Minciuna 1: „România a trădat Germania.”
După cum observa Prof. Adrian Cioroianu „România nu a trădat Germania, ci pe un Hitler pe care chiar şi nişte eroi germani încercaseră deja să-l omoare, în cateva rânduri. Un Hitler care transformase Germania într-un stat zombificat şi mancurtizat.” A susţine că grija faţă de cariera lui Hitler era prioritatea românilor la 23 august 1944 e o dovadă de prostie şi de atitudine antiromânească, mascate cu greu printr-un maximalism moral de paradă. Cuvântul dat de Ion Antonescu unui criminal nebun nu putea fi pus înaintea salvării unor mii de vieţi prin scurtarea războiului, a şansei de a recâştiga Transilvania, de a evita distrugeri materiale şi de a menţine (măcar un timp) o administraţie normală.
Absenţa unor manifestări de rebeliune din partea militarilor şi sprijinul popular arătat Regelui sunt dovada faptului că românii aveau mult mai multă încredere în suveran şi în Iuliu Maniu decât în Ion Antonescu şi că nu se simţeau deloc alături de nemţi. Să nu uităm că Transilvania de Nord, Basarabia si Bucovina de Nord ne fusesera luate ruşi şi unguri cu acordul nemţilor, că amintirea barbarei ocupaţii germane din Primul Război Mondial era încă vie şi că mulţi lideri militari o cunoşteau din proprie experienţă, pentru că luptaseră în Primul Război Mondial. Ofiţerii si soldaţii luaţi prizonieri, arestati, deportaţi sau daţi afară din Armată după venirea ruşilor nu i-au regretat pe nemţi şi nu au pus persecuţiile pe care le-au suferit pe seama realizatorilor actului de la 23 august, ci pe seama comuniştilor. Ei nu au pus la indoiala patriotismul deciziilor luate de Rege si de liderul ţărănist. Acuzaţiile de trădare a Armatei la 23 august 1944 sunt recente şi nu sunt motivate de empatia pentru militarii noştri, ci de intenţia de a delegitima România Mare prin compromiterea liderilor democraţi ai săi.
Fără terorismul de stat naţional-socialist şi sovietic nu ar fi intrat în război nici o ţară din Est, în afară poate de Ungaria. De la bun început, „alianţa” noastră cu Hitler, neformalizată vreodată, nu a avut nimic de a face cu o alegere liberă, ci a fost o minciună şi o nenorocire pentru noi. Cu toate acestea, când a decis să iasă din Axă, România a preferat lichidarea paşnică a raporturilor cu Germania. Generalul von Gerstenberg, ataşatul Luftwaffe la Bucureşti, a primit permisiunea de a ieşi din capitală pentru a putea opri, după spusele sale, un eventual atac german datorat unei neînţelegeri. După ce a trecut de teritoriul controlat de români, Gerstenberg l-a arestat pe aghiotantul român care îl însoţea şi a preluat comanda trupelor care au atacat Bucureştiul. Aşadar, răspunsul lui Camil Demetrescu, şeful adjunct al Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, rămâne perfect valabil: „ÎNVINUIREA DE TRĂDARE A GERMANIEI ADUSĂ DE UN ROMÂN ESTE O GROSOLĂNIE INTELECTUALĂ, CA SĂ MĂ EXPRIM EUFEMISTIC. ADUSĂ DE UN STRĂIN, ESTE PE LÂNGĂ ACEASTA ŞI O DOVADĂ A UNEI OSTILITĂŢI, DEGHIZATE SAU NU”.
Minciuna 2: „Lovitura de stat nu a fost pregătită.”
Fără pregătire era practic imposibil ca o ţară ca România să iasă din Axă fără incidente majore. Invocarea „norocului” celor care au luat decizia este neserioasă din punct de vedere intelectual. Aspectele neprevăzute nu au fost legate de decizie în sine, ci de devansarea datei, după ce s-a aflat că Mareşalul Antonescu va fi pe front la 26 august (data stabilită iniţial). Pregătirile au fost clandestine, deci se impunea să fie limitate şi, oricum, caracterul tragic al situaţiei nu putea fi schimbat. Regimul sovietic a arătat dispreţ faţă de viaţă şi demnitatea umană, deopotrivă propriilor cetăţeni şi celor pe care îi considera duşmani. Noi pierduserăm războiul în faţa unei ţări care nu îi elibera, ci îi împuşca sau îi trimitea în gulag pe soldaţii săi căzuţi prizonieri, şi a cărei conducători păstraseră puterea ucigând pe timp de pace mai mulţi cetăţeni decât omorâseră duşmanii pe timp de război. Nu e vorba de statistici din cărţi, ci realitatea pe care trăit-o milioane de oameni.
Deşi ni se repetă pe toate vocile că după război am avut o soartă tragică, pentru că suntem „altfel”, din nefericire, jaful, deportările, naţionalizările, violurile, eliminarea elitelor democratice împreună cu familiile lor, acapararea statelor de către analfabeţi şi semidocţi ticăloşi şi servili, au fost prezente în toate ţările preluate de URSS în toate timpurile şi pe toate meridianele. Libertatea a durat foarte puţin după 1944, pentru că în acel moment nu au existat alternative în Europa de Est.
Minciuna 3: „Antoneştii ar fi ieşit oricum din război.”
E adevărat că Antoneştii aveau cunoştinţă de eforturile lui Iuliu Maniu şi ale colaboratorilor săi de a scoate România din Axă şi că înţelegeau că acest pas trebuia să fie făcut. Nu îl considerau trădător pe preşedintele PNŢ, ci îl respectau foarte mult. Totuşi, imaginea pe care o aveau ei asupra situaţiei nu era realistă.
Mihai Antonescu era dezorientat. Credea că Mareşalul spera „să se ivească pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu” sau „că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice„ care ar fi făcut negocierile noastre inutile.
În august 1944, înaintarea Aliaţilor era de neoprit. La noi, ruşii pătrunseseră bine pe teritoriul românesc, nemţii îşi retrăseseră 11 mari unităţi din România, războiul era pierdut, ocuparea României fiind practic inevitabilă. Nimeni nu credea că frontul putea fi „stabilizat” în acele condiţii (gluma aceasta a apărut recent). Cu toate acestea, Ion Antonescu încă mai trăgea de timp. Deşi accepta că armistiţiul este necesar, sunt destule indicii care arată că nu aprecia realist urgenţa momentului. Încercase să reia negocierile de la Stockholm dar, după ce întărziase câteva luni să-i trimită instrucţiuni lui Fred Nanu, ministrul nostru din capitala Suediei, când în sfârşit s-a decis să reacţioneze, în loc să transmită rapid o telegramă cifrată, a ales să trimită mesajul printr-un curier diplomatic, Neagu Djuvara, cu riscul real ca acesta să nu ajungă la destinaţie. De asemenea, negocierile pe care le antamase la Ankara au fost tardive şi stângace. A iniţiat contacte numai cu anglo-americanii, prin col. Teodorescu, ataşatul nostru militar la Ankara, fără însă să îl informeze pe superiorul acestuia, Alexandru Cretzianu, şi dând totodată impresia greşită că România doreşte revenirea asupra condiţiilor stabilite până atunci.
(Din păcate, nici în acest articol nu ne putem ocupa de jocuri cu soldăţei, dar celor care au acest hobby, încă mai cred că frontul era „stabilizat” sau că linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi era de luat în seamă, le sugerăm să studieze hărţile de mai jos, care arată cum a evoluat frontul din Europa de la 15 august la 15 octombrie 1944. ILD va oferi un mic pemiu celor care vor reuşi să configureze o situaţie în care să se evite ocuparea României de către ruşi.)
Martorii evenimentelor au considerat că, după ultima vizită la Hitler, Mareşalul fusese foarte impresionat de imaginea Varşoviei în flăcări, care îi fusese arătată pe drumul de întoarcere în ţară, probabil ca avertisment pentru eventualitatea în care România s-ar fi gândit să urmeze exemplul Italiei şi să iasă din Axă. Se pare că el nu îşi pierduse speranţa într-o bătălie decisivă a războiului, dacă nu pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi (care îşi dădea seama că nu rezistă), undeva mai la sud, în Bărăgan. Vorbise şi de posibilitatea perfecţionării „armelor noi” ale nemţilor, deşi nu credea sincer că pot avea un impact real.
