Stânga, ieri şi astăzi

După ultimele alegeri, au reînviat în Polonia discuţiile despre ceea ce este stânga. Acestea au, însă, un caracter vremelnic şi se caracterizează prin înţelegerea propagandistică a acestui concept. După căderea comunismului, dezbaterile ideologice serioase s-au stins în toată lumea occidentală. A fost acceptat tacit status quo-ul, care este de obicei prezentat ca rod al progresului politic. Radicalismele, provenind fie din dreapta, fie din stânga, au fost împinse oficial în afara vieţii publice. Acceptând în mod formal principiile de bază: democraţia, drepturile omului şi regulile economiei de piaţă, principalii actori ai vieţii politice au început să semene între ei şi să rivalizeze doar în sfera competenţelor administrative.

Partidele declară că nu ideile, ci pragmatismul este cel care le determinăacţiunile. Diferenţele dintre ele devin convenţionale, şi ar trebui să privească, după cum spun susţinătorii acestui status quo, rolul mai mare sau mai mic al Statului în economie, precum şi problemele administrative curente. În acest fel, aparent, intrăm într-o eră a post-politicii, în care noi şi noi echipe concurează pentru puterea în stat precum managerii care se prezintă la concursul pentru conducerea firmei. Politica încetează să mai fie diferită de management, şi Statul de întreprindere. Etichetele de dreapta şi de stânga îşi pierd semnificaţia, iar politicienii le folosesc doar ca sloganuri publicitare, în scopul de a fi pe placul clienţilor, în care s-au transformat cetăţenii.

Ei bine, chiar dacă majoritatea politicienilor europeni se comportă ca şi cum această descriere ar fi adevărată, de fapt, ea nu face decât să mascheze probleme esenţiale cu care se confruntă lumea contemporană şi tensiunile ideologice care o împart. Se sprijină pe ipoteze – uneori neformulate – care sunt tratate drept evidenţe şi drept realizări civilizaţionale, dar sunt foarte discutabile. Problema de bază este că cetăţenii, chiar şi formatorii de opinie, care configurează pentru aceştia imaginea lumii, în special mass-media, nu realizează care este miza controverselor contemporane, şi nici măcar în ce constau ele. Creatorii realităţii mediatice infantile nu înţeleg ce sunt ideile, şi nici faptul că ele au consecinţe serioase.

Rădăcinile diviziunilor noastre

Stânga este, aparent, grija pentru cei mai puţin favorizaţi, cei care nu au avut noroc, şi care se lovesc de bariere sociale mai mari. Această frază propagandistică, ce ar însemna că orice om decent ar trebui să fie stângist, are un timp de supravieţuire incredibil de lung. Chiar şi astăzi, ea este repetată în cultura noastră ca un lucru evident. Este o dovadă a poziţiei dominante a acestei orientări, care este capabilă să-şi impună definiţiile apologetice, aflate în contradicţie evidentă cu experienţa noastră.

Deja în sânul marxismului secolului XX s-au ivit revizionişti, care au propus o ordine diferită a lucrurilor, şi au considerat drept fundament tocmai cultura. Figura cea mai importantă pentru această orientare a fost filosoful şi activistul comunist italian Antoni Gramsci.
Gramsci este patronul stângii contemporane.  El a susţinut că este imposibil să se facă revoluţie într-o societate tradiţională, configurată de către religie. De aceea, mai întâi trebuie să se facă revoluţia în domeniul culturii: să fie eradicată religia, ierarhiile şi atitudinile tradiţionale. În acest scop, pentru a obţine hegemonia culturală, trebuiau preluate şi modificate fundamental instituţiile statului.

Atunci când arătăm că personajele emblematice ale stângii contemporane sunt Dominique Strauss-Kahn şi Ryszard Kalisz (unul dintre liderii SLD, PSD-ul polonez, postcomunist cunoscut pentru prosperitatea lui; a rămas în istorie participarea sa la mica manifestaţie stângist-indignat-ocupistă oct 2011 de la Varşovia, la care a participat după ce a descins din Jaguarul său auriu, NT) ni se spune că acestea sunt excese, dar stânga adevărată… În acest moment, se ivește o problemă, aceea că stânga „adevărată” nu există, în orice caz, nu în viaţa publică, şi rămâne doar fantoma sa, care încă bântuie prin Europa.

