorbă de-ale mele. Dimpotrivă, aplecarea asupra Vechiului Testament îmi permite bunăoară să mă întâlnesc în apărarea civilizației iudeo-creștine cu Dennis Prager, evreu practicant și gânditor conservator, cu care am avut un excelent dialog la Ateneul bucureștean și la Cluj.

Personalismul creștin care mă animă îmi interzice să îmbrățișez colectivismul depersonalizant al extremelor. De pildă, refuz în tot ce scriu naționalismul. Deși îi recunosc legitimitatea în momente de asuprire națională și apartheid (cum a fost situația românilor din Transilvania sub dominația maghiară și habsburgică), sau importanța în epocile de „nation-making” (cum a fost cazul românilor sub otomani și până în 1918), îl resping ca necreștin și îl detest în varianta actuală, național-comunistă, perpetuată de moștenitorii Partidului Comunist și ai Securității. Nu poate fi adusă nicio dovadă că aș îmbrățișa vreo formă de colectivism de tip hitlerist sau fascist, sau de soiuri mai noi.

Ce îi permite deci d-lui Profesor Andrei Cornea să îmi lipească eticheta infamantă de „radical” și „extremist de dreapta”? Valorile mele creștine asumate public? Nicidecum, doar dacă d-l Cornea nu este animat cumva de anticreștinism, precum comuniștii, ceea ce îl plasează pe dânsul, nu pe mine, într-o extremă. Creștinismul asumat, practicat, îi caracteriza și pe părinții fondatori ai Uniunii Europene citați mai sus, și pe Ion Rațiu sau Corneliu Coposu, pe care GDS sau d-l Cornea nu și-ar permite să îi catalogheze infamant.

Sigur, credința mea creștină îmi impune să consider, de pildă, că instituția căsătoriei privește exclusiv un bărbat și o femeie, fără ca acest lucru să implice ură față de orice fel de femei sau bărbați. Dar și aici amalgamul între o poziție creștină asumată onest și afecte antidemocratice aparține stângii radicale, în rangurile căreia sper că d-l Cornea nu vrea să se plaseze singur. „Homofobia” este un termen abuziv și totalitar, menit să închidă gura oricui (creștin, evreu, musulman sau ateu) consideră, în virtutea credinței lui și a evidenței naturale, că doar un bărbat și o femeie pot procrea împreună, și deci că instituția căsătoriei le este rezervată. Una e să dezbați această părere și alta este să elimini din start susținătorii ei, stigmatizându-i printr-o etichetă infamantă. Nu este nimic liberal, nimic luminist în această metodă de lucru; stigmatizările de acest gen sunt bolșevice sau naziste, și din nou sper că d-l Cornea nu dorește să opereze cu metodele celor pe care declară că îi detestă.

Am mai putut fi auzit sau citit declarându-mi opoziția față de islamizarea Europei, față de migrația necontrolată și, în general, lipsa de simpatie față de Islam, ceea ce îmi poate atrage altă etichetă infamantă inventată de noua stângă – aceea de „islamofobie”, asociată în noua schemă ideologică extremei drepte. Nu am o venerație semidoctă față de DEX; ca filolog, mă consider capabil să definesc orice cuvânt la fel de bine ca filologii care au contribuit la acest dicționar, dar voi cita definiția din DEX pentru a avea un punct de plecare comun și nepărtinitor. Fobia este, conform definiției din DEX, o „stare patologică de neliniște și de frică obsedantă, lipsită de o cauză obiectivă sau precisă” respectiv, mai generic, „repulsie, antipatie pentru ceva”. Vom agrea că a doua definiție e slabă: eu pot să am repulsie față de scuipatul pe stradă, fără ca aceasta să mă transforme într-un „–fob”. D-l Cornea poate să mă antipatizeze, și pot chiar să-i stârnesc repulsie, fără ca aceasta să-l transforme într-un „papahagofob”. În ce privește „starea patologică de neliniște și de frică obsedantă, lipsită de o cauză obiectivă sau precisă”, după o autopsihanaliză sumară nu îmi descopăr nici o frică obsedantă de musulmani (am studenți, prieteni și chiar rude musulmane, și m-am simțit mereu impecabil în Maghreb), nici o stare patologică de neliniște atunci când mă gândesc la Islam, în schimb pot invoca diverse cauze obiective și precise, precum situația din periferiile multor orașe occidentale sau terorismul islamic, care justifică o anumită mefiență față de Islam, așa cum se manifestă el azi. Pot invoca, desigur, înfruntările istorice ale civilizației europene creștine cu cea musulmană și pot considera că acest antagonism persistă, ceea ce este o poziție perfect rațională, argumentată istoric. Stigmatizarea oricărei critici a Islamului ca „islamofobie” este un tertip totalitar al noii stângi, pe care, dacă d-l Cornea l-ar adopta, ar trăda spiritul lui Platon și, mai abitir chiar, pe cel al lui Aristofan.

