Îngrijorări după numirea a 13 cardinali noi de către papa Francisc

10
Arhiepiscopul Matteo Zuppi
Arhiepiscopul Matteo Zuppi

Papa Francisc a numit duminica trecută 13 noi cardinali, printre care un arhiepiscop spaniol însărcinat cu punerea în aplicare a controversatului document Abu Dhabi, un prelat portughez care a susținut deschis „cea mai radicală călugăriță a Europei” și un episcop italian care a fost lăudat de părintele James Martin pentru sprijinul acordat catolicilor „LGBT”.

Noii cardinali, dintre care 10 vor fi eligibili pentru a vota într-un viitor conclav, vor primi pălăriile roșii cu ocazia unui Consistoriu uzual (o ședință oficială a Colegiului Cardinalilor convocată de Papa) pe 5 octombrie, în ajunul sinodului din octombrie 6-27 dedicat Amazonului.

În timp ce unii observatori consideră alegerile papei Francisc ca fiind în concordanță cu dorința sa de a veni în întâmpinarea celor marginalizați și de a ridica lumea în curs de dezvoltare, alții consideră numirile drept „cel mai liberal grup asamblat vreodată”.

Lista noilor cardinali ai Papei Francisc îl include pe arhiepiscopul Matteo Zuppi. Papa Francisc l-a numit pe Zuppi, în 2015, drept succesor al cardinalului Carlo Caffarra în funcția de arhiepiscop al Bologniei. Potrivit lui Aldo Maria Valli, un vaticanist veteran din Italia, arhiepiscopul Zuppi este „foarte popular la Vatican”. El are legături strânse cu comunitatea Sant’Egidio și a servit ca preot paroh la parohia Santa Maria din Roma în perioada 1981-2010, iar apoi ca eclesiastic general pentru comunitate. Papa Benedict al XVI-lea l-a numit episcop auxiliar al Romei în 2012.

Edward Pentin, reporter pe lângă Vatican, menționează într-un articol care îi descrie pe noii cardinali că Matteo Zuppi este „cunoscut drept un ‘preot al străzilor’ datorită deschiderii sale față de bătrâni, imigranți, țigani și dependenții de droguri”. El a participat și la “inițiativele de pace ale Sant’Egidio în Africa, în special la medierile pentru eliberarea misionarilor răpiți și la acordul de pace negociat cu succes în Mozambic și Burundi, în colaborare cu Nelson Mandela.”

Valli adaugă că el este și un „suporter puternic în favoarea primirii de migranți”, o temă care a fost o prioritate majoră a Papei Francisc. În timpul vizitei papei la Bologna în urmă cu doi ani, arhiepiscopul Zuppi a transformat o biserică romano-catolică locală veche „într-un mare restaurant” unde a găzduit un prânz pentru Papa împreună cu săracii din oraș. Stânga politică din Italia s-a bucurat de vestea că arhiepiscopului Zuppi i se va înmâna pălăria roșie, anunțând: „Avem un cardinal!”

Arhiepiscopul Zuppi a atras cea mai mare controversă atunci când a scris prefața la ediția italiană a cărții părintelui iezuit James Building, Building a Bridge. Potrivit revistei American Magazine, cartea susține o „nouă atitudine pastorală față de catolicii LGBT”. Părintele Martin a declarat pe Twitter, în urma anunțului Papei:

Cu toate acestea, potrivit lui Pentin, susținătorii arhiepiscopului Zuppi „au declarat publicației Registrul Național Catolic că poziția sa este mai nuanțată decât așa cum este descrisă de părintele Martin… și că, în timp ce arhiepiscopul solicită o abordare pastorală mai simțitoare în prefața sa, el reafirmă învățăturile Bisericii cu privire la această problemă și numește grupurile de informare catolică, cum ar fi ‘Curajul’, drept ‘instructive’.”

Blogul tradiționalist italian „Messa in Latina” a menționat, de asemenea în apărarea arhiepiscopului Zuppi, faptul că acesta „a celebrat întotdeauna, când i-a fost solicitat, Liturghia Tridentină”.

