70 de ani de la Procesul lui Iuliu Maniu (1)

ILD a prezentat pe larg modul in care comunistii au preluat puterea in Romania cu ajutorul armatei sovietice de ocupatie. Am aratat conditiile in care a avut loc ruperea “aliantei” cu Axa, conceputa si realizata de liderii democrati ai Romaniei, reprezentati de Rege, conducatorii partidelor istorice, un grup de generali si o echipa de diplomati din Ministerul Afacerilor Straine.

Puteti citi:

De asemenea, avand acces la marturia unor participanti la evenimente, am prezentat contextul si importanta unor mari manifestatii anticomuniste: cea de la 8 noiembrie 1945, prima din Europa de Est:

Manifestația anticomunistă de la 10 mai 1946

Cititorii nostri au putut cunoaste modul in care comunistii au furat alegerile din noiembrie 1946, cand marea majoritate a romanilor au votat PNT-ul, aratadu-si dezacordul fata de regimul de minciuna, ura, violente si jafuri care le era impus din afara. Vedeti: 70 de ani de la alegerile din 19 noiembrie 1946 – Poporul român nu a vrut comunismul.

Prezentam acum simulacrul de proces in care au fost condamnati liderii PNT. “Procesul neamului”, cum l-a numit cunoscutul avocat Aurelian Bentoiu, a fost momentul in care comunistii au aratat ca nu ii interseaza numai puterea politica, ci ca vor sa distruga fiinta neamului prin umilirea si uciderea liderilor, terorizarea intregii populatii, inapoierea economica, aservirea de URSS si izolarea de lumea civilizata. Relatarea procesului apartine istoricului si liderului taranist Cicerone Ionitoiu, un apropiat al conducerii PNT, care a fost incarcerat de mai multe ori pentru activitate anticomunista.

ILD are pemisiunea de a publica textele lui Cicerone Ionitoiu.

PROCESUL” CONDUCĂTORILOR P.N.Ţ.”

Document

Ceea ce începea să se desfăşoare la Bucureşti era un scenariu ce se juca sub bagheta Moscovei de doi ani şi încă nu se terminase.

În primul rând, confecţionarea aşa-zisului proces era înscenată de un guvern nelegitim, ieşit prin fraudă, prin furtul voinţei naţionale, lucru cunoscut de opinia publică internaţională şi subliniat de protestele Angliei şi Statelor Unite, pe bază de date certe culese de observatori străini şi publicate în presa din străinătate.

Motive de proces nu existau, mai ales juridice, cum vroiau să prezinte cei ce fuseseră impuşi de Moscova şi îi executau ordinele.

Într-un regim democratic dezbaterile pe teme politice şi înfruntările dintre partide nu sunt rezolvate la tribunal, ci prin atestarea opiniei publice.

Procese împotriva celor ce criticau regimul, acuzându-1 de crime, teroare şi nerespectarea cetăţeanului ca fiinţă cuvântătoare, nu aveau loc decât în U.R.S.S. de peste două decenii (unde toţi adversarii politici ai regimului fuseseră exterminaţi) şi acum se exportase modelul de rezolvare a „duşmanilor” în ţările pe care Rusia le ocupase cu forţa şi nu mai intenţiona să le elibereze.
În timp ce se pregătea începerea înscenării româneşti, se termina cea bulgară, când pe 16 august 1947 se pronunţa condamnarea prin spânzurătoare a lui Nikola Petkov, reprezentantul partidului ţărănesc bulgar, care în timpul teatrului numit proces, a declarat: „Principiile fundamentale ale ideologiei (Uniunii Agrare) sunt: ordinea, legalitatea şi puterea poporului, având ca singure arme buletinele de vot, cuvântul şi presa”.

După ce procurorii au citit rechizitoriul, acuzându-1, în genul cum o făcuse Vîşinski în U.R.S.S., Nikola Petkov a răspuns inepţiilor: „Domnilor judecători, de doi ani, de la 25 iunie 1945 mai exact, se duce împotriva mea cea mai neînduplecată şi cea mai fără îndurare campanie ce a fost dusă împotriva vreunui om politic bulgar. Nu s-a cruţat nimic din viaţa mea privată sau politică. Am fost de trei ori înmormântat simbolic la Sofia şi de zece ori în provincie. Personal am citit anunţul mortuar la intrarea în cimitirul de la Sofia, în timpul acestor înmormântări. Am suportat toate acestea fără să mă plâng. La fel voi suporta cu curaj tot ce mă aşteaptă, căci aşa este inevitabilul destin al tristei realităţi politice bulgare”.

