„Afinal, lutamos contra quem?”
Olavo de Carvalho
Diário do Comércio, 11 februarie 2008

Acum aproape optzeci de ani, mişcarea revoluţionară a reuşit să-şi definească obiectivul unificat al eforturilor ei, ceea ce îi permite de atunci să obţină tot mai mult succes în acţiuni strategice la scară mondială, trecând peste nenumăratele sale divergenţe interne şi chiar folosindu-le în mod profitabil ca instrumente de camuflaj sau de adaptare la varietatea circumstanţelor.  Acest obiectiv – distrugerea civilizaţiei Occidentului – a fost schiţat simultan de trei surse diferite: filosoful ungur  Georg Lukacs, liderul comunist italian Antonio Gramsci şi specialiştii în ştiinte sociale ai Şcolii de la Frankfurt.

Pe măsură ce aceste voci se afirmau ca cele mai influente asupra intelectualităţii stângiste, conştiinţa obiectivului se răspândea prin toate ramurile mişcării revoluţionare, pregătind marile războaie culturale de agresiune care vor izbucni  începând din anii 60 şi care, indiferente la căderea URSS, continuă până astăzi cu intensitate crescândă, obţinând victorii tot mai devastatoare, printre care cucerirea practic a întregului establishment cultural, mediatic şi universitar nord-american, impunerea normelor „corecte politic” în vocabularul dezbaterilor publice şi peste tot distrugerea mijloacelor de apărare culturală ale aproape tuturor naţiunilor europene, aşezându-le în genunchi în faţa dominaţiei inamicului. În toate aceste cazuri, simbolul unificator aflat în spatele forţelor prodigios de variate utilizate în cadrul atacului este întotdeauna acelaşi: ura comună faţă de civilizaţia Occidentului permite ca cei mai înverşunaţi machişti islamici să mărşăluiască, pe străzile New York-ului şi Paris-ului, mână în mână cu militanţii gay-işti, feminişti şi avortişti, pe care în ţările lor proprii i-ar condamna sumar la moarte.

Faptul că civilizaţia care face obiectul urii nu este un bloc omogen, ci un amalgam deconcertant de confuz de curente incompatibile între ele, nu-i perturbă cu nimic detractorii şi nu face deloc tirul lor mai puţin precis. „Civilizaţia occidentală”, aşa cum o înţeleg ei, nu este un concept definibil raţional, este un simbol: este suficientă o ochire în direcţia respectivă, şi orice se va găsi în apropiere va fi atins de tir.  Simbolurile există tocmai ca să unifice contrariile: dacă vrei să distrugi civilizaţia occidentală, o poţi acuza fără dificultate de materialism scientist sau de teocraţie creştină, de expansionism imperialist sau de autodisoluţie decadentistă, de libertinism obscen sau de moralism represiv. În lumea simbolurilor, aşa cum deja observa lupul din fabulă, apa râului curge în ambele sensuri.

Departe de mine intenţia de a sugera că mişcarea revoluţionară atacă mori de vânt. Dimpotrivă, dacă este vorba de a conduce mişcări de masă şi de a coordona o multitudine de forţe în luptă, simbolul este o călăuză mai eficientă pentru acţiune decât cele mai elaborate concepte ştiinţifice.  Acestea, prin propria lor natură, pot numai să cuprindă fracţiuni separate ale experienţei, nu realitatea concretă. Simbolul, tocmai pentru că sintetizează aspecte contradictorii, îndreaptă privirea in direcţia potrivită, identificând ţinta reală chiar atunci când aceasta nu este clar înţeleasă conceptual, exact cum se întâmplă în acest caz:  intelligentzia revoluţionară nu este în stare să spună nimic coerent sau valoros despre civilizaţia occidentală (dimpotrivă, scrierile stângiste bolborosesc de idioţenii în această privinţă), dar reuşeşte perfect să intuiască  unde se află ea şi care sunt punctele vulnerabile unde o poate atinge cu atacurile sale. Entitatea împotriva căreia se întoarce este opacă şi, intelectual, neînţeleasă, dar este suficient de reală şi de prezentă ca să simtă duritatea loviturilor care o ating.

