Iluziile au doar viitor – bilet business pe Titanic

0

Joi, Banca Angliei a făcut publice planurile de urgență, în eventualitatea tot mai probabilă a prăbușirii zonei euro. După amiază, Mario Draghi, Președintele Băcnii Centrale Europene, a respins, în fața unui unui grupuscul de parlamentari europeni, intervenția BCE în sprijinul statelor blocate financiar dar a lansat, oarecum contradictoriu, ideea unui ”compact financiar”, lăsînd astfel impresia că BCE se apropie, anevois dar inevitabil, de o intervenție indirectă sau camuflată (audiența redusă a fost e rezultatul unei erori de programare parlamentară care a garantat o sală goală). Seara, Președintele Sarkozy a susținut un discurs de direcție la Toulon, adică tot acolo unde a întîmpinat și căderea Lehman Brothers, în 2008. Sarkozy a recurs la echivalența Euro/Europa și a cerut, cu un elan retoric pe deplin galic, un efort amplu de reconstrucție europeană. În paralel, Banca Centrală a Spaniei emitea o declarație care avertiza asupra ”agravării crizei” și deplîngea ”lipsa unui plan clar de salvare”. În sfîrșit, vineri, într-un discurs sobru, Cancelarul Merkel a refuzat încă o dată, aventurismul frivol al intervenției ”in cash” și a așezat Germania în spatele unei propuneri de schimbare a Tratatului European care vizează o Uniune Fiscală de facto și sancțiuni împotriva statelor ies din baremurile bugetare comune. Detaliile vor fi prezentate luni, după o întîlnire cu Președintele Sarkozy. Mini-summit-ul franco-german va pregăti o poziție comună. Vineri 9 decembrie, aceast acord va deveni poziția oficială a Uniunii Europene la reuniunea Consiliului European, întrunirea de la care toată lumea așteaptă clarificarea finală: abandonul confuz sau angajamentul concret.

Piețele s-au grupat pozitiv, ca de obicei înaintea summit-urilor, și anticipează depășirea impasului. Unde sîntem și ce putem spera, în fața acestor intervenții și contraintervenții pe care le-am mai văzut, le-am mai supraevaluat și le-am uitat de cîteva ori pînă acum, sub presiunea următoarei și următoarei serii de summit-uri salvatoare?

E de crezut că de data asta, zona euro se va agăța de plută pe termen (ceva mai) lung. E de pe acum clar că, pe 9 decembrie, liderii politici vor proclama triumful cooperării europene iar piețele vor confirma. Un timp. Căci succesul nu vine e indus din afară. Zona euro va supraviețui dar asta nu pentru că spasmul religios care face din Germania un bun profesor de etică economică și un lider european absent ar fi reușit să deblocheze situația. Relansarea credinței în euro seamănă mai degrabă cu intervenția unor vecini de sistem exasperați, conduși de Federal Reserve – Banca Centrală a Statelor Unite. Operațiunea celor 6 mari Bănci Centrale în frunte cu Federal Reserve nu e o dezvoltare tehnică internă europeană, are un caracter temporar și asigură supraviețuirea creditului bancar european. Restul rămîne de făcut. Iar enormitatea acestui rest pe care Europa a reușit să îl calculeze fără să îl anuleze e a doua sursă ce spune mai clar unde sîntem: într-o fază definită de incapacitatea de răspuns a unei Europe care își stabilește astfel caracterul marginal. Criza, sau, mai degrabă acest episod al crizei, nu se încheie cu o prăbușire asurzitoare dar lasă în urmă imaginea certă a unei Europe diminuate de confuzia proiectului unionist.

Devalorizarea în bloc a Europei poate fi reperată, simbolic și practic, într-un moment anume.