Pe 16 august 1947, când Nikola Petkov a auzit pronunţarea verdictului de condamnare la moarte prin spânzurătoare „în numele poporului bulgar”, s-a ridicat şi a strigat de a răsunat sala: „Nu! Nu în numele poporului bulgar! Eu sunt trimis la moarte din ordinul stăpânilor voştri străini, la acelora de la Kremlin sau dintr-alt loc. Poporul bulgar zdrobit de tirania sângeroasă pe care voi vreţi să o mascaţi injustiţie, nu va crede niciodată în mişeliile voastre”. (După Paul Vergner şi Jean Bernard-Derosne-„L’affaire Petkov”, Paris, Seif, 1948, pp. 188-192).

Scenariul era la fel cu al lui Maniu: de câte ori nu fusese înmormântat şi coşciugul purtat prin oraşe, de câte ori nu i se ceruse moartea, de câte ori nu fusese făcut trădător (chiar al Transilvaniei, pe care o unise cu Ţara), de câte ori nu fusese făcut exploatator şi criminal, care trăsese în muncitori… ca să se audă până la Moscova, ca să ia cunoştinţă de executarea ordinului.
Stalin era stăpânul Balcanilor şi nimic nu se făcea decât la ridicarea degetului mic al lui. Când Kardelj s-a dus la Moscova, pentru a-i arăta că „societăţile mixte” nu funcţionau şi reprezentau o sursă de fricţiuni permanente, Stalin a acceptat desfiinţarea lor imediat, precizând: „Societăţile mixte nu numai că nu ne sunt necesare, ci vor fi permanent o sursă de poticneli. Iugoslavia nu este România, cu care avem o serie de societăţi mixte. România nu a făcut parte din coaliţia antihitleristă, dar Iugoslavia a fost aliata noastră. De aceea, cel mai bine este să fie desfiinţate societăţile acelea”.

Nu numai degetul lui Stalin, care era permanent îndreptat a asupra Balcanilor „vedea” totul. Imediat după ce Tito a încercat să ia pe cont propriu relaţiile din Balcani, în primul rând cu Albania şi Bulgaria, în vederea încheierii unor tratate, Stalin a aflat prin „urechile” de la Belgrad că sateliţii mişcă în front şi a trimis pe 12 august 1947 un Mesaj „aliatului” Tito, spunându-i: „…Guvernul sovietic consideră că ambele guverne (iugoslav şi bulgar) au comis o greşeală încheind un pact de pace, în ciuda avertismentelor guvernului sovietic. Guvernul sovietic consideră că, prin pripeala lor, cele două guverne au uşurat treaba elementelor reacţionare anglo-americane, dându-le un nou pretext de a intensifica intervenţia în treburile greceşti şi turceşti, împotriva Iugoslaviei şi Bulgariei… Guvernul sovietic trebuie să vă avertizeze că nu-şi poate asuma răspunderea pentru pacte de mare importanţă în domeniul politicii externe, încheiate fără consultarea U.R.S.S.”.

O actiune denumita impropriu „proces”

În acest context al dependenţei totale a politicii interne şi externe faţă de Uniunea Sovietică şi in contextul internaţional trebuie văzută acţiunea denumită impropriu „proces”, care începea să se desfăşoare în România, împotriva celui mai mare partid politic, cel naţional-ţărănesc şi pentru distrugerea conducătorilor acestui partid.

Declaraţiile celor arestaţi erau făcute, refăcute, unele de nenumărate ori, după indicaţiile anchetatorilor, urmărindu-se să se sublinieze în ele acele puncte pe care conducerea de stat şi de partid le socotea „incriminatorii”.

Declaraţiile se făceau sub presiuni morale în lotul principal, care a fost „judecat” de la 26 octombrie la 11 noiembrie 1947. La aceste presiuni morale se adăugau promisiunile, mergând până la eliberare, dacă vor fi cooperanţi cu ancheta (bineînţeles, promisiunile erau vorbe goale), în caz contrar fiind însoţite de şantaj (cu arestarea copiilor, soţiilor, darea afară din facultate şi altele); constrângerea se mai făcea prin şederea în carceră (timpul îl dicta anchetatorul) sau anchetarea numai pe timp de noapte, ore în şir, până la epuizarea completă, fără dreptul de a se odihni în timpul zilei.