Mai ales, Ion Antonescu înţelegea greşit exigenţele morale când insista că trebuia să îi prevină pe nemţi şi că era încă legat de cuvântul dat lui Hitler. Cum spunea Generalul Sănătescu, acel cuvânt „nu putea lega o ţară întreagă în orice condiţiuni”. Nemţii nu fuseseră oneşti de la bun început şi era evident că nu mai puteau respecta condiţiile pe care şi le asumaseră. Victor Rădulescu-Pogoneanu aminteşte că Mareşalul însuşi spusese celor din jurul său că la ultima sa întrevedere cu Hitler „a stat de vorbă cu un nebun” .
Minciuna 4: „Tinerii diplomaţi din Ministerul Afacerilor Străine au fost imprudenţi.”
Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu erau deosebit de bine pregătiţi şi, pentru seriozitatea lor s-au bucurat de încrederea Regelui Mihai, a Reginei Elena şi a liderilor democraţi, Iuliu Maniu, Brătienii, Barbu Ştirbey, etc. Aceşti tineri au arătat viziune şi curaj când, cu riscuri importante, s-au implicat în ruperea „alianţei” cu Hitler. Au lucrat foarte profesionist, sistemul de cifrare ales de ei nu a fost niciodată spart de nemţi. Opinia lor era că locul firesc al României nu era în Axă şi că era foarte important ca românii, şi nu ruşii, să ia decizia ieşirii noastre din războiul alături de Hitler. Şi alţi lideri din Est au avut acelaşi raţionament.
După 23 August, tot Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu i-au asistat pe liderii democraţi în eforturile lor de a aduce la cunoştinţa lumii civilizate abuzurile sovietice şi de a obţine recunoaşterea cobeligeranţei. Când a fost negată această evidenţă, au ales să rămână alături de Iuliu Maniu, conducătorul şi simbolul luptei pentru libertate a poporului român. Pentru atitudinea lor verticală au fost consideraţi „cei mai periculoşi duşmani ai regimului” comunist şi au fost trimişi în închisori de exterminare înfiinţate anume pentru elite. Nu au regretat participarea lor la Actul de la 23 August 1944 şi încercările la care au fost supuşi pentru că nu s-au dezis de preşedintele PNŢ. Istoria rezistenţei anticomuniste din România nu se poate scrie fără diplomaţii implicaţi în Actul de la 23 August.
Minciuna 5: „Actul de la 23 August a slăbit poziţia României.”
Antoneştii înşişi admiteau că situaţia era deja dezastroasă. Reluăm afirmaţia lui Neagu Djuvara: „a scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseseră de mai multe săptămăni pe o bună bucată de teritoriu românesc, astfel încât marea lor ofensivă din 19-20 August s-a făcut de pe o linie între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi”. Nu cei care au colaborat la Actul de la 23 August au slăbit România. Fragilizarea a fost începută de catastrofala politică a lui Carol II şi a lui Tătărăscu, de ignoranţa, fanatismul şi fărădelegea legionarilor, şi a fost desăvârşită de terorismul de stat nazist şi sovietic, de orgoliul şi de slaba pregătire politică a lui Antonescu şi de lipsa de moralitate a Vestului.
Minciuna 6: „Alternativa la 23 August era un destin asemănător Finlandei sau Ungariei.”
Este o pură speculaţie a unora care poate şi-ar fi dorit ca toată România să arate precum Berlinul în 1945 sau nu ştiu cum a fost reprimată libertatea în Ungaria, câţi unguri au pierit în gulag şi câtă influenţă a avut mereu Rusia în această ţară.
Nici comparaţia cu Finlanda nu e satisfăcătoare. Singura asemănare este că armata finandeză luptat un timp alături de Hitler şi apoi împreună cu Aliaţii. Finlanda, spre deosebire de România, a fost doar cobeligerantă cu Germania, nu a aderat la Pactul Tripartit şi nu a declarat război SUA. Parlamentul finalndez a funcţionat normal pe toată durata războiului, evreii nu au fost persecutaţi, iar Mareşalul Mannerheim nu a fost dictator, dar nici rusofob. Educat la Sankt Petersburg şi apropiat de Ţar, el a ţinut seamă de interesele ruse şi la asediul Leningradului a acţionat mai mult în favoarea ruşior decât a nemţilor, contribuind la eşecul acestora. De altfel, se pare că Mannerheim ştia că Finlanda va cădea în sfera de influenţă sovietică. Deşi fusese atacată de URSS şi se apărase fără să depăşească graniţele sale, Finlanda a plătit despăgubiri grele ruşilor, a pierdut teritorii şi o parte importantă din independenţa politică,
Este infantil să visăm fără argumente doar la varianta ideală şi să nu luăm în calcul contextul istoric şi experienţa tuturor ţărilor din Est, unde peste tot a fost aplicată varianta nefericită. „Nici germanii, nici italienii, nici japonezii, spune Neagu Djuvara, nu au obţinut condiţii mai bune decât capitularea necondiţionată. Aceasta a fost o condiţie pe care americanii au început să o pună din cauza a ceea ce s-a întâmplat în 1918. Adică atunci s-a acceptat capitularea Germaniei, dar cu tot felul de condiţii.” E de bun simţ să ne gândim că, fără 23 August, distrugerile ar fi fost mult mai mari în urma luptelor dintre ruşi şi nemţi pe teritoriul nostru, instituţiile statului ar fi fost dezorganizate şi ar fi fost mai uşor de motivat pierderi teritoriale mai importante şi transformarea rămăşiţelor statului într-o republică sovietică.
Minciuna 7: „23 August e o invenţie comunistă.”
Actul de la 23 August a fost un moment hotărâtor în al Doilea Război Mondial, care a fost scurtat prin decizia Regelui, salvându-se astfel sute de mii de vieţi. Românii şi-au arătat sprijinul pentru Rege şi pentru Iuliu Maniu, care era liderul opoziţiei faţă de regimul Antonescu. La acea vreme, comuniştii erau detestaţi sau nu erau cunoscuţi deloc. Implicarea lor în evenimente a fost redusă, în ultimele etape ale negocierilor. Comuniştii nu au realizat, ci au manipulat Actul de la 23 August cu scopul de a face din PCdR campionul luptei antifasciste. Realizatorii principali ai Actului de la 23 August (care au fost burghezi sau aristocraţi ţărănişti şi liberali) nu au participat la mascarada comunistă şi au plătit cu exilul, închisoarea şi chiar cu viaţa refuzul lor de a falsifica istoria.
“Ziua de naştere” a comunismului românesc NU este 23 august 1944, aşa cum repetă trolii prosteşte. La 23 august ţara a revenit la normalitate. Guvernul Sănătescu a decis revenirea la Constituţia din 1923 şi reluarea relaţiilor normale cu ţările civilizate. În fruntea României a venit lideri democraţi, care au respectat legile şi obiceiurile de pănă atunci. Acestea nu aveau nimic de a face cu o revoluţie comunistă, care însemna impunerea unei religii politice. Comuniştii s-au inflitrat şi au acaparat puterea prin violenţe si abuzuri, nu respectând, ci fraudând brutal sistemul existent, cu sprijinul unei armate de ocupaţie. De la 6 martie 1946, când tot prin fraudă a fost impus Groza în fruntea guvermului, comuniştii au avut posibilitatea reală de a confisca ţara. (Comunişti fixaseră 6 martie 1946 ca momentul în care a venit la putere clasa muncitoare, nu pentru că nu ar fi vrut să se creadă că erau importanţi deja de la 23 august 1944, ci pentru că pur şi simplu nu aveau cum să susţină aşa ceva.) A spune că 23 august 1944 e ziua de naştere a comunismului e ca şi cum ai spune că timişorenii au inaugurat regimul Iliescu, la 16 decembrie 1989.
Minciuna 8: „23 August a fost o greşeală pentru că în cazul particular al României fascismul a fost mai bun decât comunismul.”
Afirmaţia este profund imorală şi arată o totală necunoşatere a celor două sisteme. Fascismul şi comunismul sunt religii politice. Amândouă urmăresc să impună cu forţa o anumită viziune generală asupra vieţii. Nu se pot aplica decât dacă statul controlează toate aspectele vieţii publice şi private. Oriunde au fost aplicate, aceste regimuri au fost criminale şi neviabile economic. Deosebirile dintre Hitler şi Stalin nu au fost legate de principii, ci de pofta de putere şi teritorii. Ajutorul lui Stalin a fost decisiv pentru ascensiunea lui Hitler. Antonescu a ajuns la putere în urma împărţirii unor porţiuni mari din teritoriul naţional între fascişti şi comunişti, regimul lui fiind tot o dictatură, care are pe conştiinţă moartea soldaţilor români care au luptat dincolo de Nistru, mai ales în ofensiva şi retragerea de la Stalingrad, precum şi de persecuţia şi de moartea a mii de evrei.