  • În ziua de 23 noiembrie 2011, ziua în care Germania nu a putut vinde decît jumătate din obligațiunile puse pe piață. A fost ziua în care mitul german protector al Europei a căzut, ziua în care piețele au conchis că Germania nu e excepția perfect credibilă într-o Europă necredibilă ci doar cea mai credibilă din participantele la declinul general. Altfel spus, un pasager cu bilet la clasa business pe Titanic.
  • În aceași zi, Jose Manuel Barroso, Președintele Comisiei Europene, se pronunța fără rezerve, în fața Parlamentului European, pentru lansarea eurobondului, pe care Barroso l-a prezentat, din motive de etichetă politică, sub numele de ” bond de stabilitate”. După cîteva ore, Cancelarul Merkel a calificat ideea drept ”extraodinar de nepotrivită” și ”neliniștitoare”. A fost, deci, ziua în care Germania s-a ridicat împotriva Comisiei Europene, reamintind cine face legea în Europa și cerînd, practic, puteri depline pentru a asigura inacțiunea comună. Pe parcurs, iluzia solidarității europene era aruncată între deșeurile retorice.
  • În aceași zi, Austria era vizitată fără menajamente de piețe și de realitatea negativă a propriului sistem bancar. Reacția austriacă a dus la ordinul de limitare a creditului către Est, zona istorică și naturală de operațiuni bancare a Austriei, zona de profit solid garantat de condițiile puse în capul acordului de admitere a statelor Estului în UE. Decuplarea austriacă de Est nu e, încă, un fapt consumat dar vocația sciziunii europene vest-est e reafirmată. Estul rămîne acea parte neintegrabilă a spațiului european pe care vestul o tolerează în rol de pasager atîta vreme cît e pasager plătitor și o lasă în larg de îndată ce solidaritatea presupune cheltuieli.

Lăsată să comenteze lucruri serioase, ironia spune că singura reușită deplină a construcției europene e Eurovision. Posibil, dar agonia proiectului european nu lasă loc de ironie. În schimb, e loc destul pentru tragedia unei lumi care a căutat să se salveze de propriul trecut prin mjloacele care duc direct spre propriul trecut. În discursul de la Toulon, Președintele Sarkozy a invocat criza economică a anilor ’30 care a deschis calea spre violența național-ideologică a secolului XX. Referința folosită de Președintele Sarkozy nu e izolată. Ministrul de Finanțe și Ministrul de Externe polonez, Cancelarul german și alți lideri europeni neliniștiți au recurs la aceași analogie. Cercul e suspect și alarmist.

Căci Marea Criză Europeană pe care o parcurgem are toate datele pentru reaprinderea incendiului clasic, mai puțin combustibilul. Inflamația naționalistă e deja vizibilă, dar națiunile europene nu mai au vitalismul necesar pentru o nouă scufundare în abis. Războialele europene se duc în presă, fie că e vorba de mini-business-naționalismul britanic vizibil în campaniile presei conservatoare și eurosceptice a la The Sun (În pregătire: Statele Unite ale Franței și Germaniei), fie că e vorba de uber-tîmpenia arogantă de tip la Bild (Toată lumea vrea să ne ia banii!). În ambele cazuri, naționalismul de care se teme elita europeană e un provincialism impotent, nu un uragan revoluționar. Europa nu își mai poate permite masacrele pe care le pregătește. Criza va provoca doar războaie între caricaturiști calificați sau camuflați în editorialiști. Singurul lucru cert și incontestabil e marea declarație de incapacitate a Europei. Europa n-a reușit să ridice o generație de lideri și un programul politic ferite de comoditatea utopiei. O generație și un program în stare să reziste la iluzie, să înțeleagă realitatea și să lucreze în limitele ei.