În principiu, atât dreapta, cât şi stânga încearcă să acţioneze în interesul cetaţenilor din ţările pe care le conduc. Prin urmare, pentru a defini în mod obiectiv această opoziţie, trebuie să ajungem la conceptele filosofice care le determină. E adevărat că practica politică se îndepărtează, în mare măsură, de premizele de idei, dar ea provine din acestea, şi pentru a o înţelege, trebuie să ne întoarcem la dihotomia ei de bază, constitutivă.

Aceasta ajunge până în secolul al XVIII-lea: la Iluminism şi Revoluţia Franceză. De altfel, nu întâmplător, diviziunea noastră politică de bază, în dreapta şi stânga, se referă la locurile pe care şedeau membrii Adunării Naţionale faţă de rege, pe vremea Revoluţiei. Diferenţa dintre adepţii unei transformări radicale a sistemului politico-social şi susţinătorii respectului pentru realitatea constatabilă izvora totuşi din două concepţii antropologice diferite, şi deci din abordări diferite în ceea ce priveşte natura omului şi a lumii create de acesta.

Contestarea ordinii

Iluminismul Radical este afirmarea faptului că raţiunea umană individuală este capabilă să recunoască totalitatea realităţii şi, prin urmare, să-i planifice configuraţia optimă, nestingherită de neajunsurile de care omul este oprimat. În cea mai cunoscută interpretare kantiană, Iluminismul este atingerea maturităţii de către specia umană. Omenirea imatură a creat o civilizaţie imperfectă, bazată pe superstiţie. Omenirea matură, care se conduce după raţiune, va fi capabilă să respingă superstiţiile şi să-şi proiecteze o lume adecvată, raţională. Acestea erau vederile ideologilor iluminişti, deşi deja nu mai erau cele ale lui Kant, care în toată filozofia lui s-a luptat cu limitările naturale ale raţiunii. Potrivit autorului „Criticii raţiunii pure” nu este posibil să se demonstreze exclusiv raţional libertatea umană, existenţa nemuririi şi a lui Dumnezeu, şi deci nu se poate fundamenta nici o lege morală. Aceste complicaţii, care au chinuit cele mai remarcabile minţi ale Iluminismului, nu au pătruns totuşi în ideologia de stânga.

Acesta a provenit din declararea neprihănirii şi, în consecinţă, a perfecţiunii naturii umane. Din perspectiva clasică, omul este imperfect şi păcătos, dedat patimilor şi înclinat spre un comportament distructiv. Cele mai viu expune această situaţie starea biblică a păcatului strămoşesc, în care au căzut primii oameni.

În ​​tradiţia antică, precum şi în cea iudeo-creştină, omul este determinat de natură. Acesta este ordinea firească a lumii, care deschide înaintea persoanei umane perspectiva existenţei corecte, adică a binelui. Din ea rezultă legea naturală, care stă la baza justiţiei. Omul nu este capabil să se rupă de natura sa şi de limitele acesteia. Capacităţile sale cognitive sunt limitate. El trăieşte în comunitate şi se sprijină pe înţelepciunea pe care a moştenit-o, şi care, acumulându-se, depăşeşte orizontul său cognitiv individual. Nu poate configura arbitrar lumea în care trăieşte.

Curentele utopice ale Iluminismului, fascinate de progresul ştiinţific, au inversat această perspectivă. Reprezentanţii lor au considerat că nu există limite pentru mintea umană. Suferinţa şi fragilităţile omului sunt deci doar rezultatul unor erori în gestionarea realitatăţii umane. Orice inegalităţi sau diferenţe dintre oameni sunt, de asemenea, consecinţa acestor erori.

Filosofia ca tehnologie a schimbării

Se poate afirma că aceste concepţii stângiste au fost o continuare laică a tendinţelor revoluţionar-mesianice care au însoţit curentul principal al culturii occidentale, timp de cel puţin de două mii de ani. Gândirea creştină a crescut în controversă cu gnoza, care respingea radical lumea, creată – potrivit interpretării ei – de un demiurg rău. Oamenii, ca fiinţe dotate cu elementul spiritual, ar avea posibilitatea, datorită unei anumite cunoaşteri (gnoză), să se izbăvească din robia materiei. Ca o variantă a acestei orientări poate fi considerat maniheismul, care opune, la fel de radical, materia rea spiritului bun, şi consideră realitatea drept arena de luptă a acestor elemente. În Evul Mediu şi mai târziu, aceste atitudini au fost continuate de către milenariştii creştini, care respingeau lumea în numele celei de-a doua veniri, ce va aduce paradisul pe pamant, pe care ei înşişi, în diverse moduri, se străduiau să-l aducă mai aproape.