Le fel de imoral este şi argumentul că România a căşigat mult de pe urma razboiului din banii plătiţi de nemţi. Germania nu a folosit resurse proprii pentru a plăti România, ci, de exemplu, aurul Belgiei (luat prin Franţa).
Minciuna 9: „Realizatorii Actului de la 23 August nu ştiau ce este comunismul sovietic.”
Se puteau face presupuneri teoretice, însă nu se putea evalua şi anticipa tragedia ce va urma. Anticipările realiste au fost foarte rare şi, dacă au existat, nu au oferit posibilitatea de ripostă reală şi nu au ameliorat soarta vreunei ţări din Est (că doar balticii şi basarabenii ştiau foarte bine ce înseamnă să fii ocupat de URSS). Este greu de susţinut că măcar comuniştii cunoşteau cu adevărat sistemul. Pătrăşcanu, Pauker sau Dej, care erau consideraţi intelectuali, s-au dovedit a fi nişte executanţi servili, pe ale căror vieţi şi destine sovieticii nu au pus niciun preţ. Poate că cei semianalfabeţi, ca soţii Ceuşescu sau Ghizela Vass, au intuit mai bine lucrurile, dat fiind că au ajus în vârf şi s-au menţinut acolo fără să caute subtilităţi, ci doar prin brutalitatea şi viclenia caracteristice luptei bolşevice pentru putere. Nu e de regretat că liderii români nu au intrat în această logică. În condiţiile date, datoria lor, pe care şi-au îndeplinit-o, era să facă tot ce pot, prin mijloace politice normale, pentru a evita sau măcar întârzia sovietizarea.
Minciuna 10: „Politicianismul partidelor istorice a întârziat/grăbit Actul de la 23 august.”
Acuzaţia legată de întârziere este o minciuna veche de pe vremea lui Brucan şi a celorlalţi ticăloşi aserviţi sovieticilor. A fost invocată la procesul conducătorilor Partidului Naţional Ţărănesc şi la alte procese înscenate împotriva elitelor democrate ale ţării.
Întârzierea s-a datorat lui Ion Antonescu, dar partidele istorice, prin îndepărtarea acestuia, au reuşit să rupă România de Axă, cu rezultatul cert că războiul a fost scurtat.
Schimbarea politicii României a avut loc, după cum a spus Victor Rădulescu-Pogoneanu la procesul PNŢ, „în singura clipă posibilă”, prin hotărârea românilor, nu a anglo-americanilor, nici a sovieticilor. România avea şanse reale să rupă “alianţa” cu Hitler doar atunci când ruşii nu erau încă destul de puternici, iar nemţii erau suficient de slăbiţi ca să nu mai poată impune la conducerea ţării un regim mai radical decât cel existent atunci, aşa cum facuseră în Ungaria. E de reţinut că riscul a fost foarte mare chiar în august 1944, pentru că în Bucureşti erau destui militari germani care puteau să-i elimine foarte simplu pe autorii loviturii de stat. (Nemţii au considerat că militarii români care ar fi apărat Palatul puteau să le facă faţă şi au decis că o ofensivă pornită din afara Bucureştiului are mai multe şanse de succes. Din fericire, acest calcul s-a dovedit eronat.)
Este evident că nu se putea conta pe sprijinul ruşilor pentru ruperea de Hitler. Aceştia voiau să “elibereze” ţările estice numai ca să le ocupe URSS. Nu avem motive să credem că ar fi sprijinit cu bună credinţă iniţiativa Regelui şi a lui Iuliu Maniu, când ştim că nu au fost loiali cu noi nici în Primul Război Mondial, nici în alte momente istorice, şi când ştim că au continuat atitudinile ostile şi după 23 august, făcând mii de prizonieri, acceptând semnarea armistiţiului de abia la 12 septembrie 1944, refuzând permanent să recunoască cobeligeranţa, etc, etc. De ce ar fi fost generoşi cu noi, când nu au facut nici un gest pentru a ajuta Insurecţia de la Varşovia, preferând să privească cum mor mii de oameni în flăcările care distrugeau oraşul? (E de amintit şi că varianta unei Debracări anglo-americane în Blacani fusese abandonată sau nu existase niciodată, cu consecinţe care poate se simt şi acum la Marea Neagra, aşa cum a prevăzut Victor Rădulescu-Pogoneanu).
Acuzaţia legată de grăbirea ieşirii din razboiul alături de Hitler e mai nouă şi e vehiculată de urmaşii lui Brucan, adică de amicii de azi ai Moscovei. În esenţă, această legendă spune că Antonescu ar fi obţinut condiţii de armistiţiu favorabile tocmai în ziua de 23 august, dar că telegrama prin care erau comunicate aceste condiţii au fost interceptată de Grigore Niculescu-Buzeşti. Singura problemă e că acea telegramă nu e menţionată în arhive sau în memorialistică şi nu a vazut-o nimeni nicăieri. Deci rămâne o gogoriţă, chiar dacă i se face multă publicitate. (A se vedea şi minciunile 3, 4 şi 6).
Minciuna 11: „Iuliu Maniu a regretat Actul de la 23 August.”
Răspândacii şi chiar câţiva oameni de bună credinţă circulă înca o istorioară potrivit căreia, după arestare, preşedintele PNŢ ar fi marturisit unor legionari: „am crezut că am de ales între nemţi şi anglo-americani; nu mi-am dat seama că aveam de ales între ruşi şi nemţi” .
a) Iuliu Maniu nu a fost văzut de multă lume în închisoare. Nu a fost plimbat prin multe locuri şi nu a stat niciodată într-o cameră aglomerată unde taclalele politice erau posibile. Nu există nici o informaţie/mărturie în acest sens.
b) Iuliu Maniu nu ar fi fost niciodată pus în încurcătură dacă ar fi avut de ales între două variante de dictatură. Le-ar fi respins fără ezitare pe amândouă.
c) Formularea e naivă şi nu seamană deloc cu fraza îngrijită şi prudentă, foarte caracteristică liderului PNŢ.
d) Nici un istoric serios nu menţionează vreun regret faţă realizarea în sine a Actului de la 23 august 1944, care să fi fost exprimat de liderii marcanţi ai PNŢ şi PNL, de Rege şi de apropiaţii lui, sau de militarii şi diplomaţii importanţi implicaţi în evenimente.
e) Informaţii credibile despre ce a spus preşedintele PNŢ în detenţie sunt cele transmise de personalităţile închise cu el ani de zile la Galaţi şi Sighet, ale căror nume, onorabilitate, activitate publică, locuri şi perioade de detenţie sunt arhicunoscute şi accesibile oricui. Nicolae Carandino şi Ilie Lazăr, care l-au îngrijit pe Iuliu Maniu în ultima perioadă a vieţii, nu pomenesc de presupusele regrete, nici Card. Alexandru Todea, care l-a spovedit, şi nici alţii.
f) Probabilitatea ca după arestare Iuliu Maniu să fi întâlnit şi să fi avut discuţii politice chiar cu un număr mic de legionari este practic inexistentă. Cei din lotul Maniu au fost cei mai izolaţi şi mai bine păziţi deţinuţi politici. După arestare, Iuliu Maniu a fost la închisorile din Galaţi, Sighet şi putin timp la Malmaison (pentru ancheta în procesul Pătrăşcanu). Despre condiţiile de la Galaţi, diplomatul Camil Demetrescu precizează că după proces, preşedintele PNŢ a stat singur într-o celulă care era separată de celulele celorlaţi deţinuţi printr-o încăpere a gardienilor: „la 14 noiembrie [1947] am fost vârâţi în celulele de la parter ale celularului de la numărul unu la treisprezece, fiind o celulă lângă Maniu rezervată pentru gardianul de zi şi pentru cel de noapte, ca şi pentru plantonul nostru care dormea acolo. Aceasta ca să-l izoleze mai tare pe acel om bătrân…” (Camil Demetrescu, Note – Relatari, Bucuresti, Editura Enciclopedica 2001) La Malmaison izolarea era strictă, iar pe culoare erau câini de pază. Toţi cei care au fost implicaţi în procesul Pătrăşcanu amintesc de condiţii deosebit de dure, nu de discuţii politice între deţinuţi. La Sighet (ca şi la Râmnicu Sărat) nu au fost legionari în locaţiile în care au stat liderii politici, militari şi religioşi.
g) Zovnul fiind zvon, numele legionarilor amintiţi, ca şi locul şi data întâlnirii lor cu liderul PNŢ nu sunt cunoscute nici măcar cu aproximaţie. Aşa că, în afară de recunoaşterea implicită a rolului eminent pe care l-a avut Iuliu Maniu în realizarea Actului de la 23 august, istorioara cu regretele nu face doi bani.