Atât de cuprinzătoare este forţa unificatoare a simbolului aflat în spatele multitudinii de ţinte, încât până şi vinovăţiile proprii mişcării revoluţionare îi pot fi imputate de aceasta victimei sale, permiţându-i să descarce asupra ei toată ura şi dispreţul inconştient pe care le-a acumulat împotriva sa proprie de-a lungul istoriei sale de crime şi orori. Nu există niciun stângist pe lume care să se recunoască vinovat moral de genocidul sovietic, chinez sau cambogian. Cu cât aceste realităţi îi inspiră mai multă oroare, cu atât i se pare mai monstruos capitalismul occidental. Imunitatea faţă de vinovăţie este una dintre trăsăturile definitorii ale mentalităţii revoluţionare, dar până in secolul XX această trăsătură apare numai în mod localizat, limitată la grupuri militante bine definite. Numai după anii 60 ea s-a răspândit în mase întregi de populaţie, atunci când imaginea simbolică a victimei ispăşitoare a devenit vizibilă în mod universal: din cavernele lui Al-Qaeda până la campusurile universitare din California, de la înaltele comandamente ale organismelor internaţionale până în adâncurile cluburilor de sadomasochism, ura faţă de Occident este licenţa care garantează libertatea de a comite păcate şi abateri fără vinovăţie.

Canalizând împotriva acestei ţinte simbolice toate vinovăţiile şi resentimentele umanităţii, mişcarea revoluţionară a depăşit limitările unui discurs ideologic care apela numai la porţiuni specifice de populaţie. S-a erijat în administrator global al urii psihotice organizate. A fost un teribil „salt calitativ”, cum ar fi zis Mao Dzedong. Însoţit de înlocuirea vechii structuri ierarhice de partid cu noua organizare flexibilă în „reţele”,
ea şi-a crescut forţa de agresiune a mişcării în aşa măsură încât a devenit imună la dezvăluirea crimelor sale şi celor mai scandaloase eşecuri ale sale din domeniul economico- social.

Nu este lipsit de interes să observăm că această realizare a fost lucrarea postumă a unor gânditori care, în viaţă, păreau dislocaţi din curentele dominante ale comunismului internaţional. La Moscova şi la Pekin, Lukacs, Gramsci şi frankfurtienii au rămas multă vreme neluaţi în seamă.  Ucenicii lor de la New York şi Paris au fost cei care au reînnoit de sus şi până jos mişcarea revoluţionară începând din anii 60, integrând în noua perspectivă până şi anumite curente de resentiment pe care vechea ortodoxie comunistă le-ar fi dispreţuit ca anarhice şi mic-burgheze, ca de exemplu gay-ismul sau mişcarea pentru liberalizarea drogurilor. În această perspectivă, căderea URSS, departe de a putea fi considerată o înfrângere, a fost de fapt un sacrificiu necesar pentru revigorarea generală a organismului revoluţionar. Revoluţia în sânul revoluţiei, cum a numit-o Régis Débray, s-a realizat prin mijloace pe care însuşi Débray, în vremea respectivă, nu şi le putea închipui.

Dar ceea ce este mai important de observat în această ordine de idei, este faptul că, dacă unificarea ţintei simbolice a fost principiul upgrade-ului revoluţionar, nimic asemănător nu se observa în tabăra opusă. Peste tot, reacţia conservatoare (în Brazilia uneori denumită “liberală”) continuă  să fie dispersată şi fragmentară, îndreptată împotriva unor ţinte parţiale şi contradictorii în spatele cărora nu se întrevede nici cel mai mic semnal al unei identităţi, cu atât mai puţin imaginea strălucitoare a unui simbol unificator. Dimpotrivă, se pare că există din partea conservatorilor un refuz sau o teamă de a percepe chipul unitar al inamicului sub variatele sale manifestări.

În recentul „război împotriva terorismului”, de exemplu, autorităţile nord-americane insistă să desemneze radicalismul islamic drept un fenomen singular şi sui generis, nu numai amputat de cele mai patente rădăcini istorice ale sale în mişcarea comunistă care l-a pregătit şi gestionat punct cu punct, ci separat până şi de conexiunile sale actuale cu stânga mondială şi cu guvernele Chinei şi Rusiei, fără sprijinul cărora el nu ar fi nimic.