Dar atunci când respingem perspectiva religioasă, sunt necesare multe acrobaţii dialectice, pentru a explica modul în care oamenii perfecţi şi-au creat o lume atât de dezastruoasă, sau, în cuvintele lui Jean Jacques Rousseau, modul în care oamenii liberi şi-au construit pentru ei înşişi o închisoare universală. Cel mai adesea, ideologii stângii au rezolvat această problemă conform maximei celebre a lui Karl Marx din „Teze despre Feuerbach”, care spunea: „Filosofii nu au facut decat să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă a o schimba.” Ei s-au ocupat deci, mai ales, de tehnologia schimbării. Viitorul paradis uman a rămas și el o realitate aproape nedescrisă. Marx i-a dedicat foarte puţin din generoasa lui moştenire. Din cele câteva referiri, putem afla că, în viitoarea utopie, oamenii vor face ceea ce vor, adică se vor îndeletnici, pe rând, cu scrierea de sonete, lucrul în fabrică sau pescuitul, şi toate acestea vor avea o dimensiune creatoare în realitatea în sfârşit umanizată.

Acest paradis urma să apară într-un mod natural, imediat ce vom distruge bazele culturii tradiţionale. Ideea era de a contesta ordinea pe care o cunoaştem şi deci de a respinge religia, proprietatea, comunităţile tradiţionale, printre care familia şi formele culturale deja existente.

Desigur, confruntarea cu practica a dus la îndepărtarea de aceste idei radicale. De exemplu, cel mai puternic partid de stânga polonez, Partidul Socialist Polonez, s-a îndepărtat mult de ideile iniţiale ale stângii. Nu este surprinzator că socialiştii au fost acuzaţi de asta de către comuniştii ortodocşi. Pentru că stângismul avea un caracter revoluţionar. Indiferent dacă apela la violenţă (de obicei, o făcea), sau nu, a susţinut întotdeauna transformarea radicală a civilizaţiei existente, considerată de acesta ca fiind opresivă şi dezumanizată. Iar impulsul primar al acestei gândiri a fost viziunea naturii bune a omului, învăluite în realitatea dezumanizată, pe care umanitatea singură şi-a pregătit-o sieşi.

Schimbarea paradigmei

Potrivit paradigmei de stânga dominante, căreia Marx i-a dat forma canonică, factorul determinant al realităţii umane era economia, adică existenţa, care ar determina conştiinţa. Cu toate acestea, deja în sânul marxismului secolului XX s-au ivit revizionişti, care au propus o ordine diferită a lucrurilor, şi au considerat drept fundament tocmai cultura. Figura cea mai importantă pentru această orientare a fost filosoful şi activistul comunist italian Antoni Gramsci.

El a susţinut că este imposibil să se facă revoluţie într-o societate tradiţională, configurată de către religie. De aceea, mai întâi trebuie să se facă revoluţia în domeniul culturii: să fie eradicată religia, ierarhiile şi atitudinile tradiţionale. În acest scop, pentru a obţine hegemonia culturală, trebuiau preluate şi modificate fundamental instituţiile statului.

Gramsci este patronul stângii contemporane. Mai ales după prăbuşirea marxismului tradiţional, ale cărui realizari, la orice latitudine geografică şi în orice mediu civilizaţional, s-au dovedit în totalitate un tragic dezastru. Eşecul economiei planificate centralizat a fost elementul esenţial faţă de care care, după ceva timp, a fost imposibil să se mai închidă ochii.

Stânga s-a caracterizat întotdeauna prin rezerva faţă de sistemul parlamentar tradiţional. Acesta nu era pentru ea decât o democraţie formală, burgheză. Ca întotdeauna, în locul formelor existente, prin urmare, imperfecte, stânga propunea concepte ideale, adică diferite modele de putere a poporului: consilii muncitoreşti, diferite forme de auto-guvernare, etc. Şi, ca întotdeauna, atunci când aceste proiecte s-au dovedit a nu se potrivi realităţii, au fost completate, şi deci, înlocuite, cu autocraţia de sus în jos.