Nedumerit asupra definiției „extremei drepte” și a „radicalismului” cu care operează d-l Cornea, mi-am îngăduit să citesc chiar și articolul de Wikipedia în engleză, referința ultimă (și adesea unică) pentru mulți mileniali și alte cohorte de vârstă tânără. Am descoperit acolo că și anticomunismul este considerat o caracteristică a extremismului de dreapta. Cred că am atins miezul problemei, și va trebui să conjurăm demonii teoriei, istoriei și ai psihanalizei ca să o scoatem la capăt.

Da, mă declar vinovat: sunt animat de un puternic afect anticomunist. Sunt, dacă vreți, comunistofob. Sunt radical, visceral anticomunist. Îmi provoacă alergie instantă orice manifestare comunistă, orice discurs relativizant privind moștenirea ideologică și criminală a lui Marx, Engels, Lenin și Stalin, precum și toate avatarurile sub care această ideologie (adică idei puse în practică) încearcă să-și recapete onorabilitatea și dreptul de cetate.

Dacă vom analiza momentele în care s-au declanșat atacurile d-lui Andrei Cornea împotriva mea, vom descoperi ceva revelator. Primul a intervenit în timpul scandalului provocat de clipul în care d-l Mihai Șora pretindea, mincinos dar lucrativ, că la treizeci de ani comunismul i-a oprit viața, în timp ce el la acea vreme tocmai se întorcea în România comunistă, având în spate o carte în care îl lăuda pe Lenin, în buzunar un carnet de partid comunist, iar în față o frumoasă carieră în Ministerul de Externe condus de Ana Pauker. Am denunțat acea licență autobiografică, fapt ce mi-a atras fulgerele a doi intelectuali cu care aveam până atunci relații cordiale și pe care îi admiram pentru scrisul lor și pentru multe acțiuni și poziții de după 1989: Profesorii Andrei Cornea și Vladimir Tismăneanu. Amândoi m-au atacat cu o violență verbală și cu acuze greu de susținut. Solidarizarea lor cu d-l Șora, care tocmai fusese prins cu ocaua mică, este ușor explicabilă prin prisma biografiei celor trei, întrucât părinții d-lor Cornea și Tismăneanu împărtășiseră ideile, idealurile și ideologia comunistă a tânărului Mihai Șora, ba chiar fuseseră prieteni și colaboratori ai acestuia la ministerul sau la editura pe care le condusese. Iată deci o perfect justificabilă solidarizare a unor fii cu prietenul taților. Al doilea atac al domnului Cornea a venit tocmai în contextul în care scriam că, nu se știe cum, fiii securiștilor se descurcă mereu mai bine decât media. D-l Cornea mi-a spus atunci că îi „repugnă” cei care gândesc astfel și că ar trebui să mă rușinez că folosesc faptele tatălui pentru a lovi în fiu (deși eu nu numisem pe nimeni, ci glosam, generic, în marginea unui episod recent, pe care îl voi numi mai jos).

Ambele reacții sunt psihanalizabile, după cum spuneam, fiindcă tații d-lor Cornea și Tismăneanu au fost comuniști notabili. Aceștia au favorizat instalarea comunismului în România, sau l-au slujit din primii săi ani, imediat după război, alături de d-l Șora. La rândul său, Profesorul Vladimir Tismăneanu a debutat în anul nașterii mele, 1976, cu un volum în care susținea linia dură a ideologiei comuniste, în opoziție cu cea, după judecata sa, prea intelectualistă a Școlii de la Frankfurt. S-ar putea crede că, alături de fostul acuzator public din Scânteia, Silviu Brucan, fondatorul Grupului de Dialog condus în prezent de d-l Cornea, d-nii Paul Cornea, Mihai Șora, sau d-nii Tismăneanu nu s-au îndepărtat, cel puțin într-o primă fază, de comunism, ci doar de național-ceaușismul care „a întinat nobilele idealuri ale comunismului”, ca să îl cităm pe Ion Iliescu, partenerul unui lung dialog cu Vladimir Tismăneanu și politicianul care l-a cooptat pe Mihai Șora în primul guvern post-decembrist.

