Benedict și criticii săi (card. Gerhard Ludwig Müller)

0
Benedict XVI
Benedict XVI

Cardinalul Müller intervine în dezbaterea iscată de publicarea, acum două săptămâni, a reflecțiilor papei emerit Benedict XVI privind originile abuzurilor sexuale din Biserica Catolică. Benedict XVI punea acest flagel, ajuns la apogeu în anii ’70 și ’80, pe seama revoluției sexuale, a promiscuității din unele seminare catolice în care se formaseră adevărate „clici homosexuale” și a derivei teologiei morale catolice din acea vreme, care, renunțând la fundamentarea pe legea naturală, ajunsese să relativizeze păcatul. Müller și Benedict au condus Congregația pentru Doctrina Credinței, organism care, în 2001, a primit competență exclusivă în judecarea cazurilor de abuzuri sexuale contra minorilor.

Benedict and His Critics, by

Cardinalul Müller
Cardinalul Müller

Papa Francisc este mulțumit de analiza profundă a lui Benedict XVI privind motivele crizei abuzurilor sexuale din Biserică și recunoscător predecesorului său pentru că a indicat concluziile care trebuie trase de cei ce aflați în poziții de răspundere. Benedict XVI are o experiență bogată în această chestiune, o experiență dată de slujirea lui ca preot (din 1953), ca profesor de teologie (1957), ca episcop (1976), ca Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței sub Papa Ioan Paul II (1981-2005) și ca papă (2005-2013).

În Biserică, instrumentul esențial contra abuzului sexual este scrisoarea apostolică Sacramentorum sanctitatis tutela (2001). Această reglementare ne trimite la Ioan Paul II și Joseph Ratzinger, dovedind că Benedict a fost și este cel mai important personaj în lupta Bisericii împotriva acestei crize. [n.n. Papa Ioan Paul II a decis competența exclusivă a Congregației pentru Doctrina Credinței, condusă de card. Ratzinger, viitorul Papă Benedict XVI, în ceea ce privește dosarele privind abuzuri sexuale contra minorilor]. El are viziunea cea mai cuprinzătoare și cea mai profundă înțelegere a acestei probleme, a cauzelor și istoriei acesteia. El este într-o poziție mai bună decât toți orbii care vor să-i conducă pe alți orbi – dar nu pe orbii cei adevărați de care Isus se îndură, ci pe aceia despre care Isus avertizează că văd și totuși nu vor să vadă (Luca 6:39 , Matei 13.13).

La 92 de ani, Benedict al XVI-lea este capabil de o reflecție teologică mai profundă decât criticii lui, cărora le lipsește respectul și care sunt orbiți ideologic. El se poate apropia de sursa focului care a incendiat acoperișului bisericii. Incendiul catastrofal de la Paris, care a cuprins unul dintre cele mai venerabile lăcașuri ale lui Dumnezeu, are și el un înțeles simbolic: ne face să apreciem din nou strădania pompierilor buni în loc să-i învinovățim pentru pagubele produse de apa cu care au acționat împotriva flăcărilor. Reconstruirea și reînnoirea Bisericii întregi poate reuși doar în Hristos – dacă ne purtăm ghidați de învățăturile Bisericii în ceea ce privește credința și morala.

Aceia care, pe seama tinerelor victime ale abuzurilor sexuale, încearcă să înlocuiască învățătura morală a Bisericii fundamentată pe legea naturală și revelația divină cu o moralitate sexuală auto-confecționată în conformitate cu principiul egoist al plăcerii din anii 1970, nu doar creează erezie și schismă, dar instigă în mod deschis la apostazie.

Adunarea recentă de la Roma a șefilor conferințelor episcopale (21-24 februarie 2019) ar fi trebuit să dea semnalul începutului atacării la rădăcină a răului abuzului. Doar dacă ajungem la aceste rădăcini, Biserica lui Isus își poate recăpăta credibilitatea ca sacrament al răscumpărării lumii și poate comunica din nou credința care aduce mântuirea ce ne unește cu Dumnezeu. Din nefericire, concluziile practice rezultate din această adunare nu au fost încă făcute publice și astfel Conferința Episcopilor din S.U.A. nu își poate pune în practică măsurile pe care și le suspendase [în așteptarea concluziilor adunării preconizate].

Relatările experiențelor victimelor abuzurilor săvârșite de persoane hirotonite au cutremurat participanții la adunare. Dar și analizele generalizatoare și neutre ale unora dintre vorbitorii oficiali au produs neliniște. Aceasta a fost, cu siguranță, o consecință a faptului că nu s-a permis intervenția în adunare a unora dintre cei mai competenți cardinali în această temă, precum cardinalul Seán O’Malley, președintele Comisiei Pontificale pentru Protecția Minorilor, sau cardinalul Luis Ladaria, prefectul Congregației pentru Doctrina Credinței.

Fiecare proces canonic de investigare a dosarelor de delicte sexuale grave conține sute de pagini de informații de la sursă și oferă o înțelegere directă, bazată pe fapte, a modurilor de acțiune care permite tragerea unor concluzii cu privire la profilul autorilor și feluritelor circumstanțe. La polul opus, a explica fenomenul ca rezultat al „clericalismului” sau al „presiunii sexuale a celibatului care se descarcă asupra copiilor” legată de „alcătuirea ierarhică a Bisericii” și de „sacralitatea preoției”, înseamnă a te folosi de meme, de șabloane prefabricate născute dintr-un orizont îngustat de ideologie. Astfel de explicații subminează „toleranța zero” ca unică abordare corectă a fenomenului. Abuzarea sexuală a adolescenților sau chiar a seminariștilor adulți nu poate fi tolerată în nicio situație, chiar dacă făptuitorul dorește să se scuze invocând consimțământul reciproc între adulți. Numai o respectare strictă a disciplinei bisericești și existența unor sancțiuni dure poate descuraja făptuitorii potențiali și poate da victimei sentimentul că s-a făcut dreptate.

E lesne să-i acuzi pe alții de „clericalism”, dar în mod ironic mulți dintre cei care folosesc acuzația de „clericalism” pentru a-i ataca pe alții sunt ei înșiși pasibili de aceasta: orice episcop care le cere preoților săi să distribuie Sfânta Împărtășanie persoanelor care nu sunt în deplină comuniune cu credința Bisericii sau celor care trebuie să fie iertați de un păcat grav prin Taina Mărturisirii înainte de a se putea apropia de Euharistie, este el însuși super-clericalist. El abuzează de autoritatea primită de la Hristos pentru a-i forța pe alții să acționeze împotriva poruncilor lui Hristos, chiar amenințându-i cu sancțiuni bisericești. În astfel de cazuri, regula apostolică – „trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” – se aplică și în Biserică (Faptele Apostolilor 5,29, declarația din 1875 a episcopilor germani împotriva amestecului Prusiei în chestiuni bisericești, DH 3115).

Încercările istețe, dar zadarnice, de a lega infracțiuni individuale de dispozițiile generale [bisericești] nu au o bază factuală: infracțiunile nu-și au nicidecum izvorul în structura sacramentală a Bisericii, ci, din contră, o contrazic. Toți aceia care susțin așa ceva nu fac decât să-și arate propria incapacitate și refuz de a discuta sincer despre contribuția și propunerile lui Benedict în ceea ce privește acest acest subiect exploziv. Unor ideologi care și-au expus intelectul și morala slabe chiar li sa permis să-și reverse ura și disprețul pe o platformă finanțată de Conferința Episcopilor Germani. Fără să vrea, astfel de autori aduc argumente în plus pentru diagnosticul lui Benedict privind eșecul unui anume tip de teologie morală care multă vreme nu a fost catolică.

Cea mai infamă acuzație este că Benedict ar împiedica lupta Papei Francis împotriva abuzului, deși Francis nu face și nu poate face nimic decât să continue măsurile predecesorului său și să acționeze el însuși și Congregația pentru Doctrina Credinței împotriva încercărilor dăunătoare ale acelora care vor să minimalizeze sau să ascundă abuzul. Benedict, spunând adevărul, nu contribuie la o schismă; o fac însă toți aceia care reprimă adevărul și se ascund în spatele unui verbiaj psiho-social. Aceia care, pe seama tinerelor victime ale abuzurilor sexuale, încearcă să înlocuiască învățătura morală a Bisericii fundamentată pe legea naturală și revelația divină cu o moralitate sexuală auto-confecționată în conformitate cu principiul egoist al plăcerii din anii 1970, nu doar creează erezie și schismă, dar instigă în mod deschis la apostazie.

Scandalul ajunge la apogeu când vina nu cade în seama acelora care încalcă poruncile lui Dumnezeu, ci când poruncile însele sunt învinovățite pentru păcatele lor: cauza păcatului devine Dumnezeu, acuzat că ne împovărează prea mult.

Încălcări ale poruncilor lui Dumnezeu s-au produs întotdeauna. Dar seria de crime sexuale din perioada 1960 – 1980, comise de preoți care, prin hirotonire, în persoana lui Hristos (Vatican II, Presbyterorum ordinis 2), îi învață, îi conduc ca păstori și îi sfințesc pe credincioși, este deosebit de gravă. Astfel de infracțiuni, pe lângă și deasupra rănilor provocate de abuzurile sexuale, zdruncină profund credibilitatea întregii Biserici și pun în pericol credința victimelor în Dumnezeu și încrederea lor firească în slujitorii lui Hristos. Mulți dintre acești infractori nu au avut un simț al vinovăției, nu au știut ori au respins de-a dreptul învățătura condamnării morale a actelor sexuale cu adolescenți sau cu adulți în afara căsătoriei. Cine le-a deformat conștiința în așa hal încât nu mai știau cât de grave sunt păcatele prin care „nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii (…) nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6: 9)?

Scandalul ajunge la apogeu când vina nu cade în seama acelora care încalcă poruncile lui Dumnezeu, ci când poruncile însele sunt învinovățite pentru păcatele lor: cauza păcatului devine Dumnezeu, acuzat că ne împovărează prea mult. Desigur, nimeni nu o afirmă așa direct; în schimb, Biserica este acuzată că interpretează poruncile lui Dumnezeu într-un mod învechit. Prin urmare, se spune, noi acum trebuie să inventăm (sau, așa cum se exprimă în limbaj eufemistic, să „dezvoltăm în continuare”, adică „să falsificăm”) o nouă moralitate sexuală în acord cu descoperirile științelor umane moderne, moralitate care lasă „filantropic” neatinsă realitatea factuală a vieții oamenilor. La elaborarea unor astfel de propuneri, este uitat convenabil ceea ce altfel este ușor admis: anume, că o știință bazată pe fapte și „obiectivă” fără presupoziții nu există și că antropologia pe care se fundamentează influențează întotdeauna felul în care sunt interpretate datele cercetării. Moralitatea se referă la deosebirea dintre bine și rău. Poate adulterul să fie bun doar pentru că o societate de-creștinată gândește altfel decât o impune Porunca a șasea?

Când Pavel spune că urmare a negării creatorului și a disprețului păcătoșilor față de Dumnezeu „bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea” (Romani 1:27 ), este serios și clar în ceea ce, evident, vorbește. Cum de știu exegeții că în spatele înțelesului evident al acestor cuvinte s-ar afla altceva, chiar total opus? În fapte imorale săvârșite mai ales împotriva iubirii conjugale și a fecundității acesteia, Pavel descoperă o negare a lui Dumnezeu, pentru că voința creatorului nu este recunoscută ca măsură a bunei noastre fapte. Pentru viața Bisericii, aceasta are o altă consecință importantă: putem admite la hirotonire numai candidați care dețin și ei premisele naturale, care sunt capabili din punct de vedere intelectual și moral și care manifestă disponibilitatea spirituală de a se dărui în totalitate slujirii Domnului.

Așa cum, pe bună dreptate, subliniază Benedict al XVI-lea, ne putem îndepărta de căi greșite numai dacă înțelegem sexualitatea bărbatului și a femeii ca dar al lui Dumnezeu, care nu slujește plăcerii narcisiste, dar are își are adevăratul scop în iubirea dintre soți și responsabilitatea pentru o familie. Numai în contextul mai larg al lui Eros și Agape, poate avea sexualitatea puterea de a construi persoana umană, Biserica și statul. Altfel, aceasta duce la distrugere. Numai o viziune materialistă și ateistă vede renunțarea voluntară la căsătorie a celibatului preoțesc și a vieții călugărești ca provocând abuzuri sexuale împotriva adolescenților. Nu există nici o dovadă pentru aceasta; datele statistice despre abuzul sexual spun contrariul.

Viziunea ateistă transpare și din argumentele acelora care acuză pentru infracțiunile de abuz un „clericalism” născocit sau structura sacramentală a Bisericii. În terminologia teologică, „cler” vine din „părtășia aceleiași slujbe” (Faptele Apostolilor 1:17) pe care Matia a primit-o atunci când a fost ales în slujba apostolică, pe care, ca „slujitor al Cuvântului” (Luca 1:2), trebuia să o exercite în episcopat (Fapte 1:20) și ca `„păstor” (1 Petru 5: 2). Episcopii și preoții nu sunt hirotoniți ca „oficiali” (cu salariu stabil și pensie de stat), ci ca slujitori ai lui Hristos în predicare, ca administratori ai misterelor din liturghia divină și din sacramente și pentru slujirea cu Bunul Păstor care își dă viață pentru turmă. Există o unitate profundă între clerici și toți cei botezați în misiunea comună a Bisericii. Laicii nu ar trebui să vadă în cler niște funcționari orbiți de putere pe care să îi invidieze pentru „privilegii clericale” demne de revendicat.

O astfel de gândire este posibilă numai într-o Biserică secularizată, condamnată cu siguranță la pierzare în orice țară în care o astfel de ideologie ajunge dominantă. În loc să ne înconjurăm cu consultanți în mass-media și să căutăm ajutor pentru viitorul Bisericii de la consilieri economici, cu toții – cler, călugări și călugărițe, credincioși laici, în special cei căsătoriți – trebuie să ne reorientăm către originea și miezul credinței noastre: Dumnezeul întreit, întruparea lui Hristos, revărsarea Spiritului Sfânt, apropierea de Dumnezeu în Sfânta Euharistie și în spovada deasă, rugăciunea zilnică și disponibilitatea de a fi ghidați în viața noastră morală prin harul lui Dumnezeu. Nimic altceva nu oferă o cale de ieșire din actuala criză a credinței și a moralei într-un viitor bun.

Gerhard Ludwig Cardinal Müller, fost prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței

Print Friendly, PDF & Email

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here