Mâncarea se dădea de la restaurantul „Mercur” al M.I. şi consta din două feluri, servite în vesela adusă duminică, înainte de arestare. La început s-a dat celor arestaţi la Tămădău, după aceea celor arestaţi ca anexe, numai după ce deveneau cooperanţi, iar în luna octombrie, s-a dat la toată lumea care era implicată într-un fel sau altul de procesul principal.

Odihna era drămuită. în timpul zilei, nu puteau sta întinşi pe pat decât cei care aveau aprobarea anchetatorilor. Restul, pe scaunele de beton din celule. Mâncarea celor ce nu se acomodau cu ancheta consta dintr-un calup de circa 150 gr. mămăligă, cu apă fiartă, în care erau câteva frunze de salată, sau mazăre cu gărgăriţe, deţinuţii ajungând să meargă sprijinindu-se de pereţi.

Medicamente nu erau, fiindcă nu era spital, hârtie igienică nu exista, că nu mai erau boieri, din când în când dându-se nişte anuare administrative vechi.

Câteva sute de persoane erau arestate în legătură cu acest proces. Erau folosiţi unii împotriva altora, ca martori ai acuzării, după aceea fiind acuzaţi, indiferent de cât fuseser de „cooperanţi”. Fuseseră plătiţi pentru aceasta cu câte 5-10 ţigări sau odihnă din timpul zilei.

În această perioadă, nu s-au dat droguri, decât cafeaua surogat cu bromură. Cei ce susţin că au fost drogaţi o fac pentru a-şi justifica declaraţiile date din cauza slăbiciunii, la ameninţările anchetei sau la şantaj.

Iuliu Maniu a fost singurul deţinut care nu a fost ameninţat, şantajat, înjurat sau bătut de-a lungul detenţiilor, până la moarte. A îndurat teroarea, mizeria, regimul de exterminare la care a fost supus, cu demnitate.

Ion Mihalache a fost supus în timpul anchetelor la presiuni obositoare de anchetă de noapte duse până la epuizare: „…Este ora 2.00 noaptea, cel puţin fac apel să fiu amânat mâine. Sunt în a 24-a zi, în care nopţile mă scol din 30 în 30 de minute, suferind de lombosciatică, pe un pat de ciment, cu o saltea subţire…” Este scris în declaraţia de anchetă. Iar în declaraţia din 7 august, ora 4,30 dimineaţa, Ion Mihalache face o rectificare: „Ieri, în interogatoriul luat de dl prim comisar şef Rădescu, am făcut o greşeală, confuzie, datorată oboselii, a atenţiei şi memoriei, din pricina nedormitului noaptea, regimului de ziuă… etc. Nu este vorba de generalul Petre Ştefănescu, de care nu-mi amintesc să-l fi cunoscut, ci de generalul Petre Vasilescu, pe care l-am cunoscut…”. Se vede clar modul de tortură, anchete de noapte până în zori, urmate de regimul din timpul zilei, când era obligat să stea pe scaun, fără să aibă voie să închidă ochii, urmând o nouă anchetă în noaptea următoare.

Nu am amintit de bătaie la acest lot, fiindcă nu s-a folosit, din informaţiile culese, împotriva nici unuia dintre inculpaţii din această primă garnitură. Dar aceasta nu înseamnă că ea nu s-a folosit în Ministerul de Interne. în acea perioadă ea era utilizată împotriva unora pe care voiau să-i facă martori şi au fost judecaţi în loturile înscenate ca anexe, pentru justificarea acuzaţiilor aduse „şefilor”, după cum se exprima coordonatorul anchetei, Mircea Lepădătescu.

Printre cei care băteau, nu glumeau, până la leşin, se numărau atunci anchetatorii Bulz Gheorghe, Sepeanu Teodor, Niculescu Constantin Turli, Niculescu Ştefan, Deleanu Carol, Bogdan Ion, Mişu (Mihai) Dulgheru, Rădescu, Pompilian, Gr. Sfetcovici… De fapt, toţi ştiau să bată bine, dar după cum erau dispoziţiile. Se bătea chiar până ce se omora.