Când vorbesc despre America Latină, politicienii de la Washington se refera la Hugo Chávez şi Evo Morales ca şi cum ar fi cazuri excepţionale şi izolate, şi nu piese integrante ale marii maşini revoluţionare a Forului de la São Paulo. Ajung la culmea de a-şi inchipui că Lula – chiar ideologul şi fondatorul Forului – ar fi cea mai bună „alternativă democratică” împotriva planurilor de dominaţie continentală ale dictatorului venezuelean. Şi, prefăcându-se intenţionat orbi faţă de continuitatea dintre comunism şi chavism, de mii de ori reafirmată chiar de către adunările Forului de la São Paulo, apelează la eticheta de „populism”  pentru a evita menţiuni la vechiul şi bunul marxism-leninism, căruia astfel îi garantează o reîncarnare confortabilă sub acoperirea anonimatului. Unii fac aceasta din iluzie triumfalistă, pentru că le place să-şi închipuie că au câştigat Războiul Rece şi nu pot să accepte că au purtat cel mult o bătălie, că războiul continuă la scară mai mare şi mai complexă. Alţii, ca însuşi George W. Bush, au căzut în această capcană pentru ca au fost formaţi la şcoala “realistă” a lui Hans Morgenthau şi, raţionând numai în termeni de puteri statale, fără să evalueze corect liniile de forţă ideologice care trec peste frontierele naţionale, consideră că este posibilă unificarea stângii şi dreptei americane într-o luptă patriotică împotriva unui inamic extern. Au devenit astfel lipsiţi de apărare în faţa inamicului intern care s-a prefăcut doar că le este aliat în primele săptămâni după 11 septembrie pentru a putea mai cu uşurinţă să-i înjunghie în spate în anii care au urmat (v. Kenneth Timmerman, Shadow Warriors. The Untold Story of Traitors, Saboteurs, and The Party of Surrender, New York, Crown Forum, 2007, ca şi articolul meu despre alegerile americane în Digesto Econômico din această lună). În oricare dintre variante, rezultatul este slăbirea şi înfrângerea.

Nu menţionez, este limpede, antagonismele explicite care corodează dreapta pe dinăuntru, făcând din anumite fracţiuni ale ei instrumente în mod inconştient docile faţă de o strategie adversă care transcende orizontul său de viziune. Cruciada lui Pat Buchanan împotriva comerţului liber sau atacurile anti-religioase ale neo-ateismului liberal sunt exemple cât se poate de limpezi de contradicţii interne care, în absenţa unei imagini unificate a inamicului ce trebuie combătut, nu pot fi absorbite într-o strategie generală şi sfârşesc prin a sluji numai la slăbirea frontului conservator.

De-a lungul multor articole şi conferinţe, am insistat asupra necesităţii urgente de a da reacţiei conservatoare o ţintă unificată, o imagine clară a inamicului de combătut. Numai aceasta va permite absorbirea într-o strategie cuprinzătoare şi funcţională multiplele forţe disparate care se agită în sânul „dreptei”. Cred că noţiunea de „mişcare revoluţionară”, în sensul în care am elaborat-o în cercetări stăruitoare şi am ilustrat-o inclusiv în articole publicate în acest ziar, furnizează acea ţintă unificată şi are şi avantajul de a nu fi – ca „civilizaţia occidentală”  a revoluţionarilor- simbolul nebulos al unei realităţi opace, ci o structură perfect identificabilă în temeni riguroşi din punct de vedere intelectual.

Mă tem doar că strădaniile mele în acest sens să nu fie la fel de bine folosite precum au fost, în Brazilia, avertismentele pe care le-am publicat în legătură cu Forul de la São Paulo.

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si

10 COMENTARII

  1. Impotriva cui luptam noi? Probabil impotriva nimanui.
    In schimb se lupta impotriva noastra, zi de zi, ceas de ceas, o lupta marunta menita sa ne epuizeze.
    Iata un exemplu banal:
    http://www.bivouac-id.com/billets/video-scene-de-la-vie-quotidienne-des-francais-dans-le-bus/
    Vizionati, cititi textul, faceti-va impresia cuvenita, chiar inchipuiti-va ca va aflati fizic in acel loc in care se petrece actiunea, fatza in fatza cu acei oameni, uitati-va bine la ei, intrati in abisul lor satanic. Vizionati inca o data si inca o data. Povestiti-va apoi singuri cu glas tare ce simtiti si povestiti si altora senzatia pe care ati trait-o. Pentru ca puteti fi acum siguri ca de fapt ati fost acolo.
    Iar numai dupa aceea va veti putea ridica la sferele mai inalte ale teoretizarii problemelor.
    De data asta, in cunostinta de cauza.

