Mircea Mihăieș: Efectul H.-R. P.

Horia-Roman Patapievici este cel mai frumos dar făcut culturii române după 1990. „Optzecist” ca generație biologică, n-a publicat în vremea comunismului niciun rând. Ceea ce nu înseamnă că n-a scris. Dimpotrivă, manuscrisele datând din anii 1970-1980 umplu câteva rafturi de bibliotecă. Atunci când se vor publica, vom constata uluiți ieșirea la suprafață a unui continent complet necunoscut, o Atlantidă de hârtie, gânduri și litere. Trăind într-o lume paralelă cu aceea în care noi, congenerii lui, ne căzneam să ne tipărim articolele și studiile, H.-R. Patapievici se mulțumea doar să scrie. Imaginea e, în egală măsură, înălțătoare și frisonantă. Era asemeni nouă, dar profund diferit de noi: după ce încheia un text, nu se precipita să-l trimită redacțiilor, ci îl îndosaria și-l așeza într-un raft. Adică în cea mai la îndemână formă a eternității.

Cred că expresivitatea nemaiîntâlnită a scrisului său provine din cantitatea imensă de energie necheltuită, din amânarea confruntării publice, din împingerea impulsurilor creatoare nu spre înafară, ci spre adâncimile subconștientul. Era un fel de penitență neștiută. Atunci când a intrat în arenă, prin câteva articole în revistele „Contrapunct” și România literară, impactul a fost instantaneu și memorabil. Mă aflam pentru mai multe luni în Statele Unite și am încercat, împreună cu Vladimir Tismăneanu, să ghicim identitatea celui care semna cu un nume ce părea a fi un pseudonim: H.-R. Patapievici. Trebuie, ziceam noi, să fie un autor consacrat: textele erau de-o limpezime de cristal. Exact așa cum sunt și azi: casante, metodice, expresive, acut literare fără a face apel la obișnuitul arsenal retoric, stilistic, logic și fără a conjura în vreun fel strategiile seducției.

Există o fierbințeală a textelor lui H.-R. Patapievici, o flacără ce țâșnește deodată cu literele care creează, după cum am constatat, reacții diametral opuse: de aderență imediată, de încântată, benevolă subjugare, și de respingere încrâncenată. I-am urmărit, mai întâi cu uimire, apoi cu irecuperabilă tristețe, pe cei speriați de potențialul exploziv al creațiilor patapieviciene. Campaniile duse împotriva lui de publicații aservite corectitudinii politice au fost premerse de atacuri izvorâte din nemărturisibile complexe de inferioritate. N-am să uit niciodată uluirea înspăimântată de pe chipul unui intelectual din Cluj, oripilat că prin scrisul lui H.-R. P. revin în societatea noastră naționaliștii, legionarii, naziștii. Biet om fără umor și (vai!) fără operă! Ce-a mai rămas din tânguielile sale nutrite de vigilență? Doar senzația stânjenitoare că scenariul clasic în care nulitățile îi contestă pe cei merituoși a devenit un mod de funcționare al societății românești. Vai de lumea în care proliferează umbra înfricoșată și înfricoșătoare a lui Salieri!

Horia-Roman Patapievici este omul convingerilor puternice, pe care le argumentează cu o forță rară în câmpul culturii noastre actuale. Nu e, însă, vreun „iluminat”, vreun „radical”, vreun „fanatic”, așa cum l-au descris — culmea! — atât corifeii stângii naționaliste, cât și neghiobii rămași agățați de pulpana ideologică a Căpitanului Zelea Codreanu. Ce dovadă peremptorie, decât aceasta, că eseistul, gânditorul și constructorul de instituții (de la revista „Idei în dialog” la I.C.R.) se află acolo unde nu l-ar vrea niciunul dintre adversarii și dușmanii săi: la centru. Pentru că, fie că sunt scrise cu „cerneală fierbinte” (Politice, 1996, Discernământul modernizării, 2004, Partea nevăzută decide totul, 2015) ori explorează, ca în Ochii Beatricei (2004) sau în Ultimul Culianu (2010), zone ale abstracțiunii și adâncului, demersul lui e marcat de raționalism. Obsedat de argument, H.-R. P. convinge prin rigoare și logică, prin pasiunea demonstrației.

Intrarea în bătăliile ideologice ale epocii a unui gânditor de talia lui H.-R. Patapievici a contribuit decisiv la anularea metodei apodictice în dezbaterile publice. Perfect echipat cu instrumentarul „școlii vechi”, demonstrațiile sale sunt, în sine, bijuterii demne de marile confruntări ale epocii clasice. Prin poziționările publice, era inevitabil să devină, aproape din prima clipă, dușmanul ireductibil al campionilor „gândirii unice”, al promotorilor noilor formule de totalitarism și terorism culturalideologic. N-am să reamintesc episoadele legate de căpitanul Soare și nici campaniile de desființare (dacă s-ar fi putut, chiar și fizică) purtate în ziarele de mare tiraj și de televiziunea publică, al cărei impact, în anii ‘90, era colosal. Important e însă felul în care H.-R. P. a devenit întruparea străinului, a inamicului, a trădătorului, a veleitarului agresiv – într-o patrie ubicuă, în care toți erau, firește, „autohtoni”, „patrioți”, „profesioniști” până-n vârful unghiilor, întrupări ale „blândeții” multimilenare. Și asta oricare ar fi tabăra din care veneau opiniile: de la stângiștii nătângi ori de la radicalii etniciști.