Tot în proces, împotriva unora s-au folosit şi alte metode îngrozitoare: manejul de zeci de ore, supravegheat de câine, care, atunci când cădeai, trăgea cu dinţii de victimă, iar călăul arunca apă cu găleata, până ce te trezeai şi porneai iar la drum în acest fel a fost torturat Ionescu Dumitru-Mituş, peste o lună cât a stat în anchetă la Malmaison, ca să accepte şefia „tineretului militar”, organizaţie inventată atunci de Siguranţă, şi a depune mărturie acuzatoare în proces. A refuzat, dar era dărâmat când a fost adus la Văcăreşti pentru a-1 condamna în altă înscenare anexă a lotului Maniu.

Atitudinea de neinfrant a lui Iuliu Maniu

În cadrul politic al procesului (fiindcă au existat şi înscenarea militară şi cea de politică externă), numai patru persoane nu au reuşit să fie înfrânte şi să dea declaraţii după cum dorea ancheta, pentru „a-şi uşura situaţia” şi a putea fi folosite în capetele de acuzare. Celor ce le putem aduce omagiu că nu au cedat folosind minciuna, care devenise o „virtute” dăruită de poporul eliberator, au fost: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Carandino şi Ilie Lazăr. La polul decăderii, prin declaraţiile date, se numără Vasile Serdici, col. Ştefan Stoica şi Nicolae Penescu.

Aruncând o privire peste ultimii şapte ani de când Germania devenise interesată de regiunea noastră, pentru a-şi hrăni maşina de război cu toţ ce avea nevoie, inclusiv [carne] de tun, Iuliu Maniu devenise o speranţă a Occidentului la poarta Balcanilor. Ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, Sir Reginald Hoare, înainte de părăsirea României, raportase Londrei: „…Totuşi, nu există nimeni care ar putea să conducă o mişcare patriotică, astfel că, în prezent, situaţia este MANIU sau nimic”. El era socotit primejdia cea mare pentru Hitler, de aceea îi ceruse capul. Dar capul lui Maniu nu s-a plecat. A mers la Antonescu, după ce acesta înăbuşise mişcarea legionară şi pornise alături de germani spre Răsărit şi i-a atras atenţia să se oprească la Nistru: „…Nu- este admisibil să ne prezentăm ca agresori faţă de rusia, astăzi aliata Angliei, probabil învingătoare, pentru alt obiectiv decât Bucovina şi Basarabia, în tovărăşie de arme cu Ungaria şi cu Axa”.

Ceea ce a urmat desprindem din declaraţia lui Iuliu Maniu, dată pe 30 august 1947, în închisoarea Malmaison:

„Cazul care formează obiectul cercetărilor de faţă are două aspecte: primul, spiritual iar al doilea, cel de punere în aplicare a hotărârii ce am luat de a trimite în străinătate prieteni, în scopul urmăriritde mine, care va fi expus în cele ce urmează:
Într-adevăr, în ceea ce priveşte decizia spirituală, adică de a fi conceput planul trimiterii de prieteni în străinătate, răspunderea morală şi politică este a mea. Am hotărât acest lucru având în vedere întreaga evoluţie a politicii Statului Român în ultimii 2-3 ani.

Armistiţiul din 1944 l-am iniţiat şi pregătit personal şi la săvârşirea lui am contribuit şi conlucrat în mod hotărât tot eu. Era, deci, oarecum datoria mea ca consecinţele lui să fie favorabile pentru ţară şi mulţumitoare pentru naţiune. In acest scop, s-a format guvernul din 1944… din părţile care au luat parte la lovitura de la 23 august 1944… în luna ianuarie s-a ajuns la ideea susţinută de dl Ministru al Rusiei, Vîşinski, de a se forma un guvern sub preşedinţia dlui Petru Groza, pe care eu şi partidul nostru nu am găsit-o potrivită ţării… Am fost chemat la Palat şi întrebat de M.S. Regele, am dat imediat răspunsul categoric că nu suntem de acord cu o astfel de soluţie, dar având în vedere insistenţele dlui Vîşinski, nu a acceptat propunerea mea şi a numit pe dl Petru Groza.

