Pitar Moș, două destine: Sora Theophora și Maica Clementine Mayer

    Print Friendly, PDF & Email

    pitar mosIn 2011 am publicat un articol – Rezistenţă la şcoala de fete – de fapt o transcrierea unui fragment din cartea de memorii a maicii Consolata Bachmeyer „Se va stinge oare lumina?” (ultimele luni are marii şcoli a surorilor germane  Maria Ward din Bucureşti – strada Pitar Moş).  Mater Consolata a fost ultima directoare de la Pitar Moş, școală înființată de călugărițe catolice și confiscată de comuniști. 

    Că tot erau neliniștiți „umanist”-comuniștii că „în ultimele doua decenii nu s-a facut nici un nou spital mare. Numarul de biserici aproape s-a dublat.” … Pai asa-i, dar pentru că statul e obișnuit să fure școli construite de Biserică – precum Pitar Moș (azi facultate de Limbi Străine)- și spitale construite de Biserică – precum spitalele de endocrinologie Parhon (înființat la sugestia Monseniorului Ghika, Sanatoriul Sfântul Vincențiu de Paul era în proprietatea ordinului catolic al Fiicelor Carității, confiscat de comuniști și dăruit lui C.I. Parhon pentru meritul de a fi condus Marea Adunare Națională în cea mai cruntă perioadă de dictatură stalinistă), ori spitalele-mânăstiri ortodoxe Colțea (cel mai vechi din Țara Românească), Sfântul Spiridon din Iași (cel mai vechi și cel mai mare din Moldova), ori Spitalul orasenesc Sfantul Dimitrie din Neamt, infiintat de marea manastire a Neamtului.

    Ca să revenim la Pitar Moș, după ce am văzut cât de demn s-au comportat elevele călugărițelor de la Congregatio Jesu în fața propagandiștilor comuniști, astăzi două portrete ale unor venerabile maici de la Pitar Moș: sora Theophora și Maica Superioară Clementine Meyer, care avea să moară în pușcărie. Două episoade povestite de Mater Consolata, ultima directoare de la Pitar Moș, călugăriță smerită și om de știință, cea care a organizat in extremis exilul și salvarea maicilor străine.

    Într-o zi, Maica Superioară a Provinciei m-a trimis repede la poartă. Acolo mă aştepta într-o încăpere un domn care s-a prezentat ca fiind din partea poliţiei.

    Îmi cerea să o chem de îndată pe sora Theophora, pentru un interogatoriu.

    „Dar sora Theophora este o soră de peste 80 de ani, o persoană liniştită care a lucrat toată viaţa ei în biserică, ca ajutor al lui Mater Marcella! Maica Theophora?” – zic eu uimită – „Ea este bunătatea şi nevinovăţia în persoană; bătrâna nu cunoaşte pe nimeni în afară de comunitatea noastră şi nu părăseşte niciodată zidurile casei!”

    Pe Calea Victoriei am întâlnit-o pe scumpa noastră Maică Superioară Clementine Meyer de la Sfântul Iosif. M-a întrebat care este situaţia. Apoi mi-a împărtăşit dilema în care se afla: dacă să părăsească şi ea ţara sau să rămână cu maicile de origine română şi cele de origine străină care doreau să rămână în ţară şi ca atare li se acordase cetăţenie română.

    Totuşi el a insistat ca interogatoriul să aibă loc, nevrând să audă nimic altceva, nici chiar faptul că ea nu cunoaşte limba română.

    „Să vină imediat, căci a fost denunţată!” – îmi spuse, în sfârşit, poliţistul.

    Am plecat s-o caut, nu înainte de a mai repeta încă o dată că este imposibil ceea ce susţine. Sora Theophora m-a rugat să o însoţesc şi mi-a cerut să o aştept să-şi schimbe şorţul albastru de lucru cu un altul mai frumos, negru.

    Ne-am dus deci amândouă în cămăruţa în care ne aştepta poliţistul. Intrând, ea i-a spus în limba germană:

    „Lăudat să fie Isus Hristos! Ce doreşte domnul, pot să vă fiu de folos cu ceva? Am să mă străduiesc să-mi fac timp şi pentru dumneavoastră.”

    „De mult nu mi-e teamă, mă aştept la orice.” De sub sprâncenele ei stufoase mi-a aruncat o privire lungă şi limpede, care exprima toată determinarea ei. Nu am uitat nici până în ziua de astăzi această privire! Apoi mi-a întins mâna plină de zbârcituri, mi-a strâns-o cu căldură pe a mea şi s-a îndepărtat.

    Se îndepărta hotărâtă spre destinul ei, cu paşi grei, liniştiţi, şi cu capul plecat. M-am surprins deodată tremurând şi parcă m-am întristat puţin. Cum de am putut să-i dau un asemenea sfat?

    Mai târziu, în Spania, am aflat că fusese băgată la închisoare şi murise acolo. Fusese supusă de mai multe ori „judecăţii poporului”, la care s-a prezentat singură căci renunţase la orice ajutor sau apărare. Spunea mereu: „Cel ce mă apără este Domnul Dumnezeu.”

    sfanta mariaŞi i-a zâmbit cu nevinovăţia unui copil. Venise cu decenii în urmă în România dar nu avusese ocazia să înveţe limba română căci nu părăsea Institutul şi vorbea cu toată lumea numai în limba germană.

    „Ce spune?” – mă întrebă poliţistul. I-am tradus exact totul. „Vă interzic să mai scoateţi un cuvânt în limba germană! Cum vă numiţi?” – i se adresă el.