Minciuna 12: „23 August ţine de trecut.”
Aceasta este cea mai mare minciună despre Actul de la 23 August 1944. Fondurile şi energia care se risipesc pentru vehicularea minciunilor de mai sus arată că miza Actului de la 23 August este foarte actuală.
Calomnierea adevăraţilor realizatori ai Actului de la 23 August 1944 a fost neîntreruptă timp de peste 70 de ani şi a avut scopul de a şterge definitiv din istorie faptul că românii, atunci când au putut să aleagă liber, s-au îndreptat totdeauna spre Vest şi au preferat democraţia autoritarismului şi dictaturii. Hitler şi Stalin au urât Europa. La 23 August 1944, România a ales singură revenirea la civilizaţia europeană. Această opţiune exista din secolul XIX şi, cu toate păcatele politicii noastre, constituia orientarea principală a ţării până la al Doilea Război Mondial. Românii nu s-au simţit în război cu anglo-americanii, ci numai cu ruşii, de aceea decizia Regelui de la 23 August 1944, ca şi „venirea americanilor”, li s-au părut fireşti. Denigrarea actuală a Actului de la 23 August 1944 urmăreşte avansarea ideii că locul României nu e în NATO şi UE, ci în afara oricăror alianţe, undeva într-un limb, ca Ucraina, R. Moldova sau Georgia, la cheremul vecinului de la Est. Nostalgicii ceauşişti şi legionari, împreună cu rusofilii, germanofilii şi europrogresiştii de azi duc mai departe, fără să se deranjeze unii pe alţii, vechile eforturi de eliminare din istorie a celui mai important om politic român din secolul XX, Iuliu Maniu, şi de înlocuire a lui cu Ion Antonescu, căruia îi inventează o carismă şi o popularitate pe care Mareşalul nu le-a avut şi dorit vreodată.
În plus, este de domeniul evidenţei că politicile istorice ruse şi germane au multe puncte comune, mai ales agresivitatea cu care exagerează importanţa curentelor fasciste din toate ţările din Est, nu doar din România. Ruşii, care acum 70 de ani au ocupat jumătate de continent ca să îl „elibereze” de fascism, reiau foarte puternic acuzaţiile de fascism împotriva celor care nu le aprobă politica, ceea ce convine perfect Germaniei, a cărei responsabilitate pare mai mică dacă este prezentată prin comparaţie cu fascismul crunt al esticilor. Nemţii investesc enorm în expunerea păcatelor altora şi a nedreptăţilor pe care le-au suferit ei, trecând cu vederea că au jucat rolul piromanilor. Şi la noi, în ultimul timp, s-a ajuns să se vorbească mai cu milă de nenorocirile etnicilor germani decât de cele nu mai puţin reale ale românilor transilvăneni şi basarabeni. Totodată, participarea noastră la Frontul de Vest rămâne un subiect tabu (este o ruşine absolută faptul că tema a fost mai bine studiată pe timpul lui Ceauşescu decât acum) şi se insistă isteric pe minciuna că rezistenţa anticomunistă a fost dominată de radicali şi fanatici.
Fără tradiţie democratică, fără trupe pe Frontul de Vest, fără politicieni de talia lui Maniu, Mihalache sau Brătianu, fără ţărănişti şi liberali în închisori, românii par să aibă fascismul înscris în ADN. Cum Actul de la 23 August 1944 încă mai contestă acest lucru, trebuie să fie în continuare manipulat şi târât în noroi ca să nu mai încurce socotelile nimănui: românii să îşi joace rolul prestabilit, să fie mici şi vinovaţi faţă de nemţi şi faţă de ruşi, să îi asculte şi să se mulţumească cu un rol de execuţie – când se stabilesc cotele de refugiaţi, când Germania, Franţa şi Italia relansează UE, când se negociază interesele ruse în Est etc., etc.
*Articol actualizat în august 2019
![mihaela-barbus[1]](https://inliniedreapta.net/wp-content/uploads/elementor/thumbs/mihaela-barbus1-pydiituedconmrou0twklsfz7egtqhonla40po561c.jpg "mihaela-barbus[1]")
23 Comments
Toiu
22 August 2016Foarte bun articolul. Felicitari, Mihaela.
Trebuie demontata gogorita ca, cica, Antonescu ar fi obtinut mai mult de la rusi.
N-ar fi obtinut nimic din cel putin doua motive:
1) avand in vedere mentalitatea dementa a acestui om, care prefera sa puna in balanta mii de vieti romanesti in schimbul cuvantului lui de onoare dat unui nebun-dupa propria marturie-nu merita sa luam in considerare un eventual „23 august” al Maresalului.
Nu inteleg cum ar fi obtinut el un armistitiu mai bun avand in vedere tot felul de conditii stupide ce priveau mai mult persoana lui si nu Tara pe care pretindea ca o slujeste.
A se vedea in acest sens ambitia acestui om de a trece Nistru si de a se angaja intr-un razboi pe care, se pare, nu il ceruse nimeni.
Singurul merit al Maresalului deriva dintr-un „ricoseu” si consta in toleranta cu care a privit demersurile opozitiei democrate de iesire din razboi. Nu sunt sigur ca aceasta toleranta nu se datoreaza credintei Maresalului ca el controleaza in totalitate situatia politica si militara din tara si ca aceste demersuri ale opozitiei sunt frectie la picior de lemn.
2) Mentalitatea totalitara a sistemului sovietic nu permitea coabitarea. Nu participarea intr-un fel sau altul la razboi a vreunei tari a determinat comportamentul rusilor ci negocierea rusinoasa a marilor puteri. Odata intrat in sfera de influenta a rusilor nu aveai nicio sansa in afara unei criminale comunizari. A se vedea in acest sens politica lui Benes in Cehoslovacia. De asemenea cazul „Austria” a tinut de negocierea intre aliati si nu de vreo bunavointa a rusilor. Si de rugaciunea Sfantului Rozariu unei Austriei intregi.
Visan Miu Tudor
22 August 2016Un articol excepţional!
De ce, în privinţa actului de la 23 august 1944, să nu-i cităm chiar pe unii germani? „Noul guvern român trebuie luat în serios. Nu trebuie să ne lăsăm pradă iluziei că ar fi vorba de o mică clică de trădători: El are sprijinul întregului poporul şi îndeosebi al întregul corp al generalilor.” (din jurnalul de război al Grupului german de armate «Ucraina de Sud»; apud – iertaţi titlul – General-maior Eugen Bantea, Insurecţia română în jurnalul de război al grupului de armate german „Ucraina de sud”, Bucureşti, Editura Militară, 1974, p. 130).
Stefan
22 August 2016Ion Antonescu este cel care a ordonat uciderea a 2-3 sute de mii de evrei.
15,000 in pogromul de la Iasi din iunie 1941, plus deportarea si uciderea sistematica in Transnistria a evreilor din Bucovina de Sud, Bucovina de Nord, Basarabia si Odessa.
Minciuna 6, Alternativa la 23 August era un destin asemănător Finlandei sau Ungariei, merita o discutie separata.
Soarta Ungariei in urma razboiului a fost mai rea decat a Romaniei.
Horthy nu a reusit sa scoata Ungaria din razboi, tara a fost ocupata de germani in mod direct in martie 1944, marea majoritate a evreilor au fost deportati la Auschwitz, iar Budapesta a fost distrusa intr-o batalie oraseneasca cea adus foamete si baie de sange.
Ungaria tocmai e un exemplu negativ de cea ce s-ar fi intamplat fara evenimentul de la 23 August.
Cazul Finlandei e mai complicat.
Au fost doua tari ocupate la care Sovietele au renuntat in schimbul neutralitatii acestora: Austria si Finlanda.
Finlanda deja dusese un razboi sangeros cu Rusia in 1939-1940, razboi in care a pierdut o parte semnificativa din teritoriu, spre deosebire de Romania care s-a retras fara sa traga un foc din Basarabia si Bucovina de Nord.
In final, URSS s-a hotarat sa nu ocupe Finlanda si sa nu impuna comunismul acolo din considerente de castig fata de cost.
Finlanda, redusa prin infrangere, nu mai reprezenta o valoare strategica geopolitica.