Dl Petru Groza s-a prezentat ulterior la mine, cerându-mi să particip eu şi P.N.Ţ. la formarea guvernului său. Am spus că înainte de a-mi da avizul este necesar să cunosc programul de guvernământ şi compunerea guvernului. Dl Groza mi-a spus că este aşteptat la o altă adunare şi nu are timp să-mi expună programul, iar în ceea ce priveşte compunerea guvernului, îmi spunea că se va face fără participarea partidului liberal, a dlui Brătianu, dar cu participarea partidului dlui Tătărăscu, la Ministerul de Externe. I-am răspuns imediat că, fără cunoaşterea programului şi cu eliminarea partidului liberal al dlui Brătianu, partidul nostru nu consimte să intre în guvern. Era de faţă şi dl I. Mihalache.

De la acea dată, P. N. Ţ. a inaugurat o nouă politică de opoziţie faţă de guvern…

Motivul pentru care această atitudine opoziţionistă… Poporul român şi opinia publică românească nu simpatizează cu ideea comunistă şi nu aprobă o politică care ar tinde sau ar realiza un regim politic sau economic comunist, am ştiut de la început că scopul dlui Groza, care era comunist… Partidul comunist era mult prea slab ca să poată să facă acest lucru prin propriile sale puteri… Evident că această atitudine a guvernului a provocat imense nemulţumiri în opinia publică şi, în consecinţă, partidul nostru a trebuit să ia poziţie contra acestei directive de guvernământ. În urma acestor împrejurări, partidul şi presa noastră au fost crunt persecutate… între mijloacele de apărare a partidului nostru faţă de ofensiva guvernului Groza au fost diferitele memorii, apeluri, proteste, adresate guvernului, Comisiei Aliate de Control, Majestăţii Sale şi pe urmă opiniei publice civilizate mondiale, care s-a sesizat de situaţia politică din România, ceea ce a avut ca rezultat hotărârile conferinţelor de la Yalta şi Postdam…

Partidul nostru a început o acţiune în care arăta că Guvernul dlui Groza nu este nici democratic, nici reprezentativ, că este dictatorial, că suprimă voit şi consecvent toate libertăţile publice. Preşedintele Statelor Unite, sub presiunea opiniei publice internaţionale, a trimis pe dl Ethridge la faţa locului… care a raportat într-adevăr că nu este nici democratic, nici reprezentativ, guvernând în mod dictatorial… Şi au hotărât că în România trebuie să se introducă o viaţă de stat constituţională… şi în acest scop să se facă în cel mai scurt timp alegeri parlamentare şi să se respecte cele patru libertăţi democratice… Reprezentanţii marilor puteri s-au deplasat în România ca să convingă pe Regele României, Guvernul şi partidele de opoziţie să accepte soluţia şi să colaboreze la punerea în aplicare. Eu cunoscând împrejurările şi oamenii de la noi, am declarat imediat, că în ceea ce mă priveşte, hotărârea de la Moscova
https://www.memorialsighet.ro/sala-12-1945-de-la-yalta-la-moscova n-o găsesc satisfăcătoare, pentru că ar trebui să conţină instituirea imediată a unui guvern sau cel puţin a unui ministru de interne complet neutru, iar în al doilea, pentru că nu conţine nici o garanţie sau asigurare colectivă, că hotărârea de la Moscova va fi respectată şi serios pusă în aplicare de Guvernul Groza… Ambasadorii m-au rugat să spun Delegaţiei Permanente că hotărârea de la Moscova este definitivă… dar în ceea ce priveşte respectarea hotărârilor din partea Guvernului român, garantează Marile Puteri şi în special ei, ambasadorii, personal vor obliga guvernul să pună în aplicare hotărârile… Domnii ambasadori mi-au şi predat o declaraţie în scris a dlui Groza, prin care se obliga să respecte conştiincios hotărârile… Dl Groza nu a respectat nici una din acele obligaţiuni, afară de cea religioasă …am adresat diferite reclamaţii şi proteste Majestăţii Sale, Guvernului, Comisiei Aliate de Control şi opiniei publice mondiale, dar toate fără nici un rezultat. Guvernul nu a respectat libertăţile promise nici în decursul campaniei electorale, pe care le-au constatat şi gazetarii veniţi anume din străinătate, a falsificat rezultatele alegerilor, a măsluit voturile şi a proclamat rezultatul cu totul altul decât cel care a fost realmente la alegeri. Partidele de opoziţie au obţinut majoritatea, dar Parlamentul a fost constituit cu majorităţi, intenţionat ticluite, în favoarea Guvernului. Partidul s-a refugiat din nou la mijlocul protestelor şi memorandumurilor, care au avut rezultatul că Guvernul englez şi american au dat note diplomatice… pe care Guvernul român le-a socotit imixtiune în treburile interne ale României… Guvernul a continuat şi continuă mai departe guvernarea dictatorială… s-a refugiat la mijloace de persecuţie şi la teroare. A arestat aproape 100 de intelectuali pe simplul motiv că sunt membri P.N. Ţ. şi, în general, ai opoziţiei, i-a încarcerat fără temei legal, ţinându-i într-un tratament şi regim deplângere şi de inaniţie, într-un mod cu totul revoltător… In această împrejurare, conducerea partidului, cât şi eu personal, am ajuns într-o situaţie cât se poate de critică, pentru că, pe baza promisiunilor categorice ale ambasadorilor american şi englez, noi am garantat delegaţiei permanente că vor fi respectate condiţiile stabilite la Moscova… că în consecinţă, România a devenit un tărâm de manevră a tuturor fărădelegilor şi persecuţiilor politice, aruncată pradă propagandei şi influenţei comuniste exercitată de guvernul ţării… Partidul respingând orice mijloc de violenţă, a trebuit eu să mă hotărăsc la un alt pas îndrăzneţ, adică la acela de a recurge în străinătate, personal şi direct, la aceia care mi-au dat asigurările comunicate la timpul său Delegaţiei Permanente. Din acest motiv, mă hotărâsem să plec eu în străinătate pentru a mă pune în contact cu ambasadorii Harriman, Klark Kerr şi cu vreun reprezentant autorizat al Sovietelor, pentru a pune la punct această problemă atât de importantă pentru ţara noastră.