Deși d-l Tismăneanu mai postează din când în când pe Facebook poze și comentarii nostalgice față de luptele și angajamentele comuniste (mereu naive și idealiste, deci perfect onorabile, în opinia sa) ale propriilor părinți și ale altor comuniști din anii 1930-40, autorul raportului de condamnare a comunismului și al atâtor excelente volume în care sunt analizate totalitarismele care au însângerat secolul XX nu poate fi acuzat că ar fi un apologet al comunismului, ba dimpotrivă. Putem înțelege, totuși, drama interioară a unui fiu de comuniști, care a debutat cu o scriere comunistă și care, devenind un strălucit politolog american, a fost obligat de propria onestitate și înțelegere academică, dar poate și de noul context în care scria, să renege, ba chiar să înfiereze, ideologia părinților și a propriei tinereți.

Înțeleg, de asemenea, că modul în care am vorbit (poate ușor brutal, dar nu necinstit) despre impostura morală a d-lui Șora în filmulețul Papaya/E.mag, precum și judecata mea despre tați și fii a atins un resort profund în sufletul d-lui Profesor Andrei Cornea. D-l Cornea va fi proiectat peste imaginea venerabilului domn Șora figura ilustră a propriului tată, comunist ca și d-l Șora în tinerețe, și adjunct al acestuia în primul guvern numit de Ion Iliescu. Printr-un soi de identificare simbolică cu ideologia la care aderase tatăl său în prima parte a vieții, și într-o logică de anii 1930-40, d-l Andrei Cornea va fi detectat în pozițiile mele anticomuniste afecte „radicale”, de „extrema dreaptă” – ceea ce sper că am demonstrat că nu se suține.

Ajungem, în fine, la chestiunea despre tați și fii. Sigur că este necreștinește, nedrept, nelegal și nejustificat să consideri că fiii sunt responsabili pentru gesturile taților. Sigur că este diabolic și necreștinește să fixezi un om într-o poză trecută și să îi negi dreptul de a evolua, de a-și schimba părerile, de a realiza că a greșit, de a se căi și îndrepta. Aș fi ultimul dintre păgâni dacă aș nega cuiva posibilitatea metanoetică, de schimbare a minții. D-l Vladimir Tismăneanu din 2020 nu poate fi redus la cel din 1976, nici domnul Șora din 2019 la cel din 1946-1951. Aceasta nu înseamnă însă că ai dreptul să îți falsifici biografia, sau să scuzi greșeli evidente de judecată sau de caracter, relativizând fărădelegea regimului ilegitim și criminal pe care odinioară îl susțineai, sau pe care îl susținea părintele tău, și căruia i-au căzut victimă oameni nevinovați.

M-a revoltat că d-l Șora pretindea că a suferit sub comunism la treizeci de ani, fiindcă d-sa era un beneficiar al comunismului, în timp ce colegi de-ai săi de generație erau uciși, încarcerați sau împinși spre exil. Faptul că d-l Șora și anturajul său au preferat să mă atace pe mine, în loc să regrete amalgamul produs, nu le face cinste. M-a agasat și că d-l Vlad Voiculescu, pe care îl simpatizez, și cu care am avut o lungă discuție după acest episod, a ales să relativizeze turnătoria părintelui său, prezentându-și tatăl drept un om modest și cumsecade, aflat sub vremuri, dar neglijând astfel drama vieților afectate, sau poate chiar distruse, de astfel de turnătorii. Sigur, vina tatălui nu se transferă asupra fiului, și nu am afirmat nici o clipă că acest scandal ar trebui să-l oblige pe d-l Voiculescu să se retragă din viața publică și politică. Cred chiar că d-l Voiculescu are tot dreptul de a își continua angajamentul pentru binele comun. Am remarcat doar, poate nedrept, poate pertinent, că există o continuitate între vechea și noua securitate, și o relație de cauzalitate între filiația securistă și succesul în afaceri și politică.