În secolul care a trecut, stânga a trebuit să accepte întru-un anumit grad economia de piaţă, ce-i drept, deşi tratându-o ca pe un flagel, şi încercând să o limiteze în toate felurile posibile. Dar diferenţele dintre aceasta şi concurenţii săi din partea dreaptă, care s-au îndepărtat de la principiile pieţei libere, s-au dovedit, cu timpul, a fi mici în acest domeniu. În consecinţă, stânga a mutat centrul de greutate asupra chestiunilor civilizaţionale. Ideea fundamentală nu s-a schimbat totuşi. Ea constă în respingerea culturii tradiţionale, deci în distrugerea ei, în scopul de a elibera (emancipa) omul de ea. Cultura, care conform concepţiilor clasice crea persoana umană, în perspectiva de stânga este sursa deformării acesteia. Desigur, conform doctrinei de stânga, este vorba numai de respingerea culturii tradiţionale (patriarhale, opresive, etc), adică a singurei culturi pe care o cunoaştem, iar în locul ei este propusă una nouă, nu întâmplător numită contracultură. Deocamdată, ea se rezumă la demitizare, demascare, deconstrucţie, etc, adică singurul impuls perceptibil în ea este distrugerea. Scopul acesteia ar fi eliberarea finală a persoanei umane, care, după această intervenţie chirurgicală, îşi va pierde orice consistenţă.

UE ca un vehicul al stângii

De cel puţin douăzeci de ani, Uniunea Europeană a devenit un vehicul pentru punerea în practică a acestor concepte ideologice. Dominaţia stângii a făcut în aşa fel încât, chiar dacă reprezentanţii părţii drepte a spectrului politic vin la putere, ei nu au curajul de a inversa schimbările pe care, sub lozincile progresului civilizaţional, le-au impus rivalii lor stângişti. În acest fel, treptat, realitatea europeană suferă o reformulare fundamentală, conform ideologiei de stânga.
Stânga s-a caracterizat întotdeauna prin rezerva faţă de sistemul parlamentar tradiţional. Acesta nu era pentru ea decât o democraţie formală, burgheză. Ca întotdeauna, în locul formelor existente, prin urmare, imperfecte, stânga propunea concepte ideale, adică diferite modele de putere a poporului: consilii muncitoreşti, diferite forme de auto-guvernare, etc. Şi, ca întotdeauna, atunci când aceste proiecte s-au dovedit a nu se potrivi realităţii, au fost completate, şi deci, înlocuite, cu autocraţia de sus în jos.

Trebuie deci recunoscut faptul că un anume tip de elitism a fost de la început înscris în proiectele stângii. Dacă oamenii în general nu se revoltă, şi deci, în sens fundamental, tolerează lumea înconjurătoare, atunci ei trebuie scuturaţi, treziţi şi convinşi spre alte comportamente. Această acţiune au luat-o asupră-şi „iluminaţii”, adică aceia care deţin formula mântuirii lumii. La un astfel de rol aspira grupul sau partidul revoluţionar, care trebuia să devină gândirea colectivă şi voinţa clasei muncitoare. Aşa cum proclama Lenin: ea va aduce conştiinţa în rîndurile proletariatului. Gramsci o formulează în mod direct. Omul în general, format în cultura tradiţională, nu este în stare să se elibereze singur de ea. De aceea, acest proces poate fi iniţiat şi condus numai de elitele revoluţionare, şi anume, de intelectuali.

Proiectul Uniunii Europene, cel puţin de la Maastricht încoace, este o concepţie anti-democratică. Democraţia modernă este asociată cu statul-naţiune. Cetăţenii au simţul binelui comun, care este Statul, şi îi aleg pe aceia care îl vor realiza cel mai bine. Acesta este un model ideal, dar dacă îl contestăm fundamental, societatea se transforma într-un spaţiu al concurenţei diferitelor grupuri de interese, în care cele dominante nu vor avea nici o motivaţie de a cultiva democraţia, ci dimpotrivă: vor avea exclusiv motivația de a-şi perpetua supremaţia. Vedem acest lucru acum în UE.