Papa l-a numit cardinal și pe arhiepiscopul José Tolentino de Mendonça, arhivar și bibliotecar al Sfintei Biserici Romane din iunie 2018. Potrivit lui Pentin, prelatul portughez a avut „o ascensiune meteorică”. El a fost „practic necunoscut în afara Portugaliei, până când Papa l-a desemnat drept predicator la sediul unde s-a retras pentru postul mare al Paștelui de anul trecut”, scrie Pentin. Arhiepiscopul, în vârstă de 74 ani și care deține un doctorat în teologie biblică, a fost numit în trecut consultant al Consiliului Pontifical al Culturii și apoi, la scurt timp, a fost înălțat la rangul de arhiepiscop.

Arhiepiscopul Tolentino de Mendonça este de asemenea o figură extrem de controversată, după ce a scris introducerea la o carte despre teologia feministă al cărei autor este sora benedictină Maria Teresa Forcades. Numită de către BBC „cea mai radicală călugăriță a Europei”, sora Forcades este cunoscută pentru promovarea „teologiei queer”, pentru susținerea avortului și a mijloacelor de contracepție. De asemenea ea pledează pentru hirotonisirea femeilor. Strident anticapitalistă, ea a fost descrisă de ziarul The Guardian drept „unul dintre cei mai expliciți… lideri de Stânga din sudul Europei.” Forcades a primit în 2015 permisiunea superiorului ei și a Sfântului Scaun de a renunța la veșmintele de călugăriță pentru a intra pe tărâmul politic și a conduce mișcarea Constituent Procés.

În introducerea la cartea ei, pe atunci părintele Tolentino de Mendonça a subliniat că apostolatul lui Forcades trebuie avut în vedere ca model pentru „eliberarea” creștinismului de legăturile dogmatice cu trecutul și prezentul. Meritul sorei Forcades, a accentuat Tolentino de Mendonça, este de „a sublinia importanța unei moralități a relațiilor care nu are reguli rigide și codificate”.

O altă numire este accea a lui Miguel Angel Ayuso Guixot, arhiepiscop din Sevilla în vârstă de 67 ani, membru al congregației Missionarii Comboniani Cordis Iesu care a ocupat funcția de președinte al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios din mai 2019. Numit în dicasteriu de Papa Benedict al XVI-lea în 2012, arhiepiscopul Ayuso Guixot vorbește mai multe limbi, inclusiv araba.

Înainte de numirea sa în funcția de șef al consiliului pontifical, arhiepiscopul Guixot a ocupat funcția de președinte al Institutului Pontifical pentru Studii Arabe și Islamice din Roma. În acest rol el a fost responsabil de supravegherea dialogului dintre Vatican și prestigioasa moschee și universitate Al-Azhar din Egipt, considerată Vaticanul lumii islamice sunnite. Arhiepiscopul Ayuso a jucat un rol esențial în întocmirea „Documentului despre fraternitatea umană pentru pacea mondială și conviețuire”, semnat la începutul lunii februarie în Abu Dhabi de către papa Francisc și șeicul Ahmed el-Tayeb, marele imam al moscheii Al-Azhar.

Documentul a stârnit o controversă considerabilă, deoarece a afirmat că „diversitatea religiilor” este „voită de Dumnezeu”. În ciuda apelului de săptămâna trecută al episcopului Athanasius Schneider către Papa Francisc, de a corecta oficial textul, Vaticanul a anunțat că un „Comitet Superior” a fost înființat în Emiratele Arabe Unite pentru implementarea documentului necorectat. Comitetul este format din șapte membri catolici și musulmani. Din comitet fac parte și părintele Yoannis Lahzi Gaid, secretarul personal al Papei Francisc, și arhiepiscopul Ayuso Giuxot.

Noile numiri ale Papei Francisc vor ridica numărul electorilor cardinali la 128, cu opt mai mult decât numărul maxim stabilit de Papa Paul al VI-lea în 1975. Ocazional și Papa Ioan Paul al II-lea a depășit limita de 120, a menționat Pentin. El a mai subliniat că noul număr „urmează să scadă rapid în lunile următoare”.