  2. Da, Corneliu, scena din film ilustreaza foarte bine lupta despre care e vorba in articol. Intr-adevar, nu noi (Civilizatia Occidentala, Iudeo-Crestina) am pornit lupta asta, ea este dusa de altii impotriva noastra, iar noi nu avem de ales decat sa ne aparam sau sa disparem.
    Daca e sa ne aparam, e important pentru noi sa intelegem cum de s-a ajuns ca in acel autobuz din Orasul Lumina, oamenii civilizati sa fie sfidati si batjocoriti in asemenea hal, la ei acasa, de hoardele de descreierati care behaie de ura impotriva lor.
    Nu e totusi un fenomen natural, de ce dementii astia urla in autobuze pariziene, in loc sa urle la camilele lor prin desert? Ei au fost adusi acolo, de decenii. Cine i-a adus? Pe scurt, stanga, ea a insistat ca imigrantii sa fie primiti, acceptati, sa fie tinuti pe ajutor social, sa se bucure de toate drepturile, sa isi impuna obiceiurile, inclusiv sa calce in picioare civilizatia gazda. Amanunte despre asta in cartea lui Bat Yeor, Eurabia.
    Pe de alta parte, dupa cum se stie, indivizi care arata cam ca cei din film, se ocupa nu numai cu urlatul, ci si cu violenta directa si cu terorismul.
    Nici asta nu e un fenomen natural. Ce au ei, de fapt, cu Vestul? Nu le-a facut niciun rau. Atunci de ce vor sange si moarte, de ce nu-si consuma barbatia si setea de actiune batandu-si, traditional, nevestele sau macelarind un trib vecin? Pe scurt, pentru ca violenta lor a fost valorificata si amplificata, orientata impotriva Vestului, de cineva care are un plan, un plan pe decenii, de la care nu se abate: Rusia. Despre asta au scris Pacepa si multi altii care stiu bine planul.
    Iar intre Rusia si stanga occidentala mentionata mai sus, exista legaturi prin mii si mii de fire. Si despre asta s-a scris mult, de la Whittaker Chambers pana la David Horowitz.
    Acum, daca avem fata in fata doua tabere – una are un plan, bine coordonat, si vrea sa lupte impotriva celeilalte pana la distrugere, iar cealalta nu are niciun plan si nici nu intelege ce i se intampla, nici de unde ii vin in cap atatea atacuri – care sunt sansele pentru fiecare tabara?
    De aceea e important si articolul asta, si dezbaterea cu Dughin, la fel ca si filmul pe care l-ai postat, film inregistrat probabil cu mare risc de vreun pasager deosebit de curajos…
    E importanta si teoria si actiunea. Cealalta tabara, cea care lupta impotriva noastra, le are pe amandoua.

  3. Apropo de Eurabia, Costin mă întrebase anul trecut dacă pot găsi cartea, timpul scurt nu mi-a permis s-o procur atunci. Dacă o aveți deja (Costin, Anca) e în regulă, dacă nu, mă ofer s-o trimit prin poștă.

  4. Pataphyl, multzumesc mult, eu am cartea, si putem sa o circulam intre noi. E o carte foarte importanta, si nu prea s-a mai scris despre aceste lucruri. Am mai dat-o pe la prieteni, oameni care erau, oricum, bine orientati, dar tot nu le-a venit sa creada…

  5. Cit rau a produs „Raportul Goldstone” in urma actiunii „Oferet Yetzuka” din Gaza, statului Israel si armatei noastre, inclusiv ca oameni care au condus actiunile nu puteau pune picior in unele tari. Azi s-a anuntat la televizor, ca Goldstone a scris, in Washington Post un articol in care isi retrage multe acuzatii. Acum spune ca Israelul nu a tintit in mod intentionat civilii.
    http://www.washingtonpost.com/opinions/reconsidering-the-goldstone-report-on-israel-and-war-crimes/2011/04/01/AFg111JC_story.html

    A mai pomenit ca e clar ca UN este impotriva Israelului.
    Este vorba de acelasi UN care trateaza issues ce tin de drepturile omului in mod distorsionat si partinitor, fara a lua in consideratie adevaratele focare unde se lezeaza in mod crud drepturile omului. Aceleasi vederi care sint adoptate de tabara stingistilor.
    Ca reactie au zis la TV pe drept: daca Richard Goldstone stia de la bun inceput ce orientatie are UN, de ce a fost de acord sa coopereze cu el si sa intocmeasca raportul?

    Cu toate ca articolul este apreciat , Netanyahu intr-o declaratie publica transmisa in direct, ii cere procurorolui Goldstone sa iasa cu o actiune publica, in care sa nege concluziile eronate, intr-un assembly oficial adecvat la Geneva, ca cel in cadrul caruia a fost aprobat.

  6. Pararea mea este ca, trebuie pornita o adevarata cruciada impotriva „necredinciosilor”numai asa vom invinge!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here