Deoarece nu există un demos (o naţiune) europeană, ci numai diferite naţiuni individuale ale acestui continent, Europa, luându-şi aparenţele democraţiei, în loc să pună de acord varietatea de interese, devine un câmp de negociere netransparentă între ţări, iar rezultatul este acela că încep să guverneze cei mai puternici. În spatele aparențelor unor soluţii „europene”, prin forţa lucrurilor, în special în situaţii de conflict, ei se conduc după beneficiile proprii. În plus, ei impun drept „moderne” şi „europene”, opţiunile ideologice dominante în ţările lor. Este o alegere de către stânga a individualismului hedonist, care reduce persoana umană la aici şi acum şi exclude orice altă perspectivă a existenţei sale.

După înfrângerile suferite de utopiile colectiviste, acestea au fost înlocuite de mitul auto-mântuirii fiinţei umane singure, emancipate de toate. În numele acestei ideologii este dus războiul cu religia şi cu cultura europeană tradiţională întemeiată pe aceasta, cu instituţia sa fundamentală, care este familia, şi cu toate identităţile tari (de exemplu, naţionale).

Deoarece nu există un demos (o naţiune) europeană, ci numai diferite naţiuni individuale ale acestui continent, Europa, luându-şi aparenţele democraţiei, în loc să pună de acord varietatea de interese, devine un câmp de negociere netransparentă între ţări, iar rezultatul este acela că încep să guverneze cei mai puternici. 

Utopia europeană

Noua revoluţie se realizează printr-o legislaţie deosebit de detaliată, impusă de sus în jos, care împiedică în mod fundamental democraţia şi reduce tot mai mult libertatea omului.

Utopia legislativă este o altă întruchipare a ideologiei de stânga, care ar vrea să proiecteze o dată pentru totdeauna o ordine perfectă. Se străduieşte deci, să înlocuiască structurile dinamice şi flexibile ale obiceiurilor şi eticii sociale, cu formalismul legal. Această utopică misiune, ca de obicei, se transformă în opusul ei, şi dă puteri tot mai arbitrare în mâinile juriştilor, şi prin urmare noii oligarhii europene, ai cărei elemente sunt aceştia. Odată cu atrofia culturii tradiţionale, adică a obiceiurilor şi eticii, şi cu limitarea democraţiei, puterea arbitrară a noii oligarhii este în creştere.

Paradoxal, în aceeaşi direcţie acţionează şi extinderea arbitrară şi inventarea de noi şi noi generaţii de drepturi ale omului. Desprinse de legile firii, şi deci de simţul ordinii universal accesibil, ele devin obiectul creativităţii arbitrare a eurocraţilor. Următoarea etapă a distrugerii comunităţilor tradiţionale, şi, prin urmare, şi a democraţiei, o constituie drepturile absolutizate ale minorităţilor, care privează majoritatea de drepturile sale fundamentale.

Ideologia de stânga a fost cea care a format Europa actuală, mai ales Uniunea Europeană. Faptul că mulţi dintre creatorii săi activi nu îşi dau nici ei seama de asta, pentru că dispreţuiesc ideile, în general, nu schimbă nimic. La baza acestor atitudini stă mândria, care le permite să asume proiectele cele mai aventuroase fără a cântări măcar posibilele lor consecinţe, precum și convingerea privind propria capacitate intelectuală, ce le-ar permite să rezolve ad-hoc toate problemele umane. Ea este însoţită de ignorarea, dacă nu de dispreţul, pentru realizări de care beneficiem, și care aparțin generațiilor ale căror acţiuni au creat puterea Europei. De fapt, aceşti aroganţi constructori ai noii realităţi nu îşi dau osteneala să înţeleagă natura civilizaţiei umane, sau să recunoască limitările acesteia, a căror neglijare duce la dezastru.

The following two tabs change content below.
Bronisław Wildstein

Bronisław Wildstein

Bronisław Wildstein e un intelectual polonez reprezentativ, jurnalist și publicist conservator, provenit din rândurile Solidarității și fost președinte al Televiziunii Poloneze, un susținător curajos al lustrației. A studiat filologia polonă la Universitatea Jagielona din Cracovia. Și-a început activitatea în opoziția anticomunistă în timpul studenției, în 1977, a fost unul dintre fondatorii SKS – Comitetul Studențesc al Solidarității – prima formă de opoziție structurată din Cracovia. În septembrie 2006, Wildstein a fost decorat cu Crucea de Ofiţer al Ordinului Renașterii Poloneze, pentru activitatea din opoziția anticomunistă de către preşedintele Lech Kaczynski.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.