Musulmani care îşi pun întrebări despre Profet

    0

    Nu sunt cazuri izolate, ci un fenomen de masă. Al-Jazeera afirmă că numărul celor care se convertesc atinge un 1.600.000 pe an în Africa şi, bineînţeles, pune cifra pe seama prozelitismului creştin.

    În Irak fenomenul a început deja după Primul război din Golf. Se vorbeşte de 70.000 de musulmani care au trecut la creştinism (în afara acelui sfert de milion de creştini caldeeni care sunt acolo de secole).

    În Indonezia, câteva organizaţii musulmane din Bekasi şi-au anuntat recent intenţia de a organiza un centru misionar şi unităţi paramilitare la moschei pentru a opri convertirile.

    Cazul Iranului

    În 1990, se pare că erau 16.000 iranieni creştini în toata lumea. În 1994 acest număr a crescut la 30.000, iar în 1999 ajunsese la 55.000. Dacă în Africa mai merge pretextul cu prozelitismul, în Iran acesta e exclus. Cei care locuiesc în Iran şi trec la creştinism riscă totul: închisoarea, răpirea, tortura şi nu de puţine ori martiriul.

    Martirul Mehdi Dibaj

    Un text ca „Apărarea scrisă înainte de moarte de martirul persan Mehdi Dibaj” este unul din cele mai importante documente creştine contemporane şi nu poate fi explicat superficial, doar de vreo acţiune de prozelitism. Este o mărturie clară de credinţă matură, încercată din greu, cât se poate de realistă şi luminoasă.

    Chiar şi în secularul Bruxelles par a se vedea indicii de convertiri. La unele slujbe creştine (de exemplu, la rugăciunile pentru vindecare de la biserica Colegiului St. Michel) vin persoane care îngenunchează şi se prosternă ca musulmanii.

    Ce nu mai merge?

    Motivele acestui fenomen şi căile prin care se ajunge la decizia de a renunţa la islam sunt foarte numeroase şi complexe. Nu pot fi clarficiate într-un articol.

    Unii foşti musulmani au fost dezamăgiţi de lipsa de logică a Coranului sau de limba arabă de slabă calitate cu care e scris textul. Mumin Salih crede că numai cine nu ştie bine araba poate fi impresionat de Coran. Frazele sunt neterminate, lipsesc semne punctuaţie, nu se respectă acordurile, raţionamentele nu sunt coerente.

    Mulţi au început să îşi pună probleme asupra islamului după 9/11. Au fost provocaţi să justifice măcelul şi nu au găsit răspunsuri satisfăcătoare. Imamii nu sunt obişnuiţi să explice sau să interacţioneze. O mare parte dintre ei nu ştiu decât să emită enunţuri, să predice (ameninţător). Au fost luaţi complet pe nepregătite când au fost invitaţi la dezbateri publice în care să dea socoteală de credinţa lor. Fie s-au prezentat slab, fie au evitat dezbaterea deschisă invocând motive infantile.

    Un rol important l-a avut cartea lui A. M. Kahn, „Jihadul Islamic – o moştenire de convertiri forţate, imperialism şi sclavie”, care prezintă extrem de bine documentat sălbaticia, umilinţele şi înapoierea intelectuală pe care a adus-o islamul popoarelor cu care a intrat în contact.

    În unele ţări cu populatie musulmană importanta, victime ale catastrofelor (Sudan, Indonezia), faptul că ajutoarele aduse de ţările creştine au fost mai numeroase, mai bine distribuite şi mai eficient utilizate decât cele oferite de ţările musulmane bogate a ridicat semne de întrebare.

    Unii au renunţat la religia în care se născuseră doar navigând pe internet. Au devenit agnostici sau creştini şi au crezut ani de zile că sunt cazuri izolate până când şi-au dat seama că mai sunt mulţi alţii ca ei, care au trecut printr-o experienţă similară.

    Alţii au văzut că nu găsesc în Coran destul sprijin şi îndrumare pentru toate greutăţile şi nevoile omenesti.

    Mai sunt şi numeroase cazuri în care se vorbeşte de vise vise şi de vindecări inexplicabile.

    Cum de nu se ştie?

    Elitele vestice refuză să vadă o problemă în islam. Dacă ar face-o, spune rabinul Aryeh Spero, ar trebui să aleagă de ce parte sunt. Cum imensa lor majoritate nu se identifică cu valorile iudeo-creştine, ar fi foarte stânjeniţi să fie nevoiţi să arate că îşi respectă propriile rădăcini şi să lupte pentru cultura vestică. Dacă islamul nu e o problemă, pentru ei lucrurile par mai simple, iar căutările celor care văd şi slăbiciunile religiei musulmane devin irelevante.

    În plus, mai ales în Europa, după cum a remarcat Benedict al XVI-lea la Regensburg, mentalitatea dominantă nu ia în seamă decât ceea ce poate fi cuprins în modele matematice sau este demonstrabil ştiințific. Restul, între care religia şi morala, sunt considerate fleacuri sau opţiuni strict personale. Această atitudine face ca dialogul autentic între culturi să nu poată avea loc exact în zona unde sunt dificultăţile cele mai mari, adică în domeniul religiei.

    Şi ca şi cum nu ar fi destul, la creştini există şi o jenantă lipsă de cunoaştere a propriei religii, culturi şi istorii, ceea ce îi face pe unii să creadă că islamul şi creştinismul nu se deosebesc fundamental şi sunt uşor de aproximat.

    Alain Besancon şi alţii  nu cred că este aşa din motive foarte serioase:

    Dumnezeul creştinilor şi al evreilor se apleacă spre om şi apropierea dintre ei duce la încheierea unui Legământ veşnic (raţional şi previzibil). Allah nu interacţionează cu omul. Coranul este un text etern, necreat, nu poate fi discutat. Biblia este un text revelat. În Coran, Abraham (Ibrahim) nu e nici evreu, nici creştin. Tot textul jongleaza cu cuvântul musulman, care înseamna „supus” şi totodată adept al religiei musulmane. Maria, mama lui Isus, este sora lui Moise şi a lui Aron. Coranul susţine că redă puritatea celor două testamente care au fost falsificate de evrei şi creştini. Isus nu este privit ca un „asociat” al lui Dumnezeu, ci numai ca un simplu profet, care neagă Treimea, nu a murit şi nu a înviat. Coranul nu vede în creştinism un monoteism datorită faptului că propovăduieşte Sfânta Treime, pe care o prezintă ca Dumnezeu, Isus şi Maria. Cel mai grav păcat, care nu poate fi iertat, este al celor care pretind că se „asociază” cu Dumnezeu, adică evreii şi creştinii.

    Aşadar, nu se poate vorbi de trei religii abrahamice sau revelate, şi cu atât mai puţin de „religiile Cărţii”. Acest termen are un sens negativ în ochii musulmanilor, fiind utilizat pentru a-i defini pe „dhimi”, adică pe cei inferiori musulmanilor, care trebuie să plătească o taxă pentru a-şi păstra proprietăţile şi a ramâne în viaţă (spre deosebire de pagâni). Pentru islam, „oamenii cărţii” nu sunt doar creştinii, evreii şi musulmanii cum ar părea la prima vedere, ci cei a căror credinţă e legata de o anumită carte (nu neapărat Biblia): evreii, crestinii, zoroastriştii şi sabaenii.

    Print Friendly, PDF & Email

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here