Patriarhia Rusiei și genocidul, de la mongoli la Țarul Putin

Declarația halucinantă din vara asta a protoiereului Vsevolod Ciaplin, fost purtător de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Ruse, în care spune că genocidul e un modus operandi plăcut lui Dumnezeu, a părut incredibilă tuturor celor care nu sunt familiarizați cu istoria Rusiei și, mai mult, cu istoria Bisericii Ruse.

„Dumnezeu aprobă uciderile în masă”

De altfel, dacă urmărim evoluția dezamăgitoare din ultimii ani ai acestei Bisericii, se pot găsi o mulțime de lucruri imposibil de explicat oriunde altundeva în lume, în afara țaratului lui Putin. O posibilă explicație logică pentru aplecarea asta nefericită a Bisericii Ruse trebuie să pornească încă de la invazia mongolilor din secolul 13. Se știe ca Ginghis Han a provocat la vremea lui un genocid fără precedent – au murit de mâna soldaților lui în jur de 40 de milioane de oameni, adica aproximativ 11% din populația de atunci a planetei, dar invazia condusă de el nu a atins direct și Rusia Kieveană. La zece ani după moartea lui Ginghis Han începe o altă invazie mongolă la scară mare condusă de Batu Han, de data asta asupra zonelor ocupate de rușii de atunci, în cursul căreia au fost distruse multe din orașele întâlnite în cale de hoardele de luptători și, logic, omorâți un număr imens de locuitori ai acelor orașe. În condițiile astea, prima instituție care s-a adaptat ocupației mongole a fost Biserica Rusă, care în acele vremuri grele a căpătat rapid și inexplicabil protecția mongolilor, ajungând la o prosperitate inimaginabilă pentru acele locuri și vremuri. Ordinul hanului mongol era ca Biserica rușilor să fie scutită de plata oricărui tribut, ori de obligația de a da recruți, cai sau hrană armatei. Mai mult, Biserica guverna și aplica actul de justiție după propriile reguli, în teritoriile pe care le avea în posesie. Care teritorii au ajuns să acopere cam o treime din tot terenul folositor agriculturii în țara ocupată de tătarii cunoscuți pentru cruzimea și rapacitatea lor.

invazie mongoli rusia

Pe scurt, Biserica rușilor se bucura de niște favoruri absolut nicăieri similare în epocă, din partea celor care au ucis bună parte din populația planetei de atunci și pe care nu-i putea reține cam nimeni și nimic de la pornirile lor genocidare.

Cu timpul însă, s-au făcut auzite și vocile episcopilor și ale preoților care blestemau ocupanții păgâni și sălbatici, în acord cu populația care suferea apăsată de crunta ocupație mongolă, dar colaboraționismul principalilor ierarhi ruși, indiferenți la natura celor cu care colaborau, a rămas un model nefericit la care Patriarhia Rusă a revenit de prea multe ori și pe care îl urmează și în momentul actual. Una din excepții este pe perioada în care Întâistătătorul Bisericii, mitropolitul Moscovei Sfântul Ierarh Filip a condamnat public crimele poliției personale a lui Ivan cel Groaznic, Opricinina, un fel de NKVD al acelor vremuri, apoi a dezaprobat politica țarului și a refuzat să îi dea acestuia binecuvântarea Bisericii, lucru care nu avea cum să rămână nepedepsit. Ierarhul este arestat, apoi ucis în închisoare. Între timp, Opricinina ajunsese să ucidă în număr mare clericii, monahi sau preoți de mir, în fața altarelor, și să prade biserici și mănăstiri cunoscute, tot din cauza nesupunerii acestora fața de țarul criminal.

Lecția a fost pricepută de capii Bisericii Ruse, care a devenit, la nivelul ierarhiei superioare, o anexă supusă a puterii de la Moscova, profitând în schimb, cât s-a putut, de pe urma acestei situații. Un exemplu de situație în care Mitropolia Moscovei a profitat de colaborarea cu statul este când, odată cu desființarea Ortodoxiei românești din Basarabia, începând cu 1812, lăcașurile de cult ortodoxe române au fost confiscate și trecute în proprietatea Bisericii Ruse.