„Trei electori – cardinalul Laurent Laurent Monsengwo Pasinya din Kinshasa, cardinalul italian Edoardo Menichelli și cardinalul indian Telesphore Placidus Toppo – își vor pierde curând eligibilitatea de a vota, întrucât împlinesc 80 de ani în octombrie, iar alții vor depăși vârsta de vot anul viitor” a spus el luni. În 1970 Papa Pius al VI-lea a stabilit ca vârsta cardinalilor care îl aleg pe Papa să nu depășească 80 de ani.

După numirea oficială a noilor cardinali la consistoriul din 5 octombrie, Colegiul Cardinalilor va include 67 de cardinali electori (adică cei care pot vota la următorul conclav) numiți de Papa Francisc, 42 aleși de Papa Benedict al XVI-lea și 19 numiți de Papa Ioan Paul al II-lea. Prin urmare, cu al șaselea consistoriu, Papa Francisc va fi numit peste 50% dintre cardinalii electori.

SURSA   Life Site News

Print Friendly, PDF & Email
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentPolonia cere Germaniei reparații de război de peste 850 de miliarde de dolari
Articolul următorJihadist întors în Suedia cere „compensație pentru ajutorul social pierdut”
Emil Borcean
În 1985 am absolvit facultatea de geologie din București. După trei ani de stagiatură la mina de cărbune din Anina, în Banat, am renunțat la geologie și am învățat să fiu programator software. Am plecat din România în 1990, toamna. Am trăit patru ani în Anglia, 19 ani în Canada și aproape doi ani în Germania. M-am întors nu demult în țară. În 2007 am creat blogul Patrupedbun.net, care în 2010 a fuzionat cu blogul Dreapta.net. Din această fuziune s-a născut ILD.

10 COMENTARII

  1. Bergolio lucrează intens la politica de cadre.

    Vă recomand să citiți comentariile de la articolul de pe Life Site News. Pentru un catolic trebuie să fie deprimant ce se întâmplă.

    „Voi bate păstorul și oile turmei vor fi risipite”. Doar că aici niciun păstor nu este bătut. Păstorul este din alt film și face altă lucrare. În loc să bați păstorul, mai bine îl înlocuiești cu cine trebuie, ca să preiei toată turma. De ce să o risipești aiurea? Apoi, această turmă se unește „ecumenic” cu alte turme pentru a obține o turmă și mai mare. Ce viitor luminos!

  2. Asistăm la cunoscutul balans din cadrul instituțiilor umane – după o voltă la dreapta, prin Papa Benedict, avem volta la extrema-stângă, prin actualul…

    În timpul vizitei în România, Papa a fost mult mai reținut și mai plauzibil. Punctele respective – deschiderea spre filosofia extremei-stângi, avorturi și „drepturile” femeilor în biserică – sunt degradante chiar și pentru o biserică ce practică „aggiornamento”…
    Ca să nu mai vorbim despre teoriile cu migrația și săracii — de fapt o invitație ultra-liberal-marxistă la a pune umărul la ridicarea și mai sus a neo-Babelului.
    Vorba analfabeților puși de comuniști să conducă trebile primăriilor: „mai cetiți, măi tovarăși, mai cetiți !!” Adecă la Biblie !!!

  3. Dorin,

    Eu sunt greco-catolică și sunt deosebit de îngrijorată de anumite evoluții ce au loc în Biserica Catolică în acest pontificat.
    Cum vedeți, pe ILD, nu încercăm să le ascundem sub preș. Scriem despre ele.
    Când mi-a dat Dumnezeu ocazia, am spus ce am avut de spus chiar în fața Papei Francisc.

    Dar asta nu înseamnă că sunt binevenite pe ILD comentarii lipsite de respect la adresa Bisericii Catolice.

    Totuși, Biserica Catolică este cea care a condamnat în cei mai duri termeni comunismul, încă din secolul al XIX-lea. Alte confesiuni erau ocupate, în vremea aceea, ca și acum, să atace Biserica Catolică.

    De-a lungul ultimului secol, Biserica Catolică a fost ținta principală a infiltrării comuniste, așa cum arată nenumărate mărturii istorice. E adevărat, din păcate, această infiltrare a ajuns la un moment dat să se facă simțită. Dar Biserica nu se reduce la asta.

