Pa lângă rândurile publicate în trecut pe ILD despre cei care au trecut prin închisoarea Râmnicu Sărat – Ion Mihalache, Alexandru Todea, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu, Ion Diaconescu, Ioan Bărbuș, Victor Anca, Radu Niculescu-Buzești – prezentăm alte câteva portrete demne de Panteonul Onoarei: Augustin Vișa, Comandorul Gheorghe Jienescu, Viceamiralul Horia Macellariu, Jenică Arnăutu, Preoții Ștefan Tătaru OFMConv și Mihai Godo SJ, Ilie Lazăr, Constantin Hagea, Ion Lugoșanu, Theodor Roxinși Emil Boșca Mălincu. Adăugăm un gând de recunoștință pentru Cicerone Ionițoiu, care ne-a dat permisiunea de a reproduce texte ale sale.

augustin-visaAugustin Vișa (1904-1989) a fost avocat, doctor în drept, înalt funcționar al Băncii Naționale și lider al tineretului național-țărănesc. A fost arestat în timpul lui Antonescu pentru că s-a implicat în transmiterea unor informații Aliaților printr-o stație de radio. După cum relatează Domnul Cicerone Ionițoiu, datorită activității acestei stații, s-a evitat angajarea trupelor române în operațiunile din Iugoslavia așa cum solicitaseră germanii. Iuliu Maniu, care fusese informat de echipa din care făcea parte Augustin Vișa, a intervenit pe lângă Ion Antonescu și astfel s-a evitat o greșeală care sigur că nu ar fi rămas neplătită la sfârșitul războiului.

Augustin Vișa a făcut închisoare și pe timpul comuniștilor. A fost arestat pentru activitatea antifascistă, văzută de consilierii sovietici ca spionaj în favoarea Marii Britanii, și trimis în Gulag, în lagărul de la Potima. Nu a fost vorba de un Glamour Gulag din fanteziile nerușinate ale lui Ernu, ci de Gulagul stalinist în toată realitatea lui – singurul Gulag de altfel. A supraviețuit ca prin minune și s-a întors în țară, nu și în libertate, pentru că a mai petrecut încă doi ani la Gherla și Râmnicu Sărat.

A rămas de partea celor care nu au făcut concesii, un prieten bun și un om credincios valorilor pentru care și-a cheltuit viața și pe care le-a transmis generațiilor viitoare în cartea Din închisorile fasciste în lagărele și închisorile comuniste. Deși a trecut prin încercări greu de imaginat, nu avea nici la peste 70 de ani aerul unui om împovărat, ci pe cel al unui aristocrat cu prestanță. Vorbea și se purta cu o eleganță din care nu lipseau omenia și modestia.

Gheorghe_I._JienescuGheorghe Jienescu (1894-1971) a terminat Școala Normală de la Craiova și fost învățător în satul său natal din Comuna Rast, județul Dolj. A fost mobilizat în Primul Război mondial și a luptat la Mărăști și Mărășești. Pentru meritele sale a fost decorat cu Coroana și Steaua României cu spade. A urmat cursuri de pilotaj în Franța și a fost șef de pilotaj la Școala militară de pilotaj și antrenament de la Tecuci. În 1933, a participat la un raid aerian pe ruta București-Malaka (Sudan)- București și, în 1935, la altul pe ruta București-Capetown-București. Raidurile s-au efectuat în bune condiții, folosindu-se avioane școală de producție românească. Echipajul care a participat la raidul București-Capetown-București a fost distins cu Virtutea Aeronautică, Gheorghe Jienescu fiind remarcat de superiorii săi pentru „măiestrie în ale zborului, curaj și avânt în văzduh; seriozitate și viață ordonată la pământ”. În timpul guvernării Antonescu a fost subsecretar de stat pentru Aer și Marină. A fost arestat la domiciliu până în 1946 și apoi judecat (1948) și condamnat la 20 de ani de închisoare. Ajuns la Râmnicu Sărat, nu s-a resemnat cu izolarea. Cicerone Ionițoiu amintește cum Comandorul Jienescu a înşirat pe o aţă în alfabetul Morse (noduri simple pentru punct și noduri duble pentru linie) o cerere de înscriere în Partidul National Ţărănesc, adresată lui Corneliu Coposu. Un gest de onoare pură, care arată că nu credea în atotputernicia sistemului represiv și că era conștient că atitudinea are importanță, indiferent dacă este sau nu cunoscută public în acel moment. Ca o recunoaștere târzie, drapelul de luptă al Grupului 67 Aviație Vânătoare poartă numele „General de escadră Gheorghe Jienescu”, ca și Școala generală din comuna Rast.