Numai că la începutul secolului XX, odată cu venirea comuniștilor, cu toată supunerea sa și voința de colaborare, Biserica Rusă a suportat iar o perioada de cruntă prigoană în care majoritatea bisericilor și mănăstirilor au fost închise, batjocorite sau distruse, iar clericii și credincioșii acestora, într-un număr imens, au fost trimiși la moarte sau în Gulag, timp în care ateismul militant a devenit ideologie oficială a nou înființatului Imperiu comunist. În 1918 a fost executat, la ordinul noii puteri, primul episcop, Vladimir al Kievului, și apoi prigoana s-a generalizat în toate zonele controlate de comuniști. Chiar așa fiind, când armata anticomunistă a Rușilor Albi s-a apropiat de Moscova în octombrie 1919, patriarhul Tihon al Rusiei a dat o enciclică prin care a interzis clerului să susțină armata rușilor care luptau împotriva noului regim comunist, acesta declarându-și loialitatea față de regimul sovietic. Asta a venit după refuzul Patriarhiei de a susține guvernul provizoriu din 1917, lucru care a facilitat preluarea puterii în Moscova și Sankt Petersburg de către comuniștii lui Lenin.

Pavel Florenski - preot ortodox, teolog, filozof, matematician, fizician, martirizat în 1937, în Gulag.

Pavel Florenski – preot ortodox, teolog, filozof, matematician, fizician, martirizat în 1937, în Gulag.

Stalin, care în perioada cât a condus URSS dăduse majoritatea ordinelor criminale împotriva creștinilor și păstorilor acestora, a permis totuși ca unele biserici să fie iar deschise și să se reia slujbele în acestea, în perioada celui de al doilea război mondial, pentru a da puțină nădejde populației demoralizate de distrugerile produse de armata germană. Un alt motiv serios pentru care Stalin a permis redeschiderea unor biserici și slujirea ortodoxă în acestea a fost presiunea aliaților occidentali, Statele Unite și Marea Britanie. De asemeni, a contat si faptul ca în teritoriile ocupate de armata germană bisericile au fost în mare parte redeschise.

Bisericile din Țara Sfântă, rămase în posesia Bisericii Ruse, au fost redeschise după 1942 iar fosta Societate Imperială a Palestinei Ortodoxe a fost redeschisă sub alt nume în 1952, la comanda Politburo, cu scopul reafirmat de actualul ministru de externe de la Moscova, Lavrov, de a întări rolul politicii rusești în regiune.

Nichita Hrușciov, care a condamnat politica extrenă a lui Stalin față de presupușii oponenți ai regimului comunist, ucigându-i și trimițându-i în Gulag cu zecile de milioane, a continuat în schimb prigonirea slujitorilor Bisericii, închizând seminarii lăsate să funcționeze de către Stalin, confiscând și dărâmând lăcașuri de cult, executând preoți și credincioși. La Congresul Partidului Comunist din 1961, Hrușciov a spus delegaților că intenționează să ștearga orice urmă a religiei în URSS până în anul 1980.

Se estimează ca au fost uciși în perioada comunistă, în URSS, un total de peste 200.000 de slujitori ai Bisericii.

În perioada actuală, de după căderea comunismului și destrămarea Uniunii Sovietice, Patriarhia Rusă nu a încetat sa funcționeze în acord deplin cu nevoile puterii de la Kremlin, lucru care o ține în continuare departe de morala creștin-ortodoxă. Astfel, deși în anul 2002 l-a condamnat ca eretic pe Dughin, pentru conceptiile lui absolut contrare creștinismului, l-a primit apoi ca partener de discuție și nu a protestat când acesta s-a proclamat apologet al unei panortodoxii care ar trebui să aiba centrul în închipuita Roma Nouă (a treia, conform visurilor imperiale rusești).

Aceeași Biserică a susținut ridicarea unei statui a țarului cunoscut și pentru crimele în masă săvârșite la porunca lui, Ivan cel Groaznic, ori a publicat un calendar care nu a avut ca temă imagini cu sfinți sau lăcașuri de cult deosebite, cum se obișnuiește, ci persoana dictatorului ucigaș a milioane de oameni, Stalin, calendar conținând fotografii si informații biografice ale acestuia. Probabil lucrul acesta are de-a face cu mulțimea de “atei ortodocși”, cum se identifica o bună parte din ruși, unii din ei slujind și in ascultarea Patriarhiei de la Moscova.

stalin biserica

5 martie 2013 – © Getty images

Încercând să explice acest gest incredibil, Mihail Babkin, un istoric specializat în studiul Bisericii Ruse, a declarat că legătura dintre Patriarhia Moscovei și Stalin este aproape „sacră”… Publicarea acestui calendar a fost practic o aprobare tacită dată de Biserica Rusă pentru publicarea “icoanelor” cu Stalin în chip de sfânt (publicare facuta totusi în afara Bisericii), pentru a fi cinstit de ruși.

Ar fi totuși nedrept să se creada că așa gândesc toți slujitorii Bisericii Ruse, câtă vreme Ortodoxia rusă a dat o mulțime de martiri mărturisitori și mari sfinți plini de har, de teologi luminați, și a avut și are o mulțime de credincioși adevărați. Numai că această Ortodoxie a fost și mai este ținută de rugăciunile și harul adevăraților săi sfinți, dar nu și datorită Patriarhiei de la Moscova ci, mai degrabă, în ciuda activității acesteia.

În acestă instituție, ordinea nu poate fi impusă decât cu forța, într-o manieră total străina oricărei organizații din orice stat creștin civilizat, ca să nu mai vorbim de altă Biserică. Pe scurt, în Biserica Rusă o practică acceptată de majoritatea este ca unii episcopi să își bată preoții din subordine, așa cum informează Paul Goble, probabil cel mai reputat specialist pe problemele URSS și ale Rusiei actuale, pe blogul său “Windows on Eurasia”.

Iar pe plan extern, prin neparticiparea la Sfântul și Marele Sinod din Creta, din vara abia trecută, Biserica Rusă aproape că s-a separat, de facto, de majoritatea Bisericilor Ortodoxe. Apoi, prin acceptarea profesării neortodoxei pretenții de a avea în Moscova a Treia Romă, adică centru al unui fel nemaivăzut de Ortodoxii cvasipapale, alături de susținerea de prea multe ori explicită a comunismului sovietic sau a altor concepții contrare creștinismului, acesta e așezată mult prea departe de învățătura ortodoxă.

În final, la întrebarea dacă Rusia e ortodoxă, răspunsul ar fi că nu prea e. Fără îndoială că Ortodoxia e prezentă în Rusia, așezată pe oasele sfinților martiri mărturisitori și prezentă în slujirea și învățătura din multe biserici de mir și mănăstiri, dar ierarhia de la Moscova are, din ce se vede, prea puțin de a face cu această Ortodoxie vie.

icoana stalin

„Icoana” Maicii Domnului a Naţiunii (cu Stalin, personaj central) | Detalii despre „icoană”

The following two tabs change content below.
Preot Alexandru Coman

Preot Alexandru Coman

Hirotonit preot în anul 1994, Parintele Alexandru Coman este și absolvent de Psihologie, specializat cu Master în Logopedie (Terapii și compensare în tulburările de comunicare), membru în Colegiul Psihologilor, având și cursuri post-universitare de Jurnalism/Publicitate (anul 2001), timp în care a slujit neîntrerupt în Biserică.
Preot Alexandru Coman

Latest posts by Preot Alexandru Coman (see all)

2 gânduri despre “Patriarhia Rusiei și genocidul, de la mongoli la Țarul Putin

  1. Părinte, iertați-mă, dar dacă e s-o spunem pe a dreaptă, nici BOR nu e chiar inocentă atunci cînd vine vorba de colaborarea cu mai marii vremii. Fie că ai s-au numit Carol al II-lea, Antonescu, Petru Groza, Dej sau Ceaușescu. Mai marii Bisericii Ortodoxe Române n-au avut grețuri în a susține declarative nici dictatura regala, nici cea antonesciană și nici pe cea comunistă, asta în timp ce, în cazul ultimei, preoți, mohahi, monahii și credincioși înfundau pușcăriile cu zecile (sutele) de mii iar bisericile era demolate pentru a face loc unor proiecte megalomanice.
    Legat de cultul lui Stalin, sunt și la noi, astăzi, într-o anumită mănăstire din Neamț, oameni ai clerului care l-au făcut Mare Mucenic pe Zelea Codreanu și îi compun acatiste, fără ca cineva să îi tragă de urechi.

  2. Nu prea se pot compara situatiile si am un exeplu clar spre lamurire: in anii ’80 Biserica Rusa avea in jur de 7000 de parohii la 240 de milioane de locuitori, iar Biserica Ortodoxa Romana avea acelasi numar de parohii la 23 de milioane !!! Judecati dupa asta cum au lucrat conducatorii celor doua Biserici. Ierarhii de frunte ai rusilor au slujit comunistilor care aveau ca obiectiv clar, exprimat public, lichidarea Bisericii si a credintei la modul general, asadar au pus practic umarul la distrugerea Bisericii, a credintei ortodoxe. La noi s-a incercat doar o acomodare spre a fi pastrata, atat cat se putea in conditiile date, slujirea Sfintelor Taine si Biserica Ortodoxa intreaga, iar disidentii au gasit, dupa anii ’60, ocrotire si loc de slujire in Biserica (cazurile Parintelui Steinhard si ale altora sunt cunoscute). Sa judecam asadar dupa fapte. Uitati un exemplu de culoare: cand am dat eu admitere la Seminar, nu erau admisi sa candideze cei care aveau parintii inscrisi in Partidul Comunist. In ceea ce ii priveste pe cei care il vad pe CZ Codreanu mucenic, e vorba de niste marginali care nu au binecuvantarea niciunui ierarh .

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.