Astfel s-a instalat ideea că Patapievici trebuie distrus, înmormântat cu orice chip, indiferent de împrejurările în care apare și de ce ce spune ori face. Prea zdruncină comoditățile de gândire, prea arată că împăratul ideologiilor e gol, prea domină prin cultură și expresivitate orice dezbatere publică. Prea scrie bine. Prea e competent și prea îi umilește cu anvergura lui intelectuală pe semi-analfabeții cocoțați în funcții de răspundere publică. Prea îi arată în dimensiunea lor pigmeică pe giganții escrocheriilor, pe artizanii malversațiunilor ideologice și pe maniacii autoproslăvirii individuale și în grup.

Pentru că are principii, Patapievici e un „radical”, un „elitist”, un „intolerant”, un „individualist”, un „extremist” – pe scurt, un fascist (de parcă acestea ar fi esențele fascismului, și nu colectivismul, corporatismul de stat, cultul liderului salvator, icnetele patriotarde, controlul mass-media, antisindicalismul, alegerile trucate, disprețul față de intelectuali, exacerbarea propagandei și toate celelalte patologii ale stângii socialiste pe care H.-R. P. le-a denunțat cu vigoare). Pentru că e inteligent în mod natural și cultivat ca puțini alții în lumea de azi – e „arogant”, „superior” și „inabordabil”. Pe scurt, antipatic. În realitate, H.-R. P. e o combinație rară de savant și artist, de visător ale cărui intuiții sunt nutrite de o solidă cercetare științifică. E un spirit pasionat la care, atât în ieșirile publice, cât și în scris, impresionează pathos-ul – înflăcărarea, ardoarea, avântul, cu o doză bine calculată de emfază autoironică.

Toate acestea alcătuiesc un melanj care derutează, intrigă, indispune –, dar și seduce. Conferințele sale sunt urmărite de mii de oameni și auditoriul se simte și cucerit, și paralizat. Intimidează prin profunzime și încântă prin disponibilitatea la dialog, comunicare și dezbatere. Politețea sa, atipică întro societate subjugată de impertinență și mitocănie, e o marcă înnăscută a spiritului nobil, împrumutat parcă din colegiile englezești din epoca de aur a victorianismului. Aceste însușiri nu s-au modificat nici în anii cât a deținut înalte funcții publice. Personaj improbabil, i-a adus la exasperare atât pe promotorii răstălmăcitorii de sensuri și falșii pudibonzi, cât și pe naționaliștii viscerali, pe practicanții românismului slăninos (în opoziție cu „antiromânismul costeliv” al unui editorialist din anii ‘90), pe umaniștii de bodegă și pe condeierii înrobiți modelor și curentelor de-un sezon.

Dincolo de toate acestea, rămân cărțile. Contestările lui Horia-Roman Patapievici l-au avut, de multe ori, în centru pe om. Dar sursa principală a iritării contondente au fost, totuși, cărțile. Atacurile imunde la adresa Politicelor (1996) și cele perversideologice contra Omului recent (2001) se constituie în episoade înlănțuite dintr-o interminabilă istorie a infamiei. Pentru că a denunțat — cu mult înainte de a fi ajuns la agresivitatea feroce de astăzi — ravagiile corectitudinii politice a fost crucificat de preoții și vestalele neocomunismului de obediență academică occidentală drept un monstru care trebuie izgonit din cetate. Studiile sale eminente despre modernizare și modernitate, despre derapajele politicului și despre efectul cancerigen al postmodernismului ca practică politică, despre spiritul dizolvant al societăților din vremea „capitalismului târziu”, despre primejdiile pierderii identității umane, sub presiunea agenților relativismului moral și politic sunt modele de abordare nu doar profundă, ci și responsabilă.

Cu toată celebritatea, Horia-Roman Patapievici continuă să fie neînțeles, rău înțeles ori falsificat dinadins. Cărțile sale, care într-o societate normală ar declanșa ample discuții, ar deveni subiecte de colocvii și simpozioane, de studii și interpretări, sunt cumpărate adeseori dintr-un reflex de mondenitate culturală. Iar atunci când sunt recenzate, predomină acuzele, procesele de intenție, răfuielile și denunțurile. Monumentala ediție a poeziilor lui Ezra Pound (traduse în românește de Radu Vancu) e gândită de H.-R. Patapievici și însoțită de un extraordinar studiu care – fără nicio exagerare – revoluționează perspectiva asupra ideii de modernism și modernitate. Ea n-a suscitat aproape niciun comentariu serios. A fost privită cu o galeșă îngăduință, ca și cum astfel de întreprinderi sunt la îndemâna oricărui începător într-ale culturii.

Mi-e imposibil să schițez, în doar câteva paragrafe de revistă, conturul unei personalități atât de complexă și de fascinantă cum e aceea a lui Horia-Roman Patapievici. Mă opresc aici, cu speranța că admirația și dragostea pe care i le port vor rotunji cumva, cândva, tot ce a rămas nespus acum. La mulți ani!

Mircea Mihăieș

Articolul a fost publicat în revista ”România literară” și este preluat cu acordul autorului.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.