Pe urmă, eu îmbolnăvindu-mă, l-am rugat pe dl Mihalache să se deplaseze el în străinătate pentru a face această intervenţie şi a lumina opinia publică mondială despre ceea ce se petrece în România, contrar hotărârilor internaţionale, contrar stipulaţiunilor tratatului de pace.

Astfel dezvoltându-se evenimentele, s-a ajuns la întâmplarea încercării plecării din ţară a dlor Mihalache şi a tovarăşilor, care face obiectul cercetărilor de faţă.

Această întâmplare de la Tămădău a fost o înscenare pusă la cale de agenţii provocatori, lucrurile s-au petrecut în modul următor. înainte cu o zi sau două de data fatală, am fost vizitat de dl Dr. Vlad Haţieganu, pe care-l cunoşteam de multă vreme şi care aparţinea unei familii distinse din Ardeal, fostă apropiată mie şi familiei mele, şi mi-a comunicat că se vorbeşte în oraş că eu aş voi să trimit câţiva prieteni în străinătate în mod clandestin, pentru a intra în contact cu persoane de valoare din străinătate.

Comunicându-mi că este informat că în câteva zile pleacă doi aviatori în străinătate cu două avioane cu mai multe persoane şi că ar mai exista libere încă 3-4 locuri, pe care le oferă persoanelor care le voi desemna eu,… am răspuns că îml convine acest prilej, dar că eu nu dispun nici de bani ca să plătesc, nici de benzina necesară şi vreau să ştiu prin urmare care sunt condiţiile de plecare. A doua sau a treia zi, s-a întors dl Dr. Haţieganu şi mi-a spus că a comunicat aviatorilor răspunsul meu şi că faptul că eu nu dispun de bani şi benzină nu-i împiedică a-mi sta la dispoziţie, fiindcă ei nu doresc altceva decât să călătorească cu ei o persoană influentă şi cu autoritate în străinătate, pentru a le garanta trei lucruri şi anume: că se vor putea întoarce cu aparatele, că nu vor fi arestaţi şi că, dacă va fi ca ei să rămână în străinătate, acolo vor primi angajamente cu plată pentru a trăi… Eu fiind convins de buna-credinţă şi sinceritatea lui Vlad Haţieganu, după ce l-am întrebat dacă cunoaşte bine pe aviatori, iar răspunsul a fost afirmativ, nu mi-am dat seama că mai poate fi vorba de o cursă şi că aviatorii pot să fie agenţi provocatori şi tot planul de călătorie poate fi o înscenare seducătoare, precum m-am convins că a fost.

