Mihail Neamțu: „Între chin și amin” — o cutremurătoare ecranizare a „Fenomenului Pitești”

0

Iubire și ură, istorie ori veșnicie, credință și apostazie, sadism și rezistență, paradis sau apocalipsă. Despre asta este vorba în filmul intitulat „Între chin și amin” — o cutremurătoare ecranizare a „Fenomenului Pitești” petrecut la începutul anilor 1950, înainte de moartea lui Stalin. A fost un episod apoteotic al experimentelor de tortură și dezumanizare pe care comuniștii le-au derulat în lagăre și închisori pe tot parcursul veacului trecut.

Personal, am cunoscut trei supraviețuitori ai infernului: preotul Roman Braga (l-am întâlnit în Michigan), poetul Viorel Gheorghiță și preotul Calciu-Dumitreasa. După lectura cărții lui Virgil Ierunca, m-am simțit obligat să merg la cinematograf. În sală, din păcate, abia am zărit douăzeci de curioși. Ce păcat că prețuim mai mult divertismentul și prea puțin memoria înaintașilor…

Ajunși victime și călăi, deopotrivă, câțiva studenți din închisoarea Pitești s-au înhămat la ritualuri satanice ale violenței împotriva colegilor de celulă, sub privirea satisfăcută a coordonatorului Eugen Țurcanu, a ofițerilor Siguranței și a gardienilor temniței.

Povestea e spusă într-un registru antifonic: un tânăr muzician școlit la Viena se îndrăgostește de o superbă fată, ajunsă învățătoare într-un sat din Bărăgan. Eroul e școlit, aparține unei familii de machidoni și își trăiește extatic dragostea printre lanuri de maci și levănțică, undeva la marginea mării. Până când teroarea istoriei descinde asupra familiei sale și a unei întregi generații care, dincolo de ritual, lua în serios credința creștină.

Filmul insistă asupra brutalității gratuite a regimului carceral: bătăi kilometrice, umilințe și degradări, torturi psihice și traumatisme craniene. Puternice imagini biblice (gelozia dintre Cain și Abel sau răstignirea lui Iisus) aduc în prim plan tema sacrificiului și a mărturisirii prin gesturi și cuvinte.

Marx socotea religia „opium pentru popor”, deci scopul reeducării nu era atins până când pușcăriașul nu se lepăda de credința în Dumnezeu. Protagonistul speră că-l poate îmbuna pe șeful torționarilor, îndrăgostit în privat de muzica lui Porumbescu. Iadul închisorii este revelat în momentul dispariției oricăror sunete armonice — rămâne atunci doar cacofonia sadismului îndreptat împotriva confraților.

Scopul final? Zdorbirea liberului arbitru și strangularea voinței personale. Muzica lui Zefirelli transmite ca „leitmotif” imitația christică — fiecare deținut caută să-și ducă Crucea. Comunismul triumfă în procesul diabolic de inversare a Decalogului, care sfârșește în nihilismul politic. Nu există temei moral, nici fundament metafizic care să oprească desfrâul agresiunii. Viața însăși e devalorizată. Morții, întru final, sunt pură statistică.

Supraviețuitorii acestui moment de barbarie absolută a veacului trecut nu-s prea mulți, însă privirea lor curată, intensă și plină de lumină, ne interpelează fără încetare: unde malulum? Quo vadis, Domine?

Mihail Neamțu

  SURSA   Facebook

Print Friendly, PDF & Email

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here