Horia_MacellariuHoria Macellariu (1894-1989) a terminat liceul Mihai Viteazul din București, după care a urmat Școala de Artilerie, Geniu și Marină. În Primul Război Mondial a comandat nava Principele Nicolae și a fost adjutant al contraamiralului Nicolae Negru. A fost decorat cu ordinul Coroana României. În 1926 a terminat studiile de drept și în 1928 Școala de război naval de la Paris. A primit Crucea de Cavaler al Legiunii de Onoare de la Președintele Franței. A comandat torpilorul Vârtejul, monitoarele Lascăr Catargiu și Mihail Kogălniceanu și distrugătorul Regina Maria. A fost șef al secției de marină de la Școala de Război. În 1943 devine contraamiral. Sub conducerea sa marina nu a avut pierderi importante în al Doilea Război Mondial, nefiind scufundat nici un distrugător și nici un submarin.

După 23 august 1944, i s-a ordonat să riposteze în cazul în care va fi atacat de trupele germane. Pentru a evita o confruntare în care orașul Constanța ar fi fost distrus, Horia Macellariu s-a deplasat la bordul bateriei Tirpitz și a luat legătura cu amiralul Brinkmann, comandantul german, care avea dispoziții să nu cedeze Constanța. În urma discuțiilor flota germană s-a retras la 25 august 1944. Gestul său de curaj moral și fizic, prin care s-au cruțat mii de vieți nevinovate, a fost interpretat de consilierii sovietici ca pactizare cu inamicul (sovieticii au arestat nave românești mult după 23 august 1944). A participat ca organizator la manifestația pro-monarhistă de la 8 noiembrie 1945. Pentru că nu a putut fi acuzat pentru atitudinea sa din timpul războiului, a fost implicat în procesul Sumanelor Negre și condamnat în contumacie la muncă silnică e viață. Arestat în 1948, a fost dus la Aiud și în 1958 la Râmnicul Sărat. Colegii de detenție îl admirau și respectau, comparând onoarea lui cu cea a unui cavaler medieval. A fost eliberat de la Gherla în iulie 1964 și după câțiva ani reabilitat. Memoriile sale au fost publicate la Editura Sagittarius (1998) sub titlul În plin uragan – amintirile mele. O corvetă a Marinei Militare poartă numele Contraamiral Horia Macellariu.

ARNAUTU JenicaJenică Arnăutu (1923-1959) s-a implicat în campania electorală din 1946 ca membru PNȚ și apoi a condus un grup de partizani care au luptat în zona Șarul Dornei și Crucea până la frontiera sovietică. Vom prelua cuvintele lui Cicerone Ioanițoiu, care l-a cunoscut și a împărtășit cu el suferințele închisorilor: „era un om hotărât care nu pregeta să depună toate eforturile pentru a scăpa țara de comunism. …Scos din armată, ca foarte mulți ofițeri, Jenică Arnăutu a fost arestat în noaptea din 2 spre 3 martie 1949, în satul Ungureni de pe Jijia. Reușind să evadeze de la Jandarmerie, a luat calea codrului fixându-și centru de acțiune în Munții Suhardului-Bistrița și Mestecăniș.” (A fost capturat în urma unei trădări.) „În lupta de capturare a fost doborât și lovit cu patul puștii în cap. Pe drumul spre Securitate a avut dureri atroce de cap, dureri ce l-au urmărit prin pușcării câte zile i-au rămas până la exterminare. …A stat la Gherla, apoi la Aiud până în 1957, când, după o grevă declanșată împotriva condițiilor de exterminare în care erau ținuți deținuții, a fost mutat la Râmnicul Sărat. Iată ce spune Ovidiu Borcea, care a reușit să supraviețuiască din acea închisoare:

Jenică Arnăutu era cel care protesta cel mai vehement împotriva regimului de exterminare. La Râmnicul Sărat se murea de foame, de frig, de bătaie. Eram înmormântați de vii. Cămașa pe care o aveam era ca o apărătoare de muște. Semănam cu un soldat elvețian din Garda Vaticanului, căci eram îmbrăcat numai în fâșii. Când le-am arătat temnicerilor starea cămășii mele, mi-au spus râzând că era mai bună decât a celui de la celula patru, adică a lui Jenică Arnăutu. El se găsea într-o grevă a foamei care dura de 132 de zile, timp în care a fost torturat, bătut, alimentat cu furtunul. …În aceste condiții și-a dat ultima suflare pe 2 noiembrie1959. …După ce a fost străpuns cu baioneta l-au aruncat într-o groapă din marginea cimitirului din Râmnicu Sărat. Dar nu singur, fiindcă la deshumare a mai fost găsit cineva acolo aruncat odată cu el, sau după aceea, numai Dumnezeu mai ştie cine era colegul din mormânt. Părinţii i-au ridicat pe amândoi şi i-au înmormântat creştineşte în cavoul familiei Gh. Arnăutu din satul Ungureni, jud. Botoşani.

Preotul franciscan Ștefan Tătaru (1917-1995) și preotul iezuit Mihai Godo nu erau personalități politice, nu voiau să fie cunoscuți, nu au fost lideri de opinie. Au fost arestați pentru că au participat a acțiuni prin care ierarhia catolică încerca să reziste presiunilor regimului ateu și să își păstreze independența față de stat. În afară de enoriașii lor, puțină lume a auzit de ei. Sunt amintiți numai în câteva cărți despre rezistența anticomunistă, însă de fiecare dată alături de cei mai demni eroi ai țării. Au supraviețuit închisorii de la Râmnicul Sărat și au revenit în comunitățile lor nu pentru a fi consolați, ci pentru ca să continue să-i slujească pe cei din jurul lor.

tataru_stefan-270x270Părintele Tătaru a absolvit Academia Teologică Română Unită din Oradea şi Facultatea de Filologie din Cluj. A fost rectorul Seminarului romano-catolic franciscan din Oradea şi profesor de limba şi literatura română la Şcoala Normală din Oradea, până în 1948, când este arestat, închis şi condamnat la închisoare pe viaţă (procurorul militar a cerut pedeapsa cu moartea), fiindcă a lucrat împreună cu Nunţiul apostolic Patrick O’Hara la organizarea Bisericii Române Unite în clandestinitate, ceea ce comuniştii au calificat „înaltă trădare”. A trecut pe la Jilava, Sighet, Râmnicu Sărat, Piteşti, Dej şi Gherla, fiind eliberat în 1964. A fost numit paroh la Focşani, unde a rămas până în 1984, când a venit la Bucureşti, la biserica Cioplea. După 1990 a reușit să reorganizeze parohia greco-catolică română „Maica Domnului” de pe strada Sirenelor –
Bucureşti. În iulie 1993, a revenit la Oradea, pentru a reînființa Seminarul franciscan unit. A fost prietenul și duhovnicul lui Camil Demetrescu.

Preotul iezuit Mihai Godo au fost arestat în lotul Monseniorilor Hieronymus Menges și Vladimir Ghika. La Râmicul Sărat era singurul căruia i se permitea să tușească deoarece avea tuberculoză (ca și târșâitul bocancilor, tusea fusese folosită pentru a transmite informații în Morse).
Din actele procesului am găsit câteva fraze din interogatoriu:

– Eu am fost împotriva unirii Bisericii Greco-Catolice [,,unirea” forțată din 1948], potrivit religiei mele.

– Era însă o activitate de supunere față de legi, care admit în Constituție a crede in orice religie.

– Consider aceasta, căci religia noastră spune că e mai bine să ascultăm legea lui Dumnezeu, decât cea umană.

– Nu pot să răspund dacă am avut legături cu Menges; aceasta constituie o problemă religioasă și afirm că nu pot să critic un superior (pe Pr. Menges).

– Eu fac parte din ordinul iezuiților.

Sunt afirmații despre care se poate că sunt prozaice, sau truisme, sau chiar naivități. Totuși, a plătit foarte, foarte scump ca să le mențină ani de-a rândul. Ancheta în procesul Menges/Ghika a fost foarte violentă. Monseniorul Ghika a fost supus la șocuri electrice de peste 80 de ori. Dacă un om de 80 de ani a fost tratat astfel, putem să ne închipuim cum a fost tratat un om mai tânăr, care mai era și iezuit.

ilie_lazar-270x270Ilie Lazăr (1895-1976) a studiat dreptul la Cluj. În primul Război Mondial a comandat o companie în armata austro-ungară. În luna septembrie 1918, a dezertat împreună cu toți soldații săi și a participat la eliberarea orașului Cernăuți. A fost cel care a pus drapelul românesc pe clădirea primăriei. După episodul de la Cernăuți, a participat și la eliberarea Maramureșului. La Adunarea de la 1 Decembrie 1918 a reprezentat cercul electoral Ocna Șugatag și apoi a organizat administrația românească în comitatul Maramureș și Satu Mare. A fost ales parlamentar PNȚ în mai multe legislaturi. S-a împotrivit cu tărie fascismului și comunismului.

În 1938 se zvonise că detașamente de legionari vor să îi atace pe evreii din Sighet. Iată cum prezită Harry Maiorovici rolul lui Ilie Lazăr în acele momente: „…s-a apelat la fostul deputat al Sighetului care era Ilie Lazar, o namila de om, cu o voce de bas. Acesta a convocat imediat o adunare mare la care au venit toți țăranii din munți; au venit pe jos și au umplut străzile. Din balcon, Ilie Lazar a tunat, întrebând: – „Jizii (adică evreii, judanii, cuvânt care acolo nu avea nici un fel de înțeles jignitor) sunt sau nu frații noștri?! – Daaaa, sunt frații noștri,” au răspuns strigând, țăranii… „Nu-i dam pe mana proștilor, a netrebnicilor! Nu-i lăsăm!.” …Astfel ca prefectul a fost nevoit sa intervină, a oprit mișcarea legionarilor spre Sighet și nu s-a mai întâmplat nimic. Jizii i-au dat lui Ilie Lazar un nume evreiesc: Elie Leizar. Era acolo un rabin, o personalitate, om de mare cultura, Teitelbaum (Solomon Leib Teitelbaun) care i-a cerut audiență să-i mulțumească. Dar Ilie Lazăr a spus: „Nu, la un asemenea om merg eu la el!” S-au adunat toți enoriașii pentru că vine Ilie Lazăr la rabin. Acesta era un om scund, Ilie Lazăr s-a lăsat în genunchi, iar rabinul i-a pus mâinile pe cap și a rostit o rugăciune in ebraică, de binecuvântare. O merita! …
(Ilie Lazăr – Consecvența unui ideal politic)

Ilie Lazăr a fost arestat în înscenarea de la Tămădău și dus la închisoarile Galați, Sighet și Râmnicul Sărat. Deși a rămas și în închisoare un om plin de temperament și nu de puține ori a ridicat tonul la gardieni, s-a arătat totodată un om bun și delicat. La Sighet și Galați a fost, după cuvintele lui Camil Demetrescu, de un „devotament arzător” pentru Iuliu Maniu, pe care l-a îngrijit și pe care îl sprijinea fizic ca să poată face câțiva pași în timpul plimbărilor.

După închisoare a locuit la Cluj și s-a dedicat familiei. A fost supravegheat în continuare (între alții, de Pleșiță). Comunitatea evreiască nu l-a uitat și i-a păstrat prietenia și după anii de închisoare.

constantin-hagea_interior[1] Constantin Hagea (1909-1960) a fost licenţiat şi doctor în drept, ziarist ţărănist şi corespondent pe Frontul de Est. După un debut de carieră la Aiud, a lucrat la Dreptatea Satelor şi Dreptatea Ţăranilor. Între 1942-1944 a fost directorul publicaţiei Ardealul. În timpul guvernelor Sănătescu şi Rădescu a fost Secretar general la Comisariatul General al Refugiaţilor şi Evacuaţilor din cadrul Misterului Afacerilor Interne. Gazetar foarte influent, fidel viziunii politice a lui Iuliu Maniu, în articolele sale s-a pronunţat clar atât împotriva cedării Ardealului de Nord, cât şi împotriva sovietizării ţării. A fost adeptul unei prese oneste, fundamentate pe valorile tradiţionale. Considera că presa poate forma, dar poate și distruge: „o presă coruptă, şi care nu ţine seama de problemele vitale ale statului respectiv, de trecutul lui, de năzuinţele lui, de tradiţiile lui, va aduce atîta stricăciune şi pacoste cît un şir întreg de războaie nenorocite; şi, dimpotrivă, o presă conştientă, însufleţită de idealuri generoase, ţinînd seama de durerile şi bucuriile celor mulţi, poate aduce mari binefaceri ţării şi naţiunii” (Ardealul din 20 martie 1943).  În 1955, a fost judecat împreună cu Corneliu Coposu şi Ion Domocoş şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru uneltire împotriva ordinii sociale. (Sentinţa a fost anulată în 1995.) A murit la Râmnicu Sărat datorită condițiilor inumane instituite de Vişiescu, șefii și subalternii săi.

Ion Lugoşianu (1890 – 1957) a urmat cursurile Facultăţii Drept şi Şcoala de Stiinţe Politice de la Paris. A fost consilier tehnic al Delegaţiei române la Conferinţa Păcii de la Paris (1919-1921), şef de Cabinet al prim-ministrului Alexandru Vaida Voievod (1919-1920), Secretar al Delegaţiei române la Conferinţa Păcii de la Londra. A fost însărcinat (1920) să organizeze serviciile consulare şi să studieze coloniile româneşti din acele ţări. Membru al PNŢ, colaborator foarte apropiat al lui Iuliu Maniu, a deţinut numeroase funcţii guvernamentale, între care:  Subsecretar de Stat la preşedinţia Consiliului de Miniştrii (1928-1930), ministrul Instrucţiunii Publice (1930), ministrul Industriei şi Comerţului (1932-1933). De asemnea, a fost delegat la Geneva la Liga Naţiunilor, Ministru plenipotenţiar la Vatican (1933-1937) şi co-director al ziarului “Univesul“ (1938-1940). 

Arestat și condamnat în 1949, Ion Lugoşanu s-a alăturat intelectualilor de mare clasă, incluşi pe lista celor mai periculoşi duşmani ai regimului. Ajuns la Râmnicu Sărat, a murit în numai câteva luni de la venirea lui Vișinescu datorită condiţiilor de detenţie concepute de consilierii sovietici în colaborare cu MAI şi Direcţia Generală a Penitenciarelor (după cum reiese din apărarea lui Alexandru Vişinescu şi din afirmaţiile lui Cişmigiu Dumitru, fost inspector în MAI în perioada în care a funcționat închisoarea Râmnicu Sărat).

teodor-roxin_interior[1]Theodor Roxin (1885-1960) a fost avocat şi om politic ţărănist, preşedinte al filialei PNȚ Bihor. Intelectual distins, principial şi foarte generos, a fost ales deputat în mai multe legislaturi. Implicarea activă în timpul alegerilor din 19 noiembrie 1946 şi sprijinul moral şi material pe care l-a oferit rezistenţei anticomuniste au atras ura comuniştilor. A fost implicat complet artificial în Procesul Avocaţilor (nu toți inculpații erau avocați), unul dintre cele mai prost ”confecţionate” procese staliniste – o parte din inculpaţi au putut să se cunoască personal abia la proces. A fost acuzat de complot și uneltire contra ordinii sociale, alături de fostul ministru Aurel Dobrescu, Ion Lugoşanu, Victor Anca, Radu Cioculescu, Ştefan Neniţescu, Dr. Iosif Weselowski, Cezar Simionescu şi alţii, şi condamnat la 25 de ani temniţă grea. A trecut prin penitenciarele Jilava, Oradea, Aiud. În august 1957 a fost transferat împreună cu alţi lideri ai PNŢ la penitenciarul Râmnicu Sărat. A murit în urma condiţiilor sălbatice de detenţie. Sentinţa a fost anulată în 1995.

