Ne-am obișnuit să vedem în PSD un partid. Dar asta e o vorbă, care nu descrie realitatea acestei formațiuni. PSD este partid cam tot așa cum erau partide PCR sau PCUS – desigur, comparația e valabilă cu anumite nuanțe, dar cred că nimeni nu o poate contesta în ansamblu, nici măcar pesediștii nu pot nega faptul că aceasta le este genealogia.

Cum spune Bronislaw Wildstein, lupta pentru sufletele oamenilor începe de la cuvinte. Primul pas e să restituim cuvintelor semnificația lor reală, să le eliberăm de falsul politico-ideologic cu care au fost încărcate în scop de manipulare.

Nu degeaba strigă poporul „PSD, ciuma roșie”. Nu degeaba PSD mai este numit și „grup infracțional”. Primul pas ar fi să încetăm a-l mai numi „partid”. Asta ne-ar ușura mult, tuturor, înțelegerea realității și poate ne-ar ajuta să remediem mai eficient relele de care suferă țara noastră. Ar trebui să îl descriem pur și simplu prin „ciuma roșie”. E un termen mult mai plastic, dar și mult mai adecvat, mai aproape de realitate.

PSD nu e un partid. E o gașcă, constituită din fostul PCR, cu ceva mai mult PCUS decât pe vremea lui Împușcatu. De acolo le vine „legitimitatea” istorică, din crimele și jaful comunist, din ocupația sovietică și cozile sale de topor, de la cei care au masacrat elitele României, au înrobit și au adus țara în sapă de lemn, au rupt-o de Civilizație pentru lungi decenii. Scopul acestei găști, numite PSD, este să mențină privilegiile tagmei jefuitorilor.

Competiția dintre PSD și partidele normale este puțin spus inegală. Dispunând de toate resursele PCR, având în stăpânire puternice mass media, având sub control cea mai mare parte a structurilor Statului – prin personalul care încă ascultă de comanda PSD, de la directori din ministere până la cea mai neînsemnată secretară din administrația locală -, având la îndemână toată armata de foști securiști și de turnători, cu toate posibilitățile de șantaj și de influențare oferite de relațiile lor dinainte de dec. 1989, PSD, în cursă cu alte partide, e ca un elefant în competiție cu niște hamsteri.

Marea responsabilitate istorică a „Seniorului”, singurul conducător al opoziției anticomuniste din anii 90, e că a acceptat acest joc, a acceptat să se poarte ca și cum PSD nu era altceva decât un partid printre altele, cu care nu aveam decât să ne luăm la întrecere și să arătăm că suntem mai buni și mai iertători și mai toleranți. Așa s-a ales praful de PNȚ, singurul partid care era într-adevăr anticomunist, pro-occidental, creștin și patriotic. De atunci, dreapta în România nu mai este reprezentată. Nici măcar în acele perioade când, nominal, la putere nu era PSD, adevăratele resorturi de putere din țara asta nu au scăpat cu totul, niciun moment, din mâinile „ciumei roșii”.

Chiar dacă nu toți oamenii politici de oarecare succes din ultimii 30 de ani s-au tras din „ciuma roșie”, majoritatea acestora a supraviețuit în jungla vieții publice din țara noastră prin aceea că a adoptat regulile jocului în termenii PSD, adesea făcându-se părtași la ticăloșii cu acesta. Atâția politicieni liberali, udemeriști și alții s-au rinocerizat, prin mimetism, blaturi și cârdășie la corupție cu „ciuma roșie”, fără să fi provenit din ea ca pedigree.

Prezența PSD în spațiul public nu e un element al pluralismului politic democratic. Dimpotrivă, este cel mai puternic factor care distorsionează și otrăvește viața publică. Nu există rețea serioasă de crimă organizată, nu există afacere mare de corupție care să nu fie legată de vechile structuri securisto-comuniste, ale căror interese sunt reprezentate de PSD.

Problema în țara asta nu e că suntem prea anticomuniști, prea porniți să desființăm partidul postcomunist. E invers, toate marile noastre necazuri de acum sunt din cauza faptului că nu am reușit să facem curățenie mare și am permis „ciumei roșii” să se rebrănduiască din PCR în PSD, făcându-ne cu toții că e vorba de un partid ca oricare altul. Nu a avut loc decomunizarea și nici lustrația de care aveam nevoie pentru igiena morală a societății. Rolul lui Iliescu, tăticul PSD, în crimele făptuite în dec. 1989 nu a fost nici până acum cântărit cum se cuvine de justiție. Mineriadele, opera lui și a PSD, nici atât.

De la PSD ni se trage dezbinarea drăcească, cea care a distrus extraordinara solidaritate a românilor din zilele căderii lui Ceaușescu.

De la Iliescu PSD se trage marea ratare istorică a șansei de unire cu Basarabia din anii 90. Din cauza lui Iliescu și a PSD suntem în urma celorlalte țări din fostul bloc comunist. Din cauza lui Iliescu PSD au părăsit țara vreo 5 milioane de români, dintre cei mai bine pregătiți în meseriile lor, cei mai harnici, cei mai curajoși și întreprinzători. Dinspre PSD se trag cele mai grave lovituri împotriva independenței justiției – care, de bine, de rău, fusese întrucâtva restaurată pe vremea președinției lui Băsescu.

Pe calea structurilor socialiste internaționale din care face parte PSD, prin rezoluțiile votate de PSD în PE, se umple Europa și țara noastră de toate inovațiile anticreștine, ideologia gender, LGBTismul agresiv, toate bunătățile marxismului cultural, care subminează eficient Civilizația din care facem parte. Iar în țară, PSD pozează ca apărător al tradițiilor creștine și al patriotismului – nefăcând altceva decât să murdărească toate lucrurile sfinte de care se atinge.

Structurile stângii internaționale din care face parte PSD reprezintă un factor de risc enorm pentru supraviețuirea Europei și Civilizației Iudeo-Creștine. Fără substratul său religios și moral, nu poate supraviețui nicio civilizație – în cazul Europei contemporane, amenințările și dușmanii nu lipsesc – Rusia, China, islamul abia așteaptă să ne sinucidem cultural, să nu mai avem niciun chef să luptăm, pentru că nu mai punem preț nici pe Credință, nici pe Adevăr, nici pe Libertate, nu mai avem nimic sfânt, nimic valoros, nimic nu mai merită eforturi și sacrificii din partea noastră, (în afară, desigur, de gay-marriage).

Dacă cineva are vreo îndoială cu privire la preferințele geopolitice ale PSD, să se uite la propaganda PSD de pe Sputnik – nu la textele pe care le scoate PSD în campanie, unde zice cu Europa și cu NATO, acelea sunt minciunile pentru uz intern. Din acest punct de vedere, PSD este marele pericol pentru România. Nu rusofilii declarați, din șanțul de la marginea vieții publice, sunt acum marele pericol (deși pot deveni, pe termen lung, dacă nu se face nimic în privința lor), ci aceia care, pe față se declară „pro-transatlantici”, dar îi vedem promovați de propaganda oficială a Kremlinului, și având încă destulă putere în țara asta pentru a face ceea ce Sputnik așteaptă de la ei (că doar nu-i promovează degeaba).

NU, democrația în România nu e periclitată de perspectiva dispariției PSD, ci de perspectiva persistenței acestuia. România nu pierde nimic dacă dispare PSD. Are numai de câștigat.

Mai degrabă ar trebui să ne preocupe, dpdv al vieții democratice și al pluralismului, lipsa unui partid de dreapta. Să sperăm că Alternativa Dreaptă va evolua spre acest deziderat, dar e abia la început. PNL are câțiva oameni de dreapta, dar mai are mult până la a fi un partid conservator. Mai are și de spălat multe păcate comise în complicitate cu „ciuma roșie” de-a lungul ultimelor 3 decenii.

Dar amintiți-vă ce urlete s-au pornit recent împotriva candidatului PMP, Teodor Paleologu, care a încercat să ridice steagul dreptei (cu grijă, totuși, ca să nu jignească simțămintele delicate ale unițisalviștilor). Indignare generală, de la capătul prorus până la cel progerman al mass media! „Cum de a îndrăznit să candideze!!??”, se aprindeau de mânie o mulțime de intelectuali publici, de la paleo la neo-marxiști! Căci, vorba aceea, democrație e atunci când toți catindații sunt de stânga! PSD are voie să candideze, bineînțeles, cum să nu, nu discută nimeni, prezența sa e necesară pentru echilibrul democratic, dar ce caută Paleologu?! Cum își permite să-i sufle lui Barna votulețele care i se cuvin de drept!?

Democrația în România poate fi chiar pusă sub semnul întrebării de lipsa unei reprezentări politice și media a majorității populației, care se declară în toate sondajele drept creștină, patriotică, pro-occidentală, sprijinind cu entuziasm lupta împotriva corupției.

Pentru că, așa cum insistăm de atâția ani pe ILD, nu poporul nostru e prost, ci autoproclamatele sale elite sunt incapabile a deosebi dreapta de stânga – lucru pe care copiii îl deprind cel târziu în clasa a I-a. Marii noștri politologi, jurnaliști-editorialiști, analiști, experți, consideră că dreapta în lumea asta e Merkel, Macron și Obama, dreapta în țara noastră e Iohannis, Cioloș, Barna, dreapta în media planetei noastre e CNN, Der Spiegel și New York Times, iar la noi e revista22, hotnews și g4. Și nu în ultimul rând, dreapta e Soros, GDS, „legendarul” Adam Michnik, Expertforum și #Rezist (când zic #Rezist nu vorbesc aici de protestatarii anti-PSD, ci de nucleul care a încercat să-și adjudece protestele).

Asta e cea mai gravă problemă, nu avem un discurs de dreapta, articulat, în circulație în viața publică. Celor câțiva intelectuali care îndrăznesc să sfideze monopolul stângist asupra creierelor, toată clasa vorbitoare le sare în cap. Nu avem un partid de dreapta. Nu avem decât „ciuma roșie” (care se trage de la Stalin și de la Ceaușescu), stânga troțkist-leninistă (USR), și PNL, care este mult prea amestecat, și ca reprezentanți, și ca activitate până în prezent, pentru a fi acel partid care să întrunească aspirațiile nației, enumerate mai sus. Avem doar mici încercări de a constitui o reprezentare a dreptei, încercări atacate din toate părțile de vigilenți „apărători ai democrației”. Mass media e toată de stânga, cu excepția câtorva pagini de internet și de Fb.

Ce fel de democrație e aceea, în care majoritatea populației nu se poate regăsi ca atare în niciun ziar, în niciun program politic al vreunui partid de pe lista pe care trebuie să o ștampilăm la alegeri? Ce fel de democrație e aceea, în care majoritatea nu este admisă la cuvânt, și e forțată mereu să aleagă dintre mai multe rele, răul cel mai mic? În fața acestui peisaj, ultima noastră preocupare ar trebui să fie grija de soarta PSD.

Print Friendly, PDF & Email

4 COMENTARII

  1. Din perspectiva adevarurilor de mai sus a fost corect suportul public, exprimat de oameni de dreapta pt Iohannis in turul al doilea(vezi Neamtu,Papahagi) chiar facut in sila ,pe criteriul „raului” mai mic?

  2. Da.

    În politică, foarte rar avem de ales între sfinți și criminali. Situația întâlnită în mod obișnuit în politică este o alegere între păcătoși de diverse dimensiuni.
    Ce spun aici nu e o apologie a compromisului, dimpotrivă.
    Învățătura creștină ne spune clar că oamenii sunt imperfecți, marcați de păcatul strămoșesc, păcătoși ei înșiși, unii mai mult, unii mai puțin. Ne mai spune că un mare păcătos se poate ridica din mocirlă și poate deveni un sfânt, și unul care a dus o viață exemplară de virtute, poate să cadă, într-un mare nor de praf (căderea fiind proporțional cu atât mai rea cu cât individul era mai sus pe scara sfințeniei).
    E inadecvat să căutăm în politică perfecțiunea morală. O astfel de așteptare ar însemna confuzia planurilor, între religie și politică. Asta e o formă de idolatrie. Mulți au căzut în plasa ideologiilor secolului XX tocmai pentru că discursul acestora avea un iz religios, pretindea că oferă o purificare radicală, rezolvarea completă a tuturor relelor și imperfecțiunilor din societate, pretindea că nu acceptă compromisurile de până acum, jumătățile de măsură, poza în maximalism moral.

    Și totuși, scara păcătoșeniei oamenilor și a ticăloșiei grupurilor de oameni este atât de amplă, încât nu riscăm căderea în relativism. Mereu există între aceste entități diferențe, uneori mai mici, alteori foarte mari, așa încât să nu se justifice abordarea de tip „aceeași mize-ri-e”, respingerea în bloc a politicii, ca fiind prin definiție un loc unde oamenii cumsecade nu au ce căuta.

    În cazul Iohannis vs Dăncilă, deși istoria PNL din ultimele decenii și cea a lui Iohannis personal s-au împletit rușinos cu cea a ciumei roșii PSD, cred că cel mai important criteriu pentru a vedea care e răul cel mai mic este atitudinea Sputnik. De vreme ce Sputnik făcea atâta agitprop pentru Dăncilă, înseamnă că merita să facem drumul până la secția de votare, să punem ștampila pe Iohannis, chiar ținându-ne de nas.

    Ceea ce nu înseamnă că e ok să nu avem posibilitatea de a opta pentru un candidat, fie și acela imperfect, care să se apropie cât de cât de dorințele și așteptările noastre. Mai ales că sondajele arată că aceste dorințe și așteptări sunt declarate de majoritatea cetățenilor acestei țări.

    Dar asta nu e nicidecum un motiv pentru ca oamenii dezamăgiți de lipsa unei astfel de opțiuni să se retragă de tot din viața publică, abținându-se până și de la minimul gest al exercitării dreptului de vot. E exact invers. Această stare de lucruri ar trebui să ne mobilizeze, nu să ne facă să cedăm cu totul spațiul public unor politicieni care nu ne reprezintă așa cum ar trebui.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here