Stalin, Iașka și urmașul acestuia, Șiulea

    Print Friendly, PDF & Email

    Strămoşul Iaşka – aşa-l chema pe câinele lui Stalin, cel din deportarea siberiană – lingea recunoscător mâna “tătucului”, după ce îi “spălase” acestuia vasele.

    Stalin povestea prietenilor cum se gospodărea el şi tovarăşul său de izbă, Sverdlov: “Şi iată că Sverdlov, după fiecare masă, se apuca să spele farfuriile, spăla lingurile, ceea ce eu nu făceam niciodată. Dacă am terminat de mâncat, pun farfuria pe pământ, lângă bordei; vine Iaşka, linge vasele şi le curăţă. Pe când ăla era maniac de curăţenie.”

    Peste câţiva ani, Iaşka nu se mai regala gurmand cu resturile din castroanele deportaţilor, ci se încăiera sălbatic cu tovarăşii săi patrupezi din Siberia pentru oasele albite de ger ale celor care fuseseră sacrificaţi (corect politic – se sacrificaseră) pentru “o cauza generală”, cum ar numi-o azi, “lătrând” inspirat, unul din urmaşii lui, un Iaşka român. Da, stirpea lui Iaşka, vestitul “linge blide şi falange” al tătucului Stalin, nu s-a stins. Dimpotrivă! S-a înmulţit, s-a împraştiat în lume şi a traversat secolul cu coada pe sus! Ba, unii din neamul lui, mulţi adevăraţi mutanţi ai evoluţiei, au devenit bipezi dar, taraţi ideologic, au rămas mental tot în patru labe. Nu mai latră la lună – manifestându-şi astfel superioritatea ostentativă în faţa confraţilor îmblăniţi – convinşi genetic că răstitul la discul ceresc sau muşcatul din “discurile” căruţelor şi al maşinilor este contraproductiv.

    Azi, vierpfoten-ul Şiulea, părăsindu-şi adăpostul socialist, hămăie îmbăloşat contra “rezistenţei din munţi”, a “faimoasei rezistenţe prin cultură” şi al “ anticomunismului perdant al ultimilor decenii”. Scurmă, mârâind furios, ţarâna ce acoperă mormintele martirilor ce s-au sacrificat luptând contra unui invadator străin şi a unei ideologii criminale, încercând să le împrăştie oasele în siberianul pustiu al uitării. Latră turbat, considerând nefastă “tradiţia româneasca de mare prestigiu”, în timp ce muşcă bolând din lemnul crucilor aceloraşi mucenici ce au dat mărturie de sânge că onoarea acestui neam nu atârna zdrentuită de colţii stelei roşii din vârful Kremlinului. Nu! Era stâncă pe vârfurile înzăpezite ale Făgăraşilor, Retezatului şi Bucegilor, în munţii Bucovinei şi ai Maramureşului, în Apuseni şi în munţii Vrancei. Era icoană vie în inima lui Spiru Blănaru, Gavrilă Pop, Sabin Mare, Timaru, Vasile Sava, Arsenescu şi fraţii Arnăuţoiu. Era flacară veşnică în sufletul lui Grigore Brâncuşi, Gavrilă – Ogoranu, Lazăr Caragea, Vatamaniuc, Dabija, Uţă şi Vernichescu şi a altor mii ca ei.

    Ce nu ştiu mutanţii este că, atunci când trebuie să aleagă, Onoarea alege arma şi nu lopata lui Stahanov! Nefast e gătleju’ negru ce hârâie azi zborşit contra tardivei Legi a lustraţiei, numind-o “instituţionalizarea nebuniei” şi contra “rezistenţei din afara societăţii”, pentru că, nu-i aşa, potrivit mentalităţii mutanţilor (numiţi şi homo sovieticus), societatea este o haită înregimentată în care toţi trebuie să latre la unison.

    Siulea scheaună apologetic însă, în faţa socității comuniste, şi-şi aşează fundul cugetător pe covrigul gândirii, chiar în bălţile de sânge ce-o împresoară. Da, de esafodul socității comuniste îşi freacă afectuos blana năpârlită tov-ul, pentru că “rezistenţa din afara societăţii”, adică rezistenţa din munţi şi rezistenţa prin cultură, au existat numai în socitatea comuniste ca formă de luptă, de rezistenţă contra acestei societăți, lucru care, se vede clar, nu-i convine deloc.

    Hrănit ideologic şi spiritual cu coleaşă sovietică leorpăită vorace din paginile cărţuliilor cu coperţi zdrenţuite şi roşii, clonat după chipul şi asemănarea lui Iaşka – gudurăul lui Stalin – chelălăie halucinant despre: “fanatismul”, “nebunia”, “agresivitatea”, “autismul”, “nocivitatea” celor din “opoziţia anticomunistă”; cei care, vezi doamne, stăpâniţi de “obsesii personale” nu se pun în slujba “problemelor sociale ale prezentului”, afectând astfel “şansele fiecărui cetăţean la o viaţă normală într-o societate umană”!

    Observ că odraslei lui Iaşka îi place “drumul lung”, Lenin era mai scurt, mai direct, mai pragmatic, şi spunea când venea vorba despre adversarii politici: “Astfel de oameni trebuie izbiţi de perete şi, dacă totuşi rezistă, nu mai rămâne decât să fie înecati în noroi”.

    Trăgând înverşunat coteţul de care s-a autopriponit şi în care se simte liber, to’ar’şu’ Şiu-lea, unul din paznicii societăţii comuniste, aleargă zălud, amuşinând, din când în când, ungherele fetide din jurul fostului eşafod comunist. Îşi caută stăpânii, pe foştii demnitari comunişti, visând cu limba scoasă de un cot la “iepoca de aur” când, pe peluza de la marginea lacului, “tovarăşii” Corbu şi Şarona – câinii cizmarului de renume mondial, ce a bătut în cuie nu numai talpa ţării – îl chelfăneau în joacă, cu un aer de superioritate. Şi când, sfârşit de efortul făcut în slujba cauzei îşi aşterne fălcile preş sub portretele “conducătorilor clasei muncitoare”, a stăpânilor ce au iubit şi iubesc mai mult câinii decât “poporul conducător”, priveşte mulţumit la şirurile de blide cu resturi sleite, ce-l adastă casnic.

    O muscă, vajnic cercetaş din avangarda hulpavei concurenţe, s-a aşezat deja – anunţându-şi suratele – pe zâmbetul, devenit brand, al unuia dintre eternii conducători.

    Scoborâtorul lui Iașka realizează, uşor iritat, că trebuie să se apuce de “spălat” dacă nu vrea să se culce flămând. Mâine îl aşteaptă iarasi o zi în care îşi va lătra din nou obsesia pentru o societate perfectă, una a celor ce “se sacrifică pentru o cauză generală “, una cum de fapt a mai fost, un gulag al opiniilor şi al cauzelor personale.

    The following two tabs change content below.

    Un gând despre “Stalin, Iașka și urmașul acestuia, Șiulea

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.