Dl Mihalache nu a avut nici un contact cu cei care au organizat călătoria, deci nici cu aviatorii, precum n-am avut nici eu, decât prin intermediul dlui Vlad Haţieganu.

Situaţia de drept, adică a dlui Mihalache, este foarte simplă, fiindcă în toate legislaţiile este un principiu bine stabilit, că o încercare de delict nereuşit, dacă s-a săvârşit ca încercare în urma unor operaţiuni de agenţi provocatori, nu constituie un fapt de pedepsit.

Precizez că toate memoriile înaintate de partidul nostru Comisiei Aliate de Control erau făcute la iniţiativa mea proprie şi cele mai multe dictate de mine.

Iuliu Maniu
30 august 1947″

Această declaraţie a lui Iuliu Maniu, încărcată de demnitate, reprezintă situaţia grea prin care a trecut România şi pe care a adus-o la cunoştinţa tuturor forurilor din ţară şi internaţionale, până la secretarul general al O.N.U., şi pe care continua să o strige de dincolo de gratiile unde se găsea, convins că până la urmă neamul românesc se va debarasa de comunism.

In tot timpul anchetelor şi-a luat asupra sa toată responsabilitatea, urmărind ca toate fărădelegile să fie cunoscute peste tot. A doua zi, după înscenarea de la Tămădău, când se găsea încă în sanatoriul dr. Jovin şi a fost pus în situaţia de arest, fără mandat, a protestat în scris şi a declarat:

„în legătură cu afirmativa încercare de plecare a unor colegi de-ai mei, ţin să constat că am fost totdeauna şi consecvent de părere că poporul român trebuie să ţină cel mai strâns contact politic şi cultural cu lumea din afară şi, în special, cu Naţiunile Unite. Aceasta, pentru a face cunoscută România, situaţia ei şi misiunile sale. Astfel, oricare prieten al meu m-a întrebat dacă sunt de acord să plece în străinătate, am răspuns categoric că sunt de acord… „.

În tot timpul anchetelor, Iuliu Maniu a fost izolat de ceilalţi membri ai lotului, în sediul Siguranţei Statului de la Malmaison, în Calea Plevnei.

Cu toţii s-au regăsit în „boxa” de la Şcoala de Război, pe 29 octombrie 1947.

Până atunci, o armată de anchetatori s-au chinuit să însăileze un proces, cu sprijinul unora dintre cei 200-300 de arestaţi.

Elemente pentru un „proces” de complot si inalta tradare

Încercarea de plecare din ţară nu mai era interesantă după ce înscenarea reuşise. Acum, preocuparea anchetatorilor lor era de a găsi elemente pentru a urzi un proces de complot şi înaltă trădare.

În acest scop, pentru constituirea elementelor de complot aveau deja arestaţi, pe unii din „Sumanele Negre”, care se găseau condamnaţi la Aiud şi de care se folosiseră în 1946. Vor face apel la ei şi acum. Era vorba de Tanţu Mihail, paraşutist, fost coleg şi agent al lui Nicolski, Şteanţă Dumitru, Paliacu Nicolae, Plesnilă Eugen, Kintescu Gheorghe, Fedorciuc Octavian.

La acest grup se adăugau membrii organizaţiei militare, arestaţi după 10 august, printre ei numărându-se: generalii Gabriel Negrei, Vasile Zorzor, Gheorghieş Alexandru, Grigore Stoika, Ermil Gheorghiu, Achile Diculescu, lt. colonel Dumitru Stătescu, col. Const. Demetrescu, col. Gheorghe Pancu, lt. col. Ticuţă Mihăilescu; comandorii Mircea Cioroiu, Gheorghe Mocanu, maior Ion Fetecău, căp. Marin Zaharia şi câţiva subofiţeri-maiştri. Pionul principal era însă colonelul Ştefan Stoica, vărul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, pe care acesta îl făcuse agentul Siguranţei în martie 1947. în luna august a fost din nou pus sub urmărire. A apelat la vărul său, care 1-a sfătuit să se pună la dispoziţia organelor de anchetă. Cu câteva zile înainte de proces, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost la Ministerul de Interne şi 1-a chemat pe colonelul Ştefan Stoica în biroul lui Avram Bunaciu, sfătuindu-1 să urmeze întocmai dispoziţiile lui Bunaciu. