Siberia românească – 5 ani de viață fără de viață

Trei județe, 12.791 de familii, 40.230 de persoane, 2656 de vagoane de tren și 6211 camioane – acestea sunt cifrele seci la care se pot reduce într-un document evenimentele ce au luat startul în noaptea de 18 spre 19 iunie 1951.

Au fost botezate mai târziu, după ce lumina a fost așezată asupra acestui caz, ca Rusaliile negre. Pentru Partid a fost vorba de „igienizarea Banatului” de „elemente dușmănoase”, după cum apare în rapoartele vremii. În 18/19 iunie 1951, 12.791 de familii din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți au fost somate sub amenințarea armei să-și împacheteze în grabă tot ce pot și să se miște la gară. Li s-a acordat două ore, timp în care oamenii au apucat pe fugă ce au putut și au pus în căruțe. Mese, dulapuri, chiar și animale au fost luate la bagaj în timpul prea puțin necesar pentru o pregătire cum trebuie. Înspăimântați și confuzi, nu știau care le va fi soarta; umbla printre ei gândul că ultima stație va fi chiar Siberia, ceea ce le dădea fiori pe șira spinării. Au fost îngrămădite tăvălug în bou-vagoane – fără o destinație precisă comunicată – în necunoscut, pentru un drum ce avea să dureze în jur de o săptămână. În stațiile în care trenurile opreau, li se ofereau ca hrană biscuiți uscați și apă din cisterne cu care obișnuia să se care motorină. După mai bine de o săptămână de mers, au ajuns în sfârșit la destinație – noua lor casă – deșertul întins al Bărăganului. Terenul fusese parcelat cu plugul și în dreptul fiecărei parcele fusese instalat un țăruș, drept indicator; fiecare familie a primit o plăcuță. În fața nimicului, unii dintre oameni erau terorizați de lipsa perspectivelor; alții, cu o vedere mai optimistă, se simțeau ușurați că nu au aterizat în Siberia.

Împrejurări

Decizia deportării a peste 12.000 de familii în Bărăgan a fost una de natură administrativă și politică, depotrivă. Aceasta s-a luat pe fondul fricii crescânde a Partidului Comunist, condus de Gheorghe Dej, față de influența nebenefică a aerului „fascist” și „imperialist” care bătea dinspre granița de vest a României – unde se afla Iugoslavia lui Tito. În anul 1948, Iugoslavia a fost exclusă din Comintern, iar granița dintre cele două țării a devenit o zonă de pericol pentru guvernul comunist de la București. Adăugând și faptul că aceea era și o zonă extrem de diversă din punct de vedere etnic – fiind populată de români, bucovineni, basarabeni, aromâni, germani, iugoslavi și așa mai departe – pericolul coruptibilității văzut prin ochii comuniștilor creștea vertiginos, lucru care a creat contextul care cerea imperativ crearea unor măsuri de „igienizare” a zonei. Terenul a început să fie tasat odată cu raportul lui Gheorghiu-Dej de la consfătuirea Cominform, din noiembrie 1949, intitulat „Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini şi spioni”, în care Secretarul de Partid spunea, printre altele despre cum „trebuie să demascăm şi să stârpim în rândurile noastre elementele naţionaliste burgheze şi pe toţi agenţii imperialismului, sub orice formă s-ar ascunde.” În același an, pe 8 decembrie, Dej spunea în fața activului de partid că „noi trebuie să obţinem ca poporul muncitor român şi naţionalităţile conlocuitoare, inclusiv populaţia muncitoare sârbă din R.P.R., să formeze un zid de nepătruns pentru agenţii criminalei clici de spioni şi asasini a lui Tito.”

Este clar că Partidul Comunist de la București privea cu temere perspectiva unei infiltrări titoiste în rândurile populație românești, care ar duce la destabilizarea regimului. În special etniile prezente în apropierea graniței cu Iugoslavia erau văzute ca „elemente cu grad ridicat de risc”. În luna octombrie 1950, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniștri – nr. 1154, amendată în martie 1951 prin H.C.M. nr. 344 – se reglementa stabilirea domiciliului obligatoriu. Astfel, orice categorii de persoane care erau văzute ca prezentând un eventual risc pentru stabilitatea Partidului erau categorisite ca „dușmani de clasă” și puteau fi relocate în orice localitate.

Asta a creat cadrul favorabil pentru planurile de deportare desfășurate ulterior. Deportarile în Bărăgan nu au reprezentat prima dislocare în masă din istoria României; cu doar 6 ani în urmă – în 1945 – aproximativ 70.000 de persoane, în special germani, au fost deportate în Siberia.