A fost, iar, nevoie de o intervenție din afară, într-un șir de impulsuri care redresează derivele continentale ale secolului XX, începînd cu expedițiile militare anglo-americane și Planul Marshall. Sîntem unde am mai fost. America salvează Europa de ea însăși. Neputința repetată a politicii europene a Europei e exasperantă iar Germania rămîne o problemă și la bine și la rău. Rămîne așa, în ciuda comportamentului exemplar al unei națiuni care s-a înrolat onest și energic în proiectul european. Enervarea anti-germană și noua defăimare care permite cele mai scabroase aluzii la nazismul renăscut al Germaniei sînt complet nemeritate. Germania nu e un agresor potențial și nici un aspirator de economii naționale. Dimpotrivă, statul german reunificat plătește acum pentru propria generozitate politică și, mai ales, pentru neghiobia liderilor politici europeni, în momentul reunificării. Condiționînd, atunci, reunificarea, de acceptarea monedei unice europene, liderii generației Mitterand au luat Germaniei dreptul la comportament istoric matur. Cu alte cuvinte, politicienii elitei europene au insistat să ia Germania ostatec pentru bunul mers al Europei și au declarat nul, cu această ocazie, tot procesul democratic postbelic. Căci, a nu lăsa Germania să crească istoric în condiții normale e totuna cu a spune că am rămas în 1945, cu o Germanie irecuperabilă și incurabilă. Asta a dus direct la situația de astăzi, în care Germania e silită să fie, din nou, forța absolută a Europei, cu precizarea că acum se poate bucura de privilegiul de a plăti tot și de a încasa injuriile de rigoare. În plus, oricine are dreptul de a-l declara pe Wolfgang Shauble, Ministrul de Finanțe german, cel mai periculos om din lume.

După aproape 60 de ani de insistență, un proiect generos e transformat într-o întreprindere fără raționalitate economică. Rezultatul e criza internă europeană și concluzia istorică după care tentația utopică e incurabilă în Europa. Cu deosebirea că, acum, spre desoebire de anii ’30, situația bate bine spre ridicol: Europa e sub supraveghere germană iar Germania e sub supraveghere internațională. Nu e cel mai rău aranjament dar Germania, complet cucerită de un puseu predicator, cere Europei să se alinieze în spatele unei noi euroinițiative, imediat după ce euro-inițiativa anterioară a eșuat. Profesorii sînt aceiași, moneda și zona de salvat sînt aceleași, doar consimțămîntul trebuie să fie nou. De data asta, Germania crede într-o Uniune fiscală. Poate va fi așa. Iar dacă va fi așa, noua structură presupune un nou Tratat European. Cancelarul Merkel a lansat, deja, ideea. Dar cum va fi aprobat noul tratat? Prin ratificare în Parlamentele Naționale și fără consultare populară (referendum)? Tehnic, e mai simplu și chiar de dorit, însă politic, o asemenea mișcare ar duce proiectul european mult prea departe în afara legitimității democratice. Ce se va întampla, după construcția Uniunii Fiscale, cu cele 10 state din afara zonei euro? Vom avea două Europe? E realist? Duce această dinamică în direcția bună? Sau rezultatul final va pune pe hartă o Europă fiscală unită și o sub-Europă?

Așa cum era de așteptat, supraviețuirea euro nu e posibilă fără o formă sau alta de Uniune Fiscală. Problema e că Uniunea Fiscală care va salva euro nu va fi răspunzătoare în fața unui stat european propriu zis iar această situație va face și mai evidentă atît inexistența cît și imposibilitatea unei națiuni europene democratice. Asta, în cazul în care cineva mai are timp și chef de asemenea mărunțișuri. Mai degrabă nu. Prinicipiul democratic e destul de alergat zilele acestea, cînd liderii german și francez vorbesc mult despre importanța Europei și despre caracterul esențial al euro dar nu mai ajung la sau nu mai au loc în discursuri pentru democrația europeană. Chiar unul din Părinții proiectului euro, unul din așa-numiții euromandarini, extras din elita rafinată a socialismului intelectual francez, vorbește atît de puțin despre principiul democratic încît e de crezut că viitorul european ne rezervă ceva oarecum birocratic, oarecum, franco-german și oarecum fără grija votului popular.