Emil Boşca-Mălin Emil Boşca-Mălin (1913-1976) s-a născut într-o familie de ţărani din Maieru, Năsăud (satul lui Liviu Rebreanu). Ca student al Facultăţii de Drept din Cluj, a publicat articole şi cărţi despre bogatele tradiţii ale regiunii grănicereşti a Năsăudului. După Dictatul de la Viena, (devenise între timp magistrat) Boşca-Mălin se refugiază la Câmpia Turzii, unde va fi un timp judecător. S-a mutat apoi la Braşov, unde a lucrat ca ziarist, fiind foarte sensibil la problemele românilor transilvăneni rămaşi dincolo de (noua) graniţă. În urma unui conflict cu autorităţile germane, demisionează de la ziarul braşovean şi este angajat în Capitală la „Curentul”. După 23 august 1944, Iuliu Maniu îl desemnează ca purtător de cuvânt al PNŢ.
Deşi a existat un mandat de arestare pe numele său încă din 1946, Securitatea a reuşit să îl aresteze abia în 1952. Acuzat de „răspândire de publicaţii interzise” şi de „răzvrătire”, este condamnat la muncă silnică pe viaţă, pedeapsă care i se va reduce în 1963 la 25 de ani muncă silnică. Parcurge calvarul închisorilor comuniste, trecând prin Jilava, Văcăreşti, Lugoj, Arad, Aiud, Gherla, Galaţi, Botoşani, de unde este trimis la Râmnicu Sărat pentru că transmitea ştiri celorlalţi deţinuţi pe bucăţi de cârpe. Se află printre puţinii supravieţuitori ai penitenciarului de exterminare de la Râmnicu Sărat. După moartea lui Ion Mihalache, a fost trimis, în mai 1963, împreună cu Ioan Bărbuş, la spitalul de la Jilava, în vedearea reeducării pe care au refuzat-o amândoi. A fost eliberat din închisoare la 28 iulie 1964, într-unul din ultimele loturi de deţinuţi politici eliberaţi în urma decretului de graţiere.
A murit în 1976, lăsând în urmă o amplă operă publicistică, manuscrisele ascunse fiind donate muzeului „Liviu Rebreanu” din Maieru de către soţia sa, traducătoarea Petronela Negoşanu (ea însăşi, fost deţinut politic), iar cele confiscate de Securitate aşteptându-şi cercetătorii (între ele, o importantă anchetă întreprinsă printre autorii actului de la 23 august 1944: prinţul Barbu Ştirbei, Constantin Vişoianu, Iuliu Maniu, Constantin Titel Petrescu). Soţia lui Emil Boşca-Mălin, Petronela Negoşanu, văduva pictorului Grigore Negoşanu, a fost arestată la 17 iulie 1950 şi condamnată la doi ani închisoare corecţională pentru „agitaţie publică”. În perioada 17 iulie 1952-29 august 1953, a executat 12 luni administrativ. La 3 mai 1954 a fost din nou arestată pentru a completa pedeapsa de cinci ani pronunţată în urma „cererii de îndreptare” a Procurorului General. A fost eliberată la 14 martie 1955 la expirarea pedepsei.) (sursa)

Print Friendly, PDF & Email

3 COMENTARII

  1. Intr-adevar se cuvine să îi cinstim pe eroii care s-au jertfit cu un curaj neobisnuit si nu s-au plecat. Au salvat pe altii cu pretul bunastarii lor, sau vietii lor. Asta se numeste mai mult decit iubire fata de aproape! Sa ne tot minunam!

  2. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace. Demnitatea promisa de Maniu pentru dupa 1989.
    Ca stelele stralucesc prin durerea Crucii data de Isus!

  3. Acesti oameni, acesti adevarati patrioti romani merita respectul si neuitarea poporului roman !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here