Viața în Siberia românească

Cu orizontul larg al câmpiilor sterpe ale Bărăganului, însă fără vreun orizont palpabil care să le ofere vreo rațiune de a trăi și vreo putere de a lupta, umiliți, deznădăjduiți, cu munca de-o viață distrusă într-o clipă, nici chiar cei optimiști de mai devreme nu erau scutiți de teroarea care le invadase viața. Averea lor era acum alcătuită din câteva articole împachetate în fugă și un țăruș; unii mai inspirați și-au adus cu ei animale. Erau mulți și diverși; după clasificarea Partidului, mulțimea de peste 40.000 de mii de persoane era formată din chiaburi, cârciumari, titoiști, colaboratori cu armata germană, dizidenți, elemente periculoase, foști moșieri și industriași, germani, criminali deținuți. Ei se vedeau însă ca victimele aceleiași nedreptăți și tragedii.

*Clasificarea de către Partidul Comunist a deportaților, conform studiului „Deportările în Bărăgan 1951-1956”:

  • 34 chiaburi și cârciumari
  • 447 basarabeni
  • 557 macedonieni
  • 344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului
  • 330 cetățeni străini
  • 218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate
  • 054 titoiști
  • 731 dușmani ai regimului socialist
  • 590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră
  • 367 persoane care ajutaseră rezistența anticomunistă
  • 341 criminali deținuți
  • 257 germani
  • 162 foști moșieri și industriași

Le era interzis să se deplaseze pe o rază mai mare de 15 km; localnicilor care trăiau în zonă li s-a spus că-s criminali periculoși, așa că lumea se ferea de ei și îi privea cu suspiciune. Membrii Securității care-i păzeau îi tratau cu dispreț și desconsiderație, numindu-i „coreeni”. În primele nopți, au început să sape gropi în pământ, ca să se adăpostească; alții au început să-și improvizeze bordeie; pentru mulți, adăpostul era format dintr-o pătură pusă pe două șifoniere, alții dormeau sub căruțe. Totul printre șoareci și șobolani care rodeau ce prindeau, broaște și câini vagabonzi care dădeau târcoale și scoteau sunete nebune, ca-n filmele de groază. În primele zile, cei mai vulnerabili au căzut pradă bolii și au murit, de febră tifoidă sau dizenterie.

Imediat au apărut activiști, care, ajutați de securiști, au început să-i lămurească și să-i instruiască pe oameni privitor la sarcinile de lucru pe care le aveau de îndeplinit. Deportații trebuiau să se apuce să-și construiască locuințe, precum și clădirile administrative și instituționale necesare oricărei comunitați: primărie, sediul Miliției, școli, cămine și dispensare. Cei care refuzau erau bătuți; până în toamnă au fost ridicate în zona aceea moartă 18 localități: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna. Nu aveau voie să vorbească de viața lor de dinainte; viața lor în afara Bărăganului a fost ștearsă – fiecare dintre ei au primit un buletin pe care scria Domiciliu Obligatoriu (DO) și au fost înștiințați că de acolo nu vor mai pleca.
Casele erau construite din chirpici, alcătuit din pâmânt, paie (sau pleavă) și apă. Ele au fost construite anevoie, după zile istovitoare de muncă la fermă, sub arșița soarelui. Căci acolo verile-s mai veri decât prin alte părți, la fel cum și iernile-s mai ierni.

Întoarcerea acasă

Un HCM din 7 decembrie 1955 a fost emis, care a dispus eliberarea și întoarcerea deportaților în localitățile din care au fost smulși. Cel mai probabil, hotărârea a venit sub auspiciile aderării României la ONU, drept pentru care trebuia să aibă mai multă grijă cu respectarea drepturilor omului, la nivel cel puțin formal. Majoritatea deportaților s-au întors acasă în cursul anului 1956, doar ca să vadă că, la fel ca în urmă cu 5 ani, erau forțați să înceapă viața de la zero. Nimic din gospodăriile lor nu mai era acolo sau nu le mai aparținea. Unii s-au văzut nevoiți să locuiască pe la rude, până au reușit să se pună din nou pe picioare; alții mai puțin norocoși s-au descurcat prin alte mijloace.

În perioada 1951-1956 au murit peste 1700 de oameni; 174 au fost copii.
Din același an, 1956, zona Bărăganului a devenit zonă de izolare a foștilor deținuți politici care și-au satisfăcut pedepsele din penitenciar și care erau trimiși în Bărăgan pentru un „supliment de pedeapsă”, pe motiv că reprezintă un pericol pentru viitorul luminos propăvăduit de Partid. În anul 1964 a avut loc grațierea generală, an în care casele ridicate cu trudă din chirpici au fost demolate, terenul a fost arat și toate urmele umilințelor au fost șterse. În anul 1972, Ceaușescu a condamnat deportările, catalogându-le ca „măsuri greșite” aducătoare de daune.

The following two tabs change content below.

2 gânduri despre “Siberia românească – 5 ani de viață fără de viață

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.