    Să nu uităm că, până una, alta, totuși, Biserica Catolică a fost cea care a semnalat și a respins revoluția sexuală (neomarxistă) șaișoptistă – v. enciclica Humanae Vitae.

    Așadar, cum spuneam în alt comentariu, n-are decât să dea cu piatra acea confesiune creștină care a făcut mai mult decât Biserica Catolică pentru a combate marxismul încă din vremea lui Marx și sexomarxismul încă din 1968; acea confesiune ai cărei conducători vizibili au făcut mai mult decât Ioan Paul al II-lea pentru căderea comunismului. Pontificatul Papei Benedict nu a reprezentat vreo „voltă”, ci continuarea liniei sfântului său predecesor.

    În trecutul mai îndepărtat, Biserica Catolică nu a avut numai papi sfinți. Unii chiar au fost departe de acest model. Dar Biserica a dăinuit peste veacuri. Va supraviețui și acestor vremuri, nu vă faceți griji.

    Mai bine să vedem cum supraviețuim noi, ca nație, în cadrul Civilizaței Creștine.

  4. Anca,

    mă gândeam eu că o să scrii ceva în acest sens. Pe puncte:

    – personal nu mă consider vreun porte-parole al Bisericii ortodoxe.
    – nu am discutat despre toate poziționările istorice ale Bisericii catolice în problemele ce le-ai prezentat. Am discutat doar evoluțiile din articolul de mai sus. Probabil e un aspect temporar, dar deocamdată prevalent !
    – infiltrările au fost prin toate bisericile, mai ales în Estul european, detoxifierea le privește pe fiecare…
    – continui să cred că nu puțini dintre „miloșii” tuturor bisericilor Creștine de azi (relativ la problemele migrației, ajutoarelor sociale,etc.) nu sunt conștienți de ceea ce am numit neo-Babelul contemporan. Chiar că ar trebui mai multă atenție, dacă nu vrem să lăsăm o lume cu totul haotică nepoților !!

  5. Dorin,

    Nu zice nimeni că trebuie să fii porte-parole BOR. Doar că nu vorbești din sferă, de deasupra oricăror confesiuni. Fiecare vorbește de undeva, dintr-o situație reală. Una e dacă vorbești din interiorul BC, alta e dacă vorbești dinspre BOR, alta dacă vorbești dinspre o confesiune protestantă. Și cu totul alta e dacă vorbești dinspre ateism, new-age, budism, islam, comunism și alte păgânisme.

    O condiție esențială a rămânerii în adevăr este respectul proporțiilor.

    De aceea

    – sunt importante toate poziționările istorice cu privire la vetero- și la neomarxism, ale tuturor confesiunilor, toate participă la alcătuirea tabloului în care ne găsim astăzi;

    – când spui că evoluțiile prezentate în articol constituie un aspect „prevalent”, ar trebui să ai posibilitatea de a le măsura cumva, în raport cu întreaga Biserică Catolică.
    Depinde ce parametru iei ca reper, dar realitatea arată așa:
    Comunitățile în care ierarhia a rămas fidelă credinței și moralei catolice normale sunt și cele în care practica religioasă este mai intensă și se înregistrează un număr mult mai mare de vocații la preoție și la călugărie.
    Cei care vor „progres” nu prea umblă la biserică, iar ierarhii progresiști nu prea au credincioși la slujbe, și pe acelea le fac rar. Bisericile le închid, sau le dau musulmanilor, și nu mai au amatori pentru preoție.
    Adică, în termeni de viață creștină, putem spune că în Biserică prevalează fidelitatea. „Progresistul” nu stă mult în Biserică, ori a plecat deja, ori e pe plecate.
    Pentru fiecare episcop neamț care promovează erezii și apostazii, sunt cel puțin zece episcopi africani, care sunt gata mâine să moară pentru Domnul, pentru a păstra credința întreagă.

    Dacă însă luăm ca reper acoperirea media, atunci, pentru o apariție mediatizată în lumea întreagă a unui episcop african avem cel puțin 100 de apariții mediatizate în lumea întreagă ale episcopului neamț.
    Când însă spunem „prevalează” ar trebui să ne referim la realitate, nu la imagini virtuale.

    Mă aștept să spui aici că te referi la papa. Adică, ar „prevala” curentul progresist, în sensul că în prezent e sprijinit de papa.
    Ideea e că papa în Biserica Catolică are foarte mare putere, dar nu poate face chiar orice. Și ascultarea pe care i-o datorăm nu e mai mare decât cea pe care o datorăm Mântuitorului. Pronunțările unui papă nu sunt acoperite de infailibilitate decât în anumite condiții, bine definite și bine semnalizate. Papa Francisc nu a avut până acum nicio astfel de pronunțare.

    În general, un papă nevrednic poate face mult rău Bisericii dar nu ar putea să o ducă de râpă, pentru că nu e a lui.

    – zici: „infiltrările au fost prin toate bisericile, mai ales in estul european”.

    Dar și aici diferența constă în proporții. Cum arăta episcopatul catolic polonez în anii 80 și ce făcea el, cum arăta cel ortodox românesc și ce făcea el. Ca să nu mai zic și de cel greco-catolic.
    Așadar, deși au fost toate atacate și infiltrate, nu toate bisericile au rezistat la fel de bine.

    Cred că, dacă fiecare își vede mai întâi bârna din propriul ochi, și abia apoi se uită la paiul din ochiul celuilalt, discuția poate avea loc.

    Adică, poți să critici aggiornamento-ul catolicilor, dacă nu ai uitat cum s-a aggiornat BOR.

    Sunt de acord însă că, orice creștin necatolic din lumea asta are de ce să fie nemulțumit de compromisurile făcute de catolici, pentru simplul motiv că Biserica Catolică e cea mai mare și deci impactul acțiunilor ei este important pentru toată Civilizația creștină.

    Dar, la proporțiile României, lucrurile stau invers.
    Pe mine mai degrabă mă îngrijorează că BOR nu pare să fie în stare să se lupte cu neo-marxismul – nu s-a luptat nici cu veteromarxismul; nu e în stare să producă o cultură politică de inspirație creștină, ca aceea din Polonia (și de aceea clasa intelectuală și clasa politică de la noi sunt așa cum sunt); nu pare nici măcar să înțeleagă natura marxistă a atacurilor anticreștine actuale, și tinde să dea vina (cum altfel) pe Occident în general. Orele de religie pentru care ne-am luptat cu toții nu imunizează tinerele generații de ortodocși decât împotriva catolicilor și protestanților, nimeni nu pare să fie în stare să-i prevină împotriva periciolelor ideologice.

    Eu nu vreau ca BOR să piardă războiul cultural, pentru că asta va avea un impact dezastruos asupra României în întregime. De aceea am încercat să evit să fac aceste reproșuri, pentru că eu nu vreau să mai dau și eu în BOR, și așa are cine să o facă.

    Dar dacă tot suntem la capitolul critică, atunci să respectăm totuși proporțiile.

  6. Dorin,
    Eu nu aș spune că Papa Benedict a fost de dreapta. A fost un papă care a afirmat învățătura bisericii sale, neschimbată și nediluată. Pentru cineva din afară, a afirma ceea ce Biserica Catolică a afirmat mereu poate părea de dreapta. În realitate, înseamnă doar să rămâi fidel credinței tale. Cred că Benedict a încercat să țină cârma dreaptă, dar realitatea de sub el (curia, ierarhia catolică) nu prea a mai răspuns la comenzi. Poate mă înșel, nefiind foarte familiarizat cu subiectul.

    Pe Papa Francisc l-am privit cu simpatie la început (sunt ortodox). Avea niște declarații care făceau deliciul presei, fiind mai non-conformiste, mai altfel decât ce te-ai fi așteptat de la o față bisericească. Te făceau să zâmbești, să meditezi, să vezi lucrurile diferit. Apoi, pe măsură ce timpul a trecut și am văzut și faptele, s-au ridicat tot mai multe dubii. Deodată, parcă tot ceea ce spune sună ambiguu, poate fi interpretat și într-un fel (fidel tradiției) și în altul (marxism edulcorat). Dar dacă vorbele meșteșugite îți pot ascunde intențiile o perioadă, cu faptele e mai greu. Faptele și consecințele lor arată ce roade faci, bune sau rele.

    În această perioadă se pregătește Sinodul Amazonian (6-27 oct. 2019). Documentele de lucru pregătite pentru acest sinod al Bisericii Catolice au născut deja controverse printre unii prelați și laici catolici informați. Rămâne de văzut și analizat documentele finale care vor rezulta din sinod, dar simplul fapt că fie și într-un document preliminar, de lucru, se promovează o doctrină de tip „șpriț” (vin+apă) între creștinism și păgânism ridică serioase semne de întrebare. Iar asta vine după Amoris Laetitia, documentul privind familia și mariajul emis de Papă în 2016, în urma Sinodului dedicat familiei și care pare a relaxa modul de administrare a sacramentelor. Și în acest document se regăsesc niște pasaje foarte ambiguu formulate. Solicitările scrise ale unor prelați adresate Papei Francisc pentru a clarifica lucrurile sau de a corecta documentul au rămas fără răspuns concret.

    Anca Cernea,
    Vă urmăresc de mult și vă apreciez, dar am dubii că mai există o Civilizație Creștină. Trăim într-o civilizație post-creștină. Cultura dominantă nu mai are aproape nimic de a face cu creștinismul. Creștinii sunt o minoritate în spațiile geografice în care a fost odată o civilizație creștină. Creștinismul este în recul. În Europa, inclusiv în România, se fac multe botezuri, căsătorii la biserică sau înmormântări religioase însă credincioși veritabili (practicanți) sunt puțini. Elitele din țările noastre, adică cei care iau decizii și împing societatea într-o parte sau alta, mai sunt oare creștine? Cazul polonez este o excepție fericită. Un om politic care este creștin practicant nu are ce căuta pe o poziție de vârf în UE sau în vreuna din țările Europei. Ar fi văzut din start ca un corp străin.

    Așadar, problema nu cred că este cum să supraviețuim în cadrul civilizației creștine care oricum nu mai există, ci cum să ne câștigăm intrarea în Împărăția lui Hristos, singura „civilizație” în care merită să trăiești. Aceasta a fost „problema” încă din timpurile lui Iisus. Iar la mântuire se poate lucra indiferent că trăiești în Imperiul Roman, în Imperiul Bizantin, în Sfântul Imperiul Romano-German, în URSS sau în UE.

    A nu se înțelege că nu pun preț pe implicarea în viața publică, în politică. Spun doar că această preocupare este secundară în raport cu cealaltă, singura care contează în final.

    Scopul creștinului este oare supraviețuirea, sau Învierea?

  7. ridike

    Încep cu sfârșitul: Bineînțeles că ceea ce contează în primul rând este mântuirea, și abia apoi supraviețuirea biologică.
    Cel care va încerca să-și scape viața o va pierde.

    Am mai scris asta, și pe ILD și în alte locuri: Civilizația Creștină nu reprezintă scopul final al strădaniei Bisericii și a fiecărui creștin în parte. Ea este un efect benefic colateral, obținut cf. principiului că, dacă urmărim Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Sa, toate celelalte ni se vor adăuga nouă. Civilizația Creștină este unul dintre acele lucruri bune care ni se vor adăuga nouă, dacă ținem calea Împărăției lui Dumnezeu și căutăm dreptatea Sa.

    Dar nu văd de ce să renunțăm la acest lucru bun.

    Nu sunt de acord că trăim într-o lume postcreștină.
    Cum îi spuneam și lui Dorin, criteriul nu e Germania, UE, etc. Faptul că nu poți ajunge comisar în UE dacă ești creștin, constituie, ca să mă exprim în limbaj medical, un element prognostic prost pentru UE, nu pentru creștinism. Creștinismul e pe lumea asta de 2000 de ani. UE e de vreo două decenii. Și deja i s-a desprins o bucată mare, restul fiind tot mereu în criză. Nu știu cât o să mai fie UE, dar știu sigur că Biserica o să fie, pentru că așa a zis Mântuitorul, că porțile iadului nu o vor birui, și pentru că așa am văzut și din istorie până acum, o mulțime de împărății și de orânduiri au venit și au plecat, Biserica a trecut prin nenumărate vitregii, și a rămas.

    Polonia este, într-adevăr o situație deosebită. Dar ar trebui să o privim ca exemplu, nu ca o ciudățenie. Și, de altfel, nu e singură. Exemplul Braziliei e mai aproape, cred eu, de situația noastră, deși mai departe geografic. Ar trebui să-l considerăm încurajator.

  8. Doamna Anca Cernea, nici eu nu cred ca traim intr-o lume „post”crestina. In afara de multe alte motive, ma gandesc la descrierea facuta de H.R.Patapievici in anumite conferinte (o redau cu cuvintele mele): odata cu venirea Mantuitorului pe pamant, a avut loc o schimbare majora a mintii umane, mai intai in cercul mai apropiat al apostolilor, crestinilor cu intelegerea cea mai desavarsita, dar care s-a raspandit apoi in cercuri tot mai largi. E o schimbare radicala, greu de descris, un fel de fecundare a mintii cu ceva infinit. A rezultat o minte-instrument de putere foarte mare, care poate realiza lucruri imposibil de conceput macar altor tipuri de minte – stiinta, explorare, universalitate etc… Ce pare uimitor e ca acest tip de minte functioneaza chiar daca a uitat sau chiar se revolta impotriva originii ei (ateism sau alte chestii „inteligente). Cuvintele, conceptele, sunt crestine sau anti-crestine. Odata intamplat acest fapt (aparitia acestei minti), totul graviteaza in jurul lui. Nimic nu se poate ridica la inaltimea lui.
    De aceea „post-crestin” e un termen care incearca sa arunce crestinismul in derizoriu, dar folosind totusi acest cuvant atat de, nu-i asa, neinsemnat…

  9. Și eu văd Polonia ca un exemplu de normalitate, ceva de urmat, nu o ciudățenie. Faptul că pentru mulți oameni pare o ciudățenie în contextul european de astăzi este însă simptomatic pentru lumea în care trăim. Normalitatea a ajuns să fie tot mai rară și să pară ciudată pentru mulți.

    „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” De asemenea, Hristos ne-a spus că Biserica lui va dăinui și „porțile Iadului nu o vor birui”. Pe baza acestor argumente, putem spune că creștinismul va dăinui, într-un fel sau altul, până la sfârșitul veacurilor.

    Când afirm că trăim într-o lume post-creștină, nu vreau să spun că creștinismul a dispărut, că nu mai sunt creștini pe lume sau că Evanghelia nu mai este relevantă sau actuală. Mă refer la faptul că forțele culturale, economice, politice care domină astăzi lumea nu mai sunt creștine sau inspirate de creștinism. Alte forțe (concepții, doctrine, ideologii, sisteme de idei) dau tonul. Începând din sec. IV când a devenit religia majoritară, dacă nu chiar unică în Europa, și până în preajma Revoluției Franceze, creștinismul a modelat societatea și cultura acestei părți de lume și a dat naștere unei civilizații creștine. De circa 200 de ani creștinismul este în recul. Este o realitate pe care o regret, dar pe care nu am cum să nu o constat. Are loc o de-creștinare lentă a lumii, a instituțiilor, a culturii, a concepțiilor. Cultura dominantă nu mai este creștină. Luați orice roman, film, piesă de teatru, cântec, desen animat sau orice alt produs cultural de succes și veți vedea că nu are aproape nimic de-a face cu ethosul creștin. Trăim într-o cultură total diferită, chiar opusă esenței creștinismului. Creștinii sunt minoritari, inclusiv în spațiile în care altădată erau majoritari. Nu vă luați după numerele din statistici, căci foarte mulți își declară religia la recensământ, însă foarte puțini sunt cu adevărat catehizați, au habar despre ce este religia lor și o practică, o trăiesc zi de zi. Suntem creștini doar cu numele. Din acest motiv roadele noastre nici nu se văd, pentru că nu există.

    În primele secole creștine, dacă un credincios nu participa 3 sau 4 duminici la Sf. Liturghie era dat afară din Biserică, adică nu mai era considerat creștin și trebuia să treacă printr-un proces de readmisie. Astăzi, dacă un creștin merge 3 sau 4 duminici consecutive la Biserică este mai degrabă un „ciudat”. Probabil e considerat habotnic de către cunoscuți.

    „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?” (Luca 18:8)

  10. Ceea ce spuneți e adevărat, dar doar într-o oarecare măsură și într-un anume context.

    Poate că se pierd creștini în Vestul Europei, dar nu numai Vestul Europei se pune. În China, în țările silamice, în cele mai grele condiții de persecuție, numărul creștinilor continuă să crească.
    De-a lungul istoriei, unele ținuturi, odinioară creștine, au ajuns să fie dominate de musulmani – v. Asia Mică, Afrivca de Nord. Dar asta nu a fost neapărat o situație ireversibilă, mereu și peste tot. V. Spania, Reconquista.

    Numai Dumnezeu știe ce urmează să se mai întâmple. Dar ne spune „îndrăzniți, Eu am învins lumea”.

    Cred că ar trebui să fim mai încrezători, mai îndrăzneți.

    A propos de Polonia. Am primit de la niște prieteni polonezi o pungă cu hârtii, presă clandestină de-a lor, din anii 80. Ei nu mai aveau ce să facă cu hârtiile, voiau să le arunce, dar mie mi se păreau extrem de prețioase.
    Am găsit acolo, de exemplu, un articol în care cineva cântărea argumente pro- și contra unei lupte armate împotriva regimului comunist. Vă dați seama ce probleme discutau oamenii aceia, ce preocupări puteau să aibă?! În plină lege marțială!
    De altfel, Solidaritatea Luptătoare chiar avea în vedere concret o astfel de variantă, și deja făcuseră rost de ceva arme, da arme!- unele fiind produse clandestin de muncitori prin uzinele socialiste (asta am găsit într-o carte apărută acum câțiva ani, care documentează istoria Solidarității Luptătoare, al cărei șef legendar era Kornel Morawiecki, tatăl actualului premier).

    Vă zic asta nu pentru a începe acum o discuție dacă era bine sau era rău să fi pus bombe și să fi tras în milițieni.
    Altceva mi se pare important pentru discuția de față: dacă gândeau așa, ba chiar treceau și la acțiune, înseamnă că oamenii aceia nu erau intimidați de omniprezența comunismului, de atotputernicia URSS, de „destindere”, de Ostpolitik și de compromisurile Vestului, de faptul că regimul părea să se fi instalat pentru veșnicie, și să fi creat deja o nouă normalitate, în care partidul domina totul, media, școala, uzina, magazinele, bibliotecile, moda, arhitectura, până și mobilierul stradal, și pe străzi bântuia miliția, ZOMO, și chiar militarii sovietici.
    Amintiți-vă cum era lumea noastră în anii 80.
    Mi se pare o dovadă extraordinară de forță morală, nu doar a unui om, ci a multor oameni, de vreme ce s-a putut alcătui din ei o organizație (mare, importantă, eficientă).
    Nu se lăsau impresionați de aparenta soliditate și imuabilitate a sistemului. Dimpotrivă, făceau planuri, cum să-i dea jos. La o adică, inclusiv pe calea luptei armate, de ce nu?
    Mie îmi dau lacrimile, sincer vă zic, atunci când citesc aceste lucruri și îmi amintesc în ce vremuri sinistre și lipsite de orice speranță îndrăzneau oamenii ăia nu doar să viseze, ci chiar să se apuce concret de asemenea planuri.

    Contează mult moralul în război. Asta se aplică și în războiul cultural. Chiar dacă forțele sunt inegale, acela care e mai îndrăzneț și mai încrezător în victorie, are șanse mai bune.

    Nu trebuie nici să exagerăm puterea adversarilor. Ea e în mare măsură simbolică, virtuală. Sunt unii care par atotputernici, pentru că îi vezi mereu la televizor. Ei și? Dacă închizi televizorul, și te uiți la realitatea din jur, nu cred că vezi atâta sexomarxism cât ar vrea inginerii sociali de la UE și oengeurile lui Soros; lumea în care trăim de fapt nu e aia, ideologii operează într-o lume paralelă, într-un delir. În minciună.

    Dar Adevărul are forță proprie.
    Și, cum zicea Arhiepiscopul Michalik, „pentru a impune o minciună, ai nevoie de un sistem, de bani, de media, de mulți agenți. Pentru a spune adevărul, ajunge un singur om”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here