O poveste despre frică

    4

    Mi-am adus aminte de o întâmplare de demult, de pe vremea când ne era frica. Era pe la sfârşitul anilor 80. Stăteam în zona Liceului Sincai, de unde luam autobuzul în fiecare dimineaţă pentru a merge la serviciu. Coboram la Piaţa Unirii şi de acolo mergeam pe jos până la Spitalul Colţea (bulevardul era blocat, se lucra la metrou). Am coborat la Piaţă din autobuzul aglomerat şi m-am încolonat în şirurile de oameni grăbiţi care mergeau tăcuţi, posomorâţi, preocupaţi, sprea Piaţa Universităţii. Ajunsesem în dreptul bisericii Sfântul Gheorghe, la capătul tramvaiului 21, când atenţia mi-a fost atrasă brusc de omul care mergea în faţa mea, la 2-3 paşi.Îşi atârnase de gât două cartoane mari, unul în faţă, altul în spate. Pe cel din spate scria cu litere mari, îngroşate cu carioca: SUNT ŢÂRANUL IOAN GROZEA DIN SATUL ALBAC. VREAU SĂ PLEC ÎN STRĂINĂTATE DAR NU MI SE DĂ PAŞAPORTUL. CASA MI-A FOST LUATĂ DE AUTORITĂŢI. AM FOST BATUT ŞI HĂITUIT… mai erau trecute câteva cuvinte pe care nu le mai reţin. Mergeam în spatele omului stupefiat, era pentru a doua oară când vedeam pe cineva protestând ”ziua în amiaza mare” în plin centrul Bucureştiului. Ceilalţi din jurul meu îl vedeau şi ei pe omul sandwich, dar nimeni nu spunea nimic, nimeni nu făcea vreun gest. Îşi continuau drumul încolonaţi, grăbiţi, preocupaţi, în tăcere, de parcă nimic anormal nu se întâmpla. Deodată am fost depăşit de un miliţian. Avea în mână o servietă de piele scorojită şi ruptă. Miliţianul l-a ajuns pe ţăran şi l-a prins de braţ. Nu i-a spus nimic, nici macar nu l-a privit. Ţăranul a întors capul şi l-a văzut. N-a spus nici el nimic şi a continuat să meargă, mărind un pic ritmul şi potrivindu-şi paşii cu ai miliţianului. Eram în spatele lor, în dreptul magazinului Cabana. Toţi îşi vedeau de drum fără a ridica măcar privirea sau fără a întoarce capul. Deodată ţăranul s-a aplecat în faţă, frângându-se de mijloc şi liniştea a fost străpunsa de un strigăt cumplit (îl mai aud şi acum) de spaimă şi durere. Instantaneu a fost cuprins de flăcări. Miliţianul i-a dat speriat drumul. Ţăranul a început să alerge pe trotuar cuprins de flăcări şi urlând îngrozitor. A căzut pe jos, lângă o grămadă de nisip. Împreuna cu vreo 2-3 trecători (ni s-a alăturat şi miliţianul ) am aruncat cu nisip pe el, stingând focul. Miliţianul l-a ridicat de jos. Îşi ţinea în continuare, într-o mana, servieta scorojită de piele. Ţăranul Ioan Grozea fumega. De la brâu în sus, pe piept şi pe spate, îi atarnau fâşii de piele. Miliţianul l-a luat de o mână, parcă cu delicateţe şi a plecat cu el spre staţia de maşină din faţa bisericii Colţea. Momentul de panică se terminase. Totul reintrase în normal. Coloana de trecători se refăcuse. Miliţianul şi Ioan Groza s-au oprit în staţia plină de oameni. Nimeni nu-i privea. Miliţianul a păşit, ţinându-l de mână, în stradă şi a oprit o maşină. S-au urcat amândoi şi au plecat.

    Ne-am suit în autobuz într-o liniste mormântală, fără să ne privim. Am coborat la Piaţa Romană şi m-am dus la serviciu. Ajuns acolo, mi-am lăsat punga de plastic pe birou şi am ieşit pe terasa din curtea interioară, unde în fiecare dimineaţă ne strangeam la fumat să discutam despre fotbal. Toţi colegii mei erau acolo. Le-am întrerupt discuţia şi cu voce gâtuită am început să le povestesc ce văzusem. M-au ascultat în tăcere, fără să spună nimic. Şi-au aruncat ţigările şi au intrat pe rând în birouri. Am rămas singur, am mai fumat o ţigară şi am intrat şi eu. Niciodată din ziua aia nu am mai vorbit cu colegii mei despre ţăranul Ioan Grozea. După mult timp mi-am dat seama că aşa arata FRICA.

    editare şi imagine: costin

    Print Friendly, PDF & Email

    4 COMENTARII

    1. Şi poate că nu era doar frica. Ci multă indiferenţă. Îmi aduc aminte şi eu de o călătorie cu un autobuz prin Bucureşti, pe la periferie. Era seară, autobuzul destul de plin, nu înghesuit. Pe scaunul din spatele şoferului, un om plin de sânge pe faţă, bătut sau lovit cine ştie de când. Urla înfiorător. Se zvârcolea, a căzut de pe scaun. Nimeni, nici şoferul, nici eu, nici ceilalţi călători nu am intervenit. M-am gândit abia apoi că puteam măcar opri autobuzul în dreptul unui miliţian, să-l aresteze (poate că la miliţie îi puteau acorda primul ajutor), dacă alt ajutor mai medical nu i se putea acorda.

    2. OT:

      Un nou scurt film care merita vizionat: 2081

      A short film adaptation of Kurt Vonnegut’s Harrison Bergeron, 2081 depicts a dystopian future in which, thanks to the 212th Amendment to the Constitution and the unceasing vigilance of the United States Handicapper General, everyone is „finally equal….” The strong wear weights, the beautiful wear masks and the intelligent wear earpieces that fire off loud noises to keep them from taking unfair advantage of their brains. It is a poetic tale of triumph and tragedy about a broken family, a brutal government, and an act of defiance that changes everything. Featuring an original score performed by the world-renowned Kronos Quartet (Requiem for a Dream) and narration by Academy Award Nominee Patricia Clarkson (Far From Heaven, Goodnight and Good Luck), 2081 stars James Cosmo (Braveheart, Trainspotting), Julie Hagerty (Airplane!, What About Bob?) and Armie Hammer (The Social Network).

      Trailer:

      Filmul se poate „inchiria” (adica viziona in intregime pe internet) pentru 48 de ore pentru $1.99.
      Linkul este pe Youtube la adresa asta: http://www.youtube.com/watch?v=Vi6TTNKdgSk

    3. Calehari,

      Excelent ce ai scris. Ma trec fiorii cind imi amintesc.
      Generatia noastra wa fi intotdeauna marcata de ororile comunismului asa cum si generatia parintilor si bunicilor nostri a for marcata de ororile razboiului.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here