Dacă e ca, la capătul acestui exercițiu, să îmi exprim afectele, mai degrabă decât analiza rece, aș spune că domnul Șora îmi pare un om cumsecade, chiar dacă este antrenat în tot soiul de episoade la care, în mod normal, vârsta venerabilă și înțelepciunea de viață nu l-ar expune. Mi-aș manifesta din nou admirația față de scrisul și de o bună parte a pozițiilor post-decembriste ale Profesorilor Cornea și Tismăneanu. Aș spune că înțeleg de ce unii tineri intelectuali evrei puteau fi comuniști în anii 1930-50, și că înțeleg raportarea fiilor la propriii tați. Aș mai spune că nu îl judec, de pildă, pe regretatul Paul Cornea, din a cărui admirabilă Introducere în teoria lecturii am dat examen în anul I, și că îi aplaud distanțarea de comunism, pe care o explică într-o carte de dialoguri.

Acestea fiind spuse, aș prefera ca intelectuali rafinați ca Andrei Cornea și Vladimir Tismăneanu să se respecte suficient încât să nu opereze cu etichetele infamante și totalitare prin care stânga radicală încearcă să elimine din discuție intelectualii creștini și conservatori.

Cred că, împreună, printr-un efort de onestitate și rigoare morală și intelectuală, putem denunța toate formele de extremism și radicalism, provenite din incultură, amnezie voluntară sau orbire ideologică. Patima noastră în unele momente polemice nu trebuie confundată cu scufundarea în extremism, care presupune abolirea rațiunii.

Le cer deci, chiar dacă mă vor considera în continuare un adversar de idei, să mă plaseze corect. Nu le voi permite să îmi conteste onorabilitatea, așa cum nu mi-am permis eu însumi să o contest pe a domniilor lor. Dacă aș fi avut timp, aș fi scris mai demult acest lung răspuns. Cum probabil nu voi mai avea răgaz pentru asemenea lămuriri, voi riposta mai scurt și mai dur la orice tentativă de asimilare a unui discurs perfect legitim, rațional, echilibrat și argumentat cu nebuniile și imbecilitățile extremiste.

Nu le pretind distinșilor mei adversari de idei acest efort de onoare și rigoare doar de dragul propriei demnități, ci mai ales pentru salubritatea dialogului intelectual și a înfruntărilor doctrinare din societatea noastră.

În fine, nu permit ca discursul creștin-democrat și conservator să fie etichetat ca extremist sau radical. Ar fi o concesie lașă făcută radicalismului și extremismului de stânga, căruia nu mi-aș permite pentru o clipă măcar să îi anexez scrisul și gândul unor intelectuali precum Andrei Cornea sau Vladimir Tismăneanu.


Ilustrație de Devis Grebu, în Adrian Papahagi, ABC-Darul creștin-democrației, București: Curtea Veche, 2012, p. 57.


Adrian Papahagi

SURSA   FACEBOOK

Print Friendly, PDF & Email

2 COMENTARII

  1. Ii zice ev mediu deoarece intre antichitate si modernismul sec. al XIX-lea, l-au plasat intre cele doua. este o simpla amplasare, arbitrara daca e s-o luam ca atare, pe o scara cronologica a istoriei (cunoscute) a civilizatiei occidentale.
    Conservatoare ar zice stangistii de renume, deoarece a fost realizata de radicalii de dreapta. ce anume se intelege in acele cercuri prin „radicalism de dreapta” e greu de transpus in realitate, insa teoriile stangiste revolutionare se caracterizeaza prin sute de milioane de ucisi prin diferite metode, pentru face loc omului nou. Numitul Pol Pot a facut-o din simpla frustrare sexuala. Teroristul Albaniei, din prostie. Nu ca restul ar fi fost mai luminati, dimpotriva. Une sunt masacrele si genocidele comise „de dreapta” ? Erau conchistadorii „de dreapta” ? Sau amerindienii „de stanga” ? Ca aia erau niste genocidari nebuni dupa inimi smulse (in masa si in aceeasi zi), nu le trece prin cap somitatilor stangiste.

  2. Domnul Papahagi se exprima in limbaj academic; mi-ar placea sa cred ca este doar ironic cu aceste personaje. Din punctul meu de vedere, cei de stanga, care isi striga crezul in gura mare, negand cu buna stiinta realitatea, ar trebui sa fie sa fie admonestati fara manusi, birjareste chiar – este sigurul limbaj pe care il pricep.
    Este foarte adevarat ca ce se naste din pisica soarece mananca, iar personajele interpelate de domnul Papahagi o dovedesc cu prisosinta.
    La mai multe, uniti sub soare, tovarisci – scarba nemarginita

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here