Un interviu insolent, plasat perfid în The Daily Telegraph, de Jaques Delors, tatăl monedei euro și Președintele Comisiei Europene între 1985 și 1995, perioada demiurgică a statului european unificat, vrea să îl decupleze pe autorul cacofoniei de rezultatele ei. Delors se distanțează de euro, în care nu recunoaște capodopera pe care o plănuise, dar recunoaște greșelile altora. Cîteva din remarcile lui Delors spun tot despre mentalitatea și viziunea elitei care a asigurat dezastrul european de astăzi. Astfel, Delors admite că anglo-saxonii aveau dreptatea lor în clipa în care au argumentat că nu poți avea o Bancă Centrală Europeană fără să ai un stat european propriu zis. Însă, declară Delors, există o modalitate ”de a ocoli” această dificultate. E vorba de politici economice comune ”bazate pe cooperarea statelor membre”. Delors e, la 86 de ani, consecvent deluzional. Nu e nimic suprinzător în această miopie și cine va citi mai departe va afla și de ce. Astfel, Delors, care, ca bun socialist, se declară, în treacăt, cucerit de un citat din Gramsci, ajunge la concluzii extrem de interesante în momentul în care înearcă un diagnostic istoric. E cazul să ne îndoim de viabilitatea Europei? Delors:

“You hear it every day. You hear it in the markets. This is reinforced by populism in certain countries. Whether we like it or not, we are part of the West, and the West could possibly lose its leadership, and it is important that we preserve the values that matter not only to Europe, but to Britain and the United States — the values that are Judeo-Christian in origin — Greek philosophy and Greek democracy and Roman law, and the Age of Enlightenment and the French Revolution.”

Da, exact, valorile iudeo-creștine ,dar ce caută în lista lui Delors Revoluția Franceză și chiar iluminismul (inamici militanți ai valorilor iudeo-creștine). Nu au ajuns lecțiile mustind de sînge ale revoluțiilor moderne la buna cunoaștere a lui Delors? Această aglutinare largă în care Delors așază laolaltă clasicismul și anticlasicismul, libertatea și ideea socialistă, e tipică pentru intelectul programatic european. Ea poate trece drept toleranță dar nu e decît o enormă imprecizie, o contradicție care pune bazele impasului irezolvabil de mai tîrziu. Adică, de astăzi.

Acum 20 de ani, Francis Fukuyama lansa o teză nesăbuită: sfîrșitul istoriei. Lista pronosticurilor pripite a crescut și include, după cum înțelegem acum, și presupunerea lui Francois Furet, un spirit mult superior lui Fukuyama dar și un om grăbit.

Într-o carte celebră, Furet conjuga spre neființă boala europeană a utopiilor. Furet survola istoria utopiilor euopene și tot ce găsea, după dispariția oficială a comunismului, era ”Trecutul unei iluzii”.

Ideile lui Furet sînt o eroare. Tocmai eroarea pe care au comis-o, generos, atîtea popoare eliberate de comunism doar pentru a intra în istoria strîmtă a post-comunismului. E greu de admis, dar comunismul nu a căzut pentru că popoarele Răsăritului au declarat perimată ideologia socialistă. Pentru așa ceva, era nevoie de un șir nou de revoluții burgheze. Cu excepția Poloniei, nici o națiune est-europeană nu avea cum să pună în mișcare ideile și masele care fac o revoluție. În lipsa revoluțiilor, comunismul a căzut victimă experimentului Gorbaciov și reorientării elitelor de partid, scuturate de un eșec economic, nu ideologic. Știm acum că aceași eroare e de găsit și în societățile Vestului care au girat fără intervenții critice utopia europenismului pe pilot automat. Lecția secolului XX s-a consumat fără urmări. În ciuda bănuielilor lui Furet, iluziile nu au trecut. Au doar viitor.

PRELUAT DIN   Totul în scris

Print Friendly, PDF & Email

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here