    Neînţelegând, sora se uita prietenoasă la el şi apoi la mine. De îndată ce i-am tradus întrebarea, răspunsul a venit prompt: „Păi eu sunt sora Theophora.” Auzind-o, poliţistul şi-a pierdut răbdarea şi mi-a cerut să plec, ca să poată trata direct cu ea.

    M-am conformat, întrebându-mă cum se vor înţelege, căci poliţistul nu ştia decât româna, iar sora Theophora numai germana. Nu a durat mult şi din spatele uşii unde mă oprisem l-am auzit chemându-mă înapoi.

    „Nu mă înţeleg deloc cu ea!” – în timp ce sora Theophora îmi spunea cu aceeaşi candoare:

    „Mater Consolata, domnul vrea ceva, dar nu ştiu ce. Cum am putea să-l ajutăm? Îmi pare aşa de rău de el!”

    A trebuit să-i traduc din nou.

    Derutat şi neştiind ce atitudine să adopte, poliţistul s-a apropiat de soră şi i-a mai pus câteva întrebări, cu voce răguşită şi pe un ton apăsat. Ea s-a retras câţiva paşi şi a închis ochii. Mîinile îi tremurau uşor. Apoi s-a uitat lung la mine. Dintr-o dată i-am auzit vocea lui, care îi spunea: „Puteţi pleca.” I-am tradus şi am văzut-o dându-i prietenos mâna, mulţumindu-i pentru vizită şi scuzându-se dacă cumva l-a supărat cu ceva. După ce mi-a mulţumit şi mie a mai adăugat „Binecuvântat să fie Isus Hristos!” În loc de răspuns, fără să scoată o vorbă, poliţistul a salutat-o, înclinându-se şi i-a deschis uşa. În continuare s-a scuzat faţă de mine şi a plecat. Aşa era sora Theophora şi nu putea fi altfel. (…)

    Pînă la prânz, formalităţie pentru plecarea celui de-al doilea eşalon erau terminate. După-amiază am ieşit să fac câteva cumpărături pentru surorile care plecau.

    Pe Calea Victoriei am întâlnit-o pe scumpa noastră Maică Superioară Clementine Meyer de la Sfântul Iosif. M-a întrebat care este situaţia. Apoi mi-a împărtăşit dilema în care se afla: dacă să părăsească şi ea ţara sau să rămână cu maicile de origine română şi cele de origine străină care doreau să rămână în ţară şi ca atare li se acordase cetăţenie română. Încă nu fusese în stare să decidă.

    Cum era bună ca o mamă şi era capabilă să le insufle tuturor curaj, am sfătuit-o să rămână:

    „Poate ar fi bine dacă o Maică Superioară ar rămâne aici. În definitiv, Maica Superioară a Provinciei trebuie să vină cu noi, celelalte Maici Superioare au plecat deja, nu ar fi deloc greu ca dumneavoastră să luaţi sub grija dumneavoastră ocrotitoare grupul celor care nu îşi părăsesc ţara. Pentru ele ar fi o mare mângâiere şi serios sprijin. Dumneavoastră nu riscaţi să vi se întâmpe nimic. Nimeni nu va avea curajul să vă atingă, nici cu vorba, nici cu fapta.”

    Am stat de vorbă pe trotuar. Cum vorbeam nemţeşte, trecătorii nu ne puteau înţelege. Mi-am dat seama ce luptă aprigă, ce zbucium era în sufletul ei, cât îi era de greu să ia o hotărâre. „Dacă vă e teamă, veniţi cu noi”, am adăugat eu. Răspunsul ei a venit neaşteptat de repede:

    „De mult nu mi-e teamă, mă aştept la orice.” De sub sprâncenele ei stufoase mi-a aruncat o privire lungă şi limpede, care exprima toată determinarea ei.

    Nu am uitat nici până în ziua de astăzi această privire!

    Apoi mi-a întins mâna plină de zbârcituri, mi-a strâns-o cu căldură pe a mea şi s-a îndepărtat. M-am uitat după dânsa şi parcă regretam sfatul pe care i-l dădusem. Tare l-aş fi luat înapoi, dar nu mai aveam ocazia, căci nu a mai întors capul.

    Se îndepărta hotărâtă spre destinul ei, cu paşi grei, liniştiţi, şi cu capul plecat. M-am surprins deodată tremurând şi parcă m-am întristat puţin. Cum de am putut să-i dau un asemenea sfat?

    Mai târziu, în Spania, am aflat că fusese băgată la închisoare şi murise acolo. Fusese supusă de mai multe ori „judecăţii poporului”, la care s-a prezentat singură căci renunţase la orice ajutor sau apărare, ştiind cît de sărace erau surorile noastre de la Sf. Agnes şi de la Timiş. Spunea mereu: „Cel ce mă apără este Domnul Dumnezeu.”

    —————————————————–
    Puteți citi și Rezistenţă la şcoala de fete.

    The following two tabs change content below.
    Gelu Trandafir
    Gelu Trandafir a studiat jurnalismul în Franţa. A fost producător de emisiuni pentru ProTV, realizator şi editor pentru BBC World Service, editorialist la România liberă şi redactor-şef adjunct la Evenimentul Zilei şi Cotidianul. A făcut parte din Delegaţia Permanentă a PNŢCD la începutul anilor '90 şi este membru fondator al Fundaţiei Ioan Bărbuş. A fost membru CNA între 2006 și 2012.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.