Stalin stia ca trebuia sa se astepte la o rezistenta apriga. A renuntat.
Daca Antonescu ar fi actionat sa iasa din razboi, poate Romania ar fi avut soarta mai buna a Finlandei. Poate.
In orice caz, continuarea razboiului de partea Reichului ar fi adus Bucurestiul in situatia Budapestei devastate, nu a Helsinkiului.
Gavriil
22 August 2016Generalul Nicolae Ciupercă s-a adresat Mareșalului Antonescu: „Măi Ioane, noi nu avem ce căuta în Rusia. Ne-am luat înapoi moșia noastră, furată de sovietici și cu asta gata. Să procedăm și noi cum a procedat țăranul nostru întotdeauna. După ce a alungat animalele străine ce intraseră pe ogorul lui, gata, și-a văzut de treburile din propria lui gospodărie. Dar nu m-a ascultat…
La 9 septembrie 1941 demisionează din funcția de comandant al Armatei a IV-a, în semn de protest, întrucât a fost împotriva continuării războiului dincolo de Nistru. Poate ca daca Regele facea atunci ceea ce a facut la 23 August, situatia era alta. In istorie, ca si in viata, daca pierzi ocazia, esti pierdut. Graba si asteptarea peste masura sunt fatale.
Mihaela Bărbuş
22 August 2016Multumesc frumos pentru aprecieri! Mai ales ca vin de la cunoscatori.
@1 Nu ştiu şi nu mi se pare simplu. Am impresia că încă nu sunt accesibile toate arhivele. Antonescu a luat decizii inacceptabile, dar nu a fost strain nici de decizii care au dus la salvarea unor vieţi. Iuliu Maniu nu l-a cruţat, dar i-a strâns mâna la proces. Oricum, imaginea idilică şi gonflată pe care o are azi Ion Antonescu a fost făcută de comunişti, când l-au făcut victima unui spectacol stalinist pe care l-au numit întâmplător proces, şi de idioţii (plătiţi) de azi, care spun şi scriu tâmpenii pe unde apucă. (Am văzut sute de comentarii identice, unele delirante, că toată armata a fost dusă în Siberia, că Antonescu era singurul lider acceptat în România ŞI în Europa.)
@2 Mulţumesc pentru indicarea sursei. Sper să găsesc cartea la un anticar.
@3 Mannerheim ar fi putut, dar nu l-a ajutat pe Hitler să ia Leningradul. Altfel nu ar fi avut un bust la St. Petersburg si nu depunea Putin o coroană de flori la mormântul lui.
http://windowoneurasia2.blogspot.ro/2014/02/window-on-eurasia-stalin-mannerheim-and.html
Mannerheim had no desire to destroy the USSR because, as he once put it, ‘Russia will always be our neighbour.’
…One of the decisive battles of the Second World War was the siege of Leningrad. At the end of August 1941 the city was completely surrounded by German and Finnish troops, with the latter holding positions almost all round Lake Ladoga. The Russians controlled only part of its south-eastern shore. Because food stocks were destroyed by German bombers, a million inhabitants of Leningrad died of hunger and cold during the unusually harsh winter of 1941-2. The only way in and out of the city was over Lake Ladoga. Hence, under the most difficult conditions, a road – known as ‘the road of life’ – was built from Leningrad to unoccupied Soviet territory via the frozen lake. It was along this road that hundreds of thousands of children, sick and wounded were evacuated from Leningrad during 1941-2, and food, armaments and ammunition brought into the city.
If it had not been for this road, Leningrad would never have been able to survive and fight on against the Germans. Yet the Finnish troops positioned around the lake could easily have destroyed ‘the road of life’. Hitler proclaimed at the beginning of the war that he would raze Leningrad to the ground. This did not happen purely because Mannerheim did not want it to happen and so refused to order his troops to attack ‘the road of life’.
If Finland had not occupied the Karelian Isthmus and the shores of Lake Ladoga, the Germans would have been there – and Leningrad would have been doomed. Mannerheim’s decision saved an important city and the 150,000 Jews (including my father) who lived and worked there during the siege.
Finlanda nu i-a persecutat evrei, le-a permis să intre în armată şi chiar aveau sinagogă de campanie sub nasul nemţilor.
http://jewishquarterly.org/issuearchive/article8d14.html?articleid=194
Mannerheim nu a trecut graniţa lui si nu a fost dictator. Parlamentul finlandez a funcţionat normal în timpul WW2. Când au făcut armistiţiul, singura mutare a fost să demisioneze preşedintele Risto Ryti şi sa îi ia locul Mannerheim, care era superpopular.
În timp ce Comisia Aliata de Control (ca si ei au avut asa ceva, saracii) îi forţa să demobilizeze armata, finlandezii trebuiau să se lupte cu nemţii în Laponia (oct 44 –apr 45) şi să primească refugiaţi din zonele ocupate sau în conflict.
Pana la sfarsitul vietii Mannerheim s-a asteptat sa fie acuzat intr-un proces de criminali de razboi.
Deşi fusese atacată de ruşi, Finlanda a plătit ruşilor despăgubiri de război împovărătoare şi a pierdut Karelia, Petsamo, păţi din Salla şi Kuusamo şi 4 insule din Golful Finic. În următorii 45 de ani a avut si nu prea a avut politica externa proprie. A putut sa intre in UE de abia in 1995 (ca Austria).
Finlandizarea a atins tot, inclusiv vocabularul http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/un-leu-in-cusca-despre-finlandizarea-europei
(Istoricul Silviu Miloiu a publicat multe lucruri importante si interesante pe aceasta tema.)
Mihaela Bărbuş
22 August 2016Sunt de remarcat publicarea in Adevarul
– a interviului pe care l-a luat AP lui C. Coposu. Are multe explicatii importante. http://m.adevarul.ro/locale/zalau/adevarul-ascuns-71-ani-despre-lovitura-stat-23-august-1944-oprit-iuliu-maniu-publicare-interviu-istoric-acordat-corneliu-coposu-1_57bae25e5ab6550cb8fe2233/index.html (versiunea electronica e mai completa decat cea pe hartie; se vorbeşte şi de prietenul nostru Camil Demetrescu şi de Victor Anca, bunicul meu) si
– a unei foarte binevenite opinii scrise de prof. Cioroianu
http://adevarul.ro/cultura/istorie/23-august-1944-sapte-idei-si-propunere-concluzie-1_57bc0cbf5ab6550cb8044b31/index.html : (…) nimeni nu putea intui în acel moment că vor urma 45 de ani de comunism peste Estul Europei. E nedrept să acuzi pe cei care l-au înlăturat pe Ion Antonescu de faptul că ar fi „pregătit” comunizarea ţării. A cere acelei generaţii să aibă premoniţii sau previziuni e exagerat – e ca şi cum, peste ani, nepoţii nepoţilor noştri ne-ar acuza că nu am prevăzut toate problemele a căror sămânţă (deseori insesizabilă) se află în chiar zilele noastre de azi. (Desigur, e foarte posibil ca nepoţii să o facă!)
(…) la 23 august, România nu a trădat Germania, ci pe un Hitler pe care chiar şi nişte eroi germani încercaseră deja să-l omoare, în cateva rânduri. Un Hitler care transformase Germania într-un stat zombificat şi mancurtizat. Aşadar, să nu vă surprindă dacă vă voi propune următoarea cheie de lectură: prin faptul că i-a întors spatele lui Hitler, România i-a făcut Germaniei un mare bine! Să nu ne mai punem cenuşă în cap, că nu e cazul – dimpotrivă, orice german raţional ar trebui să mulţumească în sinea sa Regelui Mihai şi românilor de atunci pentru că aceştia au grăbit căderea oribilului Reich. Aşa cum, desigur, orice maghiar raţional îşi dă seama că intervenţia României din 1919, împotriva fantasmelor lui Bela Kun, a scăpat Ungaria de la a deveni, anticipat, o republică sovietică.
Olimpia Iancu
22 August 2016Nu am mai citit un articol atât de bun aici pe net, vis-a- vis de deciziile luate la 23 August 1944. Mare păcat că in carțile de Istorie din școli nu se predă adevarul….și felicitări nu numai autoarei ci și celor care comentează!
tavi
22 August 2016Felicitari pentru articol.
Acceptand fara lupta pierderile teritoriale in 1940, regele Carol al II-lea avea un plan care putea fi foarte eficient. Planuia sa pastreze neutralitatea romaniei iar spre sfarsitul razboiului sa se alature partii care se preconiza castigatoare in schimbul refacerii teritoriale. Era lectia invatat de Carol in urma primului razboi mondial. Din pacate, Carol al II-lea a fost indepartat de pe tron si tara a intrat pe mana marionetei hitleriste, Ion Antonescu. Mai exista o varianta pe care maresalul a ratat-o. Aceea de a se limita doar la Basarabia si de a nu declara razboi Angliei si SUA. De altfel englezii si americanii l-au desconsiderat pe Antonescu. Romania a declarat razboi SUA in 1941 dar americanii nu ne-au bagat in seama pana in 1942 cand au raspuns si ei cu o declaratie de razboi si asta doar pentru a avea dreptul legal de a bombarda ploiestiul. Finlanda (Mannerheim) nu a declarat razboi Angliei si SUA si nu a intrat cu forta armata in URSS, oprindu-se in Karelia. Dupa razboi finlandezii au pierdut Karelia, dar si-au salvat independenta. Romania nu ! Din pacate, istoria nu cunoaste cuvantul „daca…..”
Mihaela Bărbuş
22 August 2016@7, 8 Mulţumesc frumos!
Cred că cei care i-au cerut lui Carol al II-lea să plece au făcut bine. Fusese în mod repetat neserios cu viitorul ţării, nu i-aş atribui prea multe intenţii generoase. Ideea cu o negociere de succes la finalul WW2 nu putea fi decât un pariu, nu un plan pe care să se fi putut conta într-o chestiune atât de gravă.
Antonescu avea consideraţie pentru Hitler şi era ca tot românul rusofob. Mannerheim nu şi-a pus problema cuvântului dat lui Hitler şi nu era rusofob.
…But, in common with the Baltic German officers, the Finnish officers served the emperor impeccably. In fact, there are no records of disloyalty among the Finns, even during the periodfrom 1899 to1917 when Russia began to pressurise Finland by undermining its juridical status. In lieu of disloyalty, some of the officers chose to retire from active service.Mannerheim did not retire. He remained a faithful soldier even though he privately deplored the emperor’s policies, which he regarded as unwise. Even when his own brother was exiled to Sweden, Mannerheim’s loyalty to the emperor remained unshaken. His relatives understoodhis position…
It was only when the Bolshevik revolution of 1917 crushed the old order that Mannerheim realised his ties of loyalty to Russia had been cut. After the revolution he became a champion of the White Finnish cause.His loyalty towards his native land was now total and he always respected its democratic institutions even though he was hardly a true democrat by conviction…
To Russians – as the director of the State Hermitage says in his foreword to the exhibition catalogue – Mannerheim is above all the cultivated young officer of the Chevalier Guards who stands by Nicholas II in the latter’s coronation procession. http://finland.fi/life-society/mannerheim-hero-in-finland-and-russia/ (foto cu Mannerheim la incoronarea lui Nicolae al II-lea http://historicaltimes.tumblr.com/search/Nicholas+II )
Din Memoriile lui Mannerheim:
Întâlnire cu împărăteasa Maria Feodorovna:
Once a year the chief of our regiment Empress Maria Feodorovna with her husband Emperor Alexander III had hosted all the officers of our regiment. Empress, the daughter of Danish King Christian IX, always sympathetic to Finland, and we Finns called her with her northern woman’s name – Empress Dagmar. Later, during my travels in Central Europe, I visited Denmark, and I had the opportunity to express all my respects to Her Majesty, who lived in that country for her last years.
Întâlnire cu Ţarul 1917 (maybe last)
Upon arriving in Bessarabia at the end of January 1917, I requested a brief visit to Finland, and received a permit. In mid-February I was in Petrograd and heard that the emperor was at Tsarskoe Selo. Since I was a member of His Majesty’s suite, and previously commanded the Guards Uhlans, I could expect that the His Majesty will accept me. On that day, the reception was appointed only for two people, and I very quickly had an audience with the Emperor. In the custom of the emperor was listening carefully to everything that was being reported, and I thought he was interested in the message about the situation on the Rumanian front. But, as it seemed to me at that moment his thoughts took a completely different problem. (Of course about Revolution) http://forum.alexanderpalace.org/index.php?topic=14160.0;wap2
solo13mmfmj
22 August 2016Minciuna cea mai importanta , ca razboiul s-ar fi dat intre cei buni si cei rai.In realita a fost o lupta intre doua gasti si noi am fost declarat ca apartinand gasti care a pierdut.
Mihaela Bărbuş
22 August 2016Articolul se referă la decizia părţii române în condiţiile date la 23 august 1944.
Acum vreo doi ani, pe la mesele rotunde al Fundaţiei K Adenauer, era la modă să se spună că Insurecţia Varşoviei sau Actul de la 23 august au fost inutile, că oricum totul a fost degeaba, că toţi au fost la fel, etc. – se aplică răspunsul de la minciuna 12.
(Chiar dacă e vorba de găşti, judecata nu se face la grămadă, ci proporţional, dar nu despre asta e vorba.)
Stefan Caliga
22 August 2016Actul de la 23 august 1944 a izvorat dintr-o necesitate istorica romaneasca. Prin infaptuirea si prin rezultatele lui Romania a reusit sa se salveze ca Stat.
Putina lume cunoaste si destul de putini istorici s-au straduit sa afirme si adevarul conform caruia nu a existat nici un singur ofiter superior roman care sa nesocoteasca Ordinul Regal de iesire din Alianta cu Germania lui Hitler. Aceasta extraordinara atitudine ostaseasca demonstreaza fara putinta de tagada ca toate trupele si toti comandantii lor au inteles sa execute fara sovaire Ordinul Regelui Mihai I care era Comandantul Suprem necontestat al tuturor trupelor romanesti.
Consecintele nefericite ale ocuparii Tarii de catre sovietici si regimul politic care a fost impus trebuie cautate in Deciziile si Hotararile luate de Aliatii vestici si cei sovietici adoptate in anii 1943-1945. Soarta Europei Centrale si de Sud-Est a fost decisa fara consultarea vointei popoarelor din aceasta zona. Anglo-americanii au cedat fara sa stea prea mult pe ganduri jumatatea rasariteana considerand aceasta parte a continentului drept zona de influenta sovietica. Ei si-au manifestat interesul doar pentru bazinul Marii Mediterane inclusiv Turcia. Intelegerile anglo-americane-sovietice de la Yalta au ramas valabile pana in decembrie 1989 cand au fost inlocuite de deciziile luate la Malta.
Cine isi inchipuie ca prabusirea sistemului comunist est-european este rezultatul vointei popoarelor din aceasta parte de Europa este cel putin naiv !
Mihaela Bărbuş
22 August 2016Anul trecut a fost reeditata cartea lui Corneliu Coposu, „Armistițiul din 1944 și implicațiile lui”, cu note și comentarii de Paul Lăzărescu – primul si cel mai bun director al ziarului „Dreptatea” de după 1990 și apropiat al președintelui PNȚCD.
http://www.hss.ro/pages/articole-media/item/303-armistitiul-din-1944-si-implicatiile-lui (doc. pdf)
http://inliniedreapta.net/paul-lazarescu-era-prima-data-cand-s-vorbit-de-o-manifestatie-atat-de-mare-impotriva-comunismului/
realHistory
22 August 2016Articolul are si el extremismul sau Antonescu a fost un personaj tragic pus in niste situatii dramatice.Sa nu uitam ca economia tarii a functionat bine in vreme de razboi,ca rezerva de aur a fost cea mai mare din istorie. Ca a trecut Nistrul?A motivat la proces ca nu mutzi inamicul mai incolo ptr a reveni,ci cauti sa-l infrangi definitiv.E mult de comentat,dar Antonescu nu a fost un naiv sa nu ia in seama varianta ca Germania va pierde razboiul,dar nu putea concepe allternativa ca rusii sa bolsevizeze tara si sa o jefuiasca,sau ,mai rau, sa o transforme in republica sovietica.Nu uitaati ca la ultima intalnire cu Hitler,a evitat sa-si ia angajamentul ca Romanoa va merge pana la capat cu Germania
thomas
22 August 20161944 a fost furtuna-ntrun pahar cu apa. Deciziile fusesera luate la Yalta. Un Stalin tinar si puternic, un Churchil stiutor dar subordonat ajutorului de razboi si un Roosevelt bolnav incapabil de a rezista lui Stalin. Churchill a vrut sa se opuna cedarii Europei de est, Paton a vrut sa continue razboiul trecind peste Elba impotriva Rusilor. Se stia acolo ce ne asteapta. Churchill a trebuit sa taca. Paton a fost ucis de Americani . Roosevelt a mai avut o zona de umbra in politica lui ( daca citim tot ce s-a scris despre Pearl Harbur ). Jumatate din Europa a fost „cedata” inainte de a fi inceput lupta pt. teritoriul respectiv. Antonescu, Maniu, Regele, si citi altii, au fost pe scena dar cortina fusese trasa.
Mihaela Bărbuş
22 August 2016@realHistory
Trecerea Nistrului nu poate fi in nici un caz privita numai ca o decizie militara. In mod foarte evident a fost mai ales o decizie politica de importanta istorica. A fost extrem de gresita si Antonescu si-a asumat-o de unul singur. Iuliu Maniu l-a sfatuit sa nu faca asta.
Chiar daca nu era de asteptat ca granita pe Nistru sa fi ramas „linistita” in cazul in care ne opream acolo, a fost inadmisibil de imprudent sa nu se gandeasca ce se va intampla daca nemtii pierd razboiul.
23 august tocmai ca a evitat transformarea tarii in rep. sovietica.
Articolul nu e o evaluare a intregii activitati a lui Ion Antonescu, care sunt de acord ca nu trebuie „trecut pe Academiei”, ci judecat proportional cu ce a facut.
Mihaela Bărbuş
22 August 2016@thomas
Furtuna intr-un pahar cu apa inseamna +/- agitatie pentru nimic
http://grammarist.com/idiom/tempest-in-a-teapot-and-storm-in-a-teacup/
A vedea in tragedia unei tari o agitatie pentru nimic e o atitudine morala personala, nu un mod acceptabil de a privi istoria. Cineva poate sa isi ghideze propria viata dupa ce criterii vrea, dar nu se poate astepta ca istoria si ca destinele oamenilor sa fie judecate tot asa.
Din fericire, liderii politici normali au facut ce era de facut pentru tara cu informatiile pe care le aveau atunci.
(E interesant si graitor ca despre Stalin ati retinut ca era doar „tanar si puternic”.)
Cititi si minciuna 12.
george Scarlat
22 August 2016Discuţia desprec acest subiect este vastă, deoarece catastrofa naţională nu a început la 23 august, ci poate că în anii 20-30. Despre actul în sine, arestarea lui Antonescu şi capitularea/armistiţiul precum şi întoarcerea armelor contra foştilor aliaţi, Germania şi – să nu uităm – Ungaria, trebuie spus că pur şi simplu nu exista altă ieşire. Cine spune altceva bate câmpii sau face istorie contrafactuală din motive ideologice, din ignoranță, șamd.
– Se spune că Antonescu tocmai reuşise să negocieze un armistiţiu avantajos şi iată că trădătorii antinaţionali împreună cu regele i-au înfipt un cuţit în spate lui, dar şi Ţării, care nu ar mai fi beneficiat de presupusele rezultate pozitive obţinute de Antonescu la negocieri.
SUA, URSS. UK, au decis la Casablanca în 1943 să NU negocieze separat cu puterile Axei, să NU accepte alţi termeni din partea puterilor Axei decât capitularea necondiţionată, precum şi să se informeze reciproc privind contactele cu inamicul, din rândul căruia şi noi făceam parte.
Reprezentanţii români se încăpăţânau să încerce să discute numai cu SUA şi UK, care însă îi trimeteau la ruşi, nu înainte de a-i informa pe aceştia din urmă.
Miza de fapt era Ardealul, fie în întregime, fie jumătatea de nord, anexată de Ungaria în 1940. Cine ieşea primul din război – românii, respectiv ungurii – avea speranţa că la conferinţa de pace ar fi primit Ardealul ca recompensă din partea aliaţilor. Dacă Stalin ar fi decis că Ardealul merge la unguri fără îndoială că ar fi fost aprobat de Churchill şi Roosevelt. Am ieşit din război înaintea ungurilor şi ne-a rămas nouă Ardealul. Este un fapt.
Se spune că am fi rezistat pe aşa-zisa linie Focşani-Nămoloasa Galaţi. Nu exista nicio linie, la 23 august sovieticii avansau rapid, ofeniva începuse pe 19/20 august. Cine ştia unde aveau să se oprească? Ce „linie” a putut să oprească puhoiul rusesc pe frontul de răsărit, în Ucraina, Bielorusia, Polonia?
Iar frontul nu era doar la Focşani, ci urma să fie pe Carpaţii Orientali. Strategii post-factum ai „Nămoloasei” uită că pe Carpaţi era graniţa dintre România şi Ungaria, conform Diktatului de la Viena. Ne-ar fi lăsat ungurii să trecem cu armata pe teritoriul lor? Cine poate crede aşa ceva? Mai degrabă ne-ar fi atacat pe la spate.
România deja pierduse războiul la doar şase luni după ce intrase, adică în decembrie 1941. Atunci sovieticii au respins ofensiva germană asupra Moscovei iar SUA a intrat în război după Pearl Harbour. Din acel moment, decembrie 1941, şi mai ales după Stalingrad 1942, nu exista alternativă la ieşirea din războiul cu aliaţii, problema fiind nu dacă, ci când, pentru că o tentativă prematură s-ar fi soldat cu eşec şi represalii germane cumplite.
Rezistenţa românească în august 1944 fie ar fi dus la pierderi enorme de vieţi omeneşti şi distrugerea Ţării, fie poate că nu s-ar mai fi putut organiza nicio rezistenţă şi ruşii ne-ar fi spulberat rapid. Nimeni nu poate ştii, istoria nu se face cu speculaţii „ce-ar fi fost dacă”.
Însă cu siguranţă orice rezistenţă ar fi fost inutilă, din moment ce Axa, din care şi România făcea parte, pierduse deja războiul. A crede că rezistenţa românească ar fi întors soarta războiului, că ar fi depins aceasta de România, deci SUA, URSS, Imperiul Britanic, ar fi pierdut al doilea război mondial dacă rămânea Antonescu la putere, este o prostie fără seamăn.
Mihaela Bărbuş
22 August 2016Multumesc frumos, George!
Am totusi un comentariu legat de reprezentanţii români care “se încăpăţânau să încerce să discute numai cu SUA şi UK”. Formularea e cam acuzatoare si lasa sa se inteleaga ca oarecum de la ei au pornit problemele cu URSS. Reprezentantii partidelor istorice au murit nevinovati in inchisori, impreuna cu diplomati, ofiteri, etc., pentru acuzatia nefondata ca ar fi fost impotriva URSS, asa, fara motiv, doar din incapatanare si prejudecata burgheza.
Sigur ca au existat reticente fata de URSS, dar erau intemeiate, iar pana la urma deciziile si calendarul lor nu au fost dictate de acele reticente.
Victor Radulescu-Pogoneanu arata ca,
http://inliniedreapta.net/declaratia-lui-victor-radulescu-pogoneanu-din-2-decembrie-1961-text-integral/
– in 1942, cu prilejul acelei conversaţiuni (de la Madrid) B. Coste a propus ca, între condiţiunile care ar fi precizat ”capitularea necondiţionată”, să se menţioneze că Puterile Aliate vor recunoaşte, (până când va fi posibilă efectuarea de alegeri libere în România), ca guvern legitim al ţării, un Cabinet prezidat de Iuliu Maniu; aceasta, întrucât începuse să se bănuiască, din partea U.R.S.S. o tendinţă de a promova partidul comunist din România în dauna partidelor istorice.
– La Stockholm, “s-au pus, din partea U.R.S.S., două întrebări, una relativă la modul cum ar fi privită în Ţară o eventuală revenire a fostului Rege Carol II (care se pare că avusese oarecare conversaţii cu Ambasadorul U.R.S.S. în Mexic, Umanski); alta relativă la modul cum ar fi privit în Ţară un eventual Guvern prezidat de Petru Groza sau de Prof. Constantinescu-Iaşi (aceste întrebări par a fi fost puse cu titlu de sondagiu personal lui F. Nanu)”
– Pe de altă parte, în cursul conversaţiilor purtate de G. Duca, la Stockholm, cu Ministrul U.R.S.S. D-na Kolontay,- se oferă în fapt lui Iuliu Maniu posibilitatea de a negocia direct un armistiţiu cu U.R.S.S., şi anume fără a se pune în cunoştinţă cu o asemenea negociere Puterile Occidentale. Răspunsul transmis prin G. Duca, în sensul că negocierile de la Cairo făceau de prisos o asemenea nouă negociere,- avea în realitate sensul de a eluda oferta rusească, Regele și partidele istorice socotind în mod evident primejdios un tête-à-tête între România şi U.R.S.S.-
– După constituirea Opoziţiei Unite şi spre a evita participarea ce doreau să aibă comuniştii la acţiunea de ieşire a României din război, Iuliu Maniu, declarându-se în principiu în totul favorabil acestei participări, a cerut însă ca în prealabil să se cadă de acord asupra unui program comun, din care primul punct ar fi fost restabilirea integrităţii teritoriale a României în graniţele ei dinainte de cel de al doilea război mondial. În felul acesta era însă implicată problema teritorială din relaţiunile româno-ruse, în privinţa căreia partidul comunist nu înţelegea să adere la punctul de vedere al partidelor istorice,- și în consecință acordul era făcut imposibil.- Mai târziu, când faţă de pătrunderea armatelor sovietice în teritoriul român s-a născut temerea ca un guvern pur comunist să fie instalat la Iaşi,- participarea comunistă n-a mai putut fi ocolită şi astfel s-a constituit Blocul Naţional Democratic.
– Atunci când, în cursul pregătirii actului de la 23 august, s-a constituit un Comitet zis – mi se pare – militar, comuniştii au declarat că ei nu acceptă ca din acest comitet să facă parte reprezentanţii partidelor istorice, sub cuvântul că, în cercurile acestor partide, se comiteau indiscreţiuni care ar fi riscat să compromită întreaga acţiune; reprezentanţii comunişti au mers chiar până la a ameninţa cu retragerea, în cazul contrariu, din Blocul Naţional Democratic, ceea ce însă, pentru motivele amintite mai sus, nu se socotea de dorit din partea partidelor istorice şi a Palatului.- În felul acesta s-a acceptat în aparenţă ca zisul Comitet să cuprindă numai pe sfetnicii militari şi politico-diplomatici ai Regelui şi pe reprezentanţii partidului comunist. În realitate însă, toate chestiunile discutate şi hotărâte în sânul Comitetului erau în prealabil supuse lui Iuliu Maniu, bineînţeles, fără ştiinţa comuniştilor.
Si Camil Demetrescu: “Chiar şi când se negocia deja la Cairo, toţi ruşii cu care aveam de-a face la Stockholm, Kollontai282-Semionov-Nanu, dna Kollontai-Gh. Duca, adică atât faţă de guvern cât şi faţă de opoziţie insistau amical să nu mai recurgem la negocierile de acolo, ci să ne înţelegem direct în doi la Stockholm (dacă n-ar fi prea tragic s-ar putea rezuma la „noi între noi” ca în familie sau între prieteni) şi Rusia se va arăta înţelegătoare şi binevoitoare, dacă şi România… Etc. Etc. Nu este inutil să repet că anglo- saxonii care fixaseră marea lor linie politică în acordarea acesteia cu cea rusească, ne repetau la Cairo ameninţarea că ne vor denunţa orice manevră de separare a Aliaţilor şi că vor comunica ruşilor orice mesagiu, în orice domeniu, atât timp cât vor dura negocierile din Capitala Egiptului.”
Temerile ca rusii vor impune PCdR si vor elimina partidele istorice erau intemeiate inainte de 23.08.1944 si au fost confirmate de mii de ori dupa aceasta data. In realitate, s-a negociat cu rusii, si mult mai putin cu anglo-americanii, ca nici nu era posibil altfel, dupa cum spui si tu. Rusii erau cei care se gandeau la pace “noi intre noi”. Ezitarile nu erau manifestari de incapatanare sau ostilitate ale Regelui sau partidelor istorice, ci de prudenta dictata de cel mai sanatos bun simt. Rusii le-au privit ca manifestari de dusmanie, au venit cu acuzatii de ostilitate fata de URSS si si-au pus slugile sa ii arunce in inchisori si sa ii omoare pe cei care ii credeau ei dusmani, asta pentru ca ei cred ca nu exista decat doua categorii de oameni: vasali sau dusmani.
Eu sper ca daca erai in locul oamenilor care au luat atunci decizii, ai fi ezitat sa arunci tara in bratele rusilor si ai fi incercat mai intai niste alternative.
George Scarlat
22 August 2016@ Mihaela
Nu acuz pe nimeni, nu insinuez nimic. Am expediat scurt ideea în postarea anterioară, dar revin puţin.
Inclusiv din cele menţionate de tine în mesajul anterior se confirmă ce spuneam.
Anume că NU era nicio şansă să ne înţelegem separat cu puterile anglo-saxone. Era exclus, ar fi contrazis orice logică de atunci. SUA şi UK nu şi-ar fi încălcat de dragul României angajamentele, gen Declaraţia de la Casablanca, şi nu i-ar fi supărat pe ruşi care oricum erau paranoici şi îi suspectau pe aliaţi de lipsă de loialitate.
Ce scăpăm din vedere în 2017 este că în 1944 noi eram inamicul pentru SUA şi UK, în timp ce URSS era aliatul. Ambasadorul sovietic de la Londra, Ivan Maiski, era de dimineaţă până seara la Forreign Office cu tot soiul de solicitări. Cine s-ar fi uitat la români?
Fireşte că ai noştri cam înţelegeau, mai ales că li se transmisese pe diferite canale, dar le era greu să accepte aşa ceva. Îi înţeleg.
Faptul este că la 23 august când România a ieşit din Axă nu avusese nicio discuţie anterioară cu ruşii, cei la discreţia cărora urma să ne aflăm. Ei erau cu frontul aici, nu americanii.
Nu pot să fac istorie contrafactuală, gen „what if”. Dacă înţelegeam din prima poziţia aliaţilor, care ne-au trimis să discutăm cu ruşii şi ne-am fi conformat, am fi obţinut oare condiţii mai bune? Şi dacă chiar le obţineam, oare ruşii ar fi respectat acele condiţii când s-ar fi văzut la noi în ţară? Nu avem de unde să ştim, pentru că nu s-a întâmplat asta.
Nu am spus că s-a amânat ieşirea din Axă până la 23 august pentru că reprezentanţii români s-ar fi încăpăţânat să îi ignore pe ruşi, încercând în schimb să se înţeleagă cu anglo-saxonii. Cred că nu am ieşit din război mai devreme pentru că ar fi fost o sinucidere. Churchill avea un singur mesaj pentru noi, capitulare necondiţionată şi imediată. Dar spunea asta şi prin 1943, când România se afla la 1000 km în spatele frontului, iar nemţii ne-ar fi zdrobit dacă încercam ceva.
Nu pot să mă pun în locul celor care negociau în 1944 pentru că asta se numeşte în istorie anacronism. Însă punând lucrurile în contextul de atunci, este clar că soarta noastră era scrisă cu mult înainte, indiferent ce ar fi negociat ei. Au încercat şi ei să salveze ce se mai putea, însă nu era la latitudinea lor dacă Ţara să fie sau nu „dată pe mâna ruşilor” în funcţie de ce negocieri s-ar fi încercat. Pur şi simplu nu depindea de ei. Nu a dat nimeni Ţara pe mâna ruşilor în 1944. Au venit singuri, a fost un puhoi care nu putea fi oprit. Am ieşit din război în ceasul al 12 lea.
Mihaela Bărbuş
22 August 2016Pai cei care au negociat in 44 au facut tot ce depindea de ei, si anume 23 august. Doar atat puteau sa faca si asta au facut in singura clipa posibila, cum spunea V R-Pogoneanu. Astea sunt faptele.
Nu sunt de acord ca cei care au facut 23 august „se incapatanau sa incerce sa discute numai cu UK si SUA”. Nu e asa. Au negociat cu rusii.
In plus, ori nu ne punem in locul lor si deci nu stim daca era incapatanare sau prudenta sau groaza de rusi. Ori facem conexiuni normale si vizibile, si intelegem ca era bine sa se incerce chiar si cea mai mica sansa de a-i coopta macar si pe anlgo-americani (chiar numai „for the record”), mai ales ca acum stim prea bine ce intentii aveau rusii de la bun inceput, stim ce a urmat, stim si cu ce ura i-au tratat rusii pe cei de la 23 august, despre care stim ca sunt calomniati in continuare, stim ca avem aceiasi vecini, ca sunt fideli tarditiilor lor, etc.
70 de ani de la Procesul lui Iuliu Maniu - În Linie Dreaptă
22 August 2016[…] 12 minciuni gogonate despre 23 August 1944 […]
12 minciuni gogonate despre 23 August 1944 | RoEvanghelica
22 August 2016[…] 12 minciuni gogonate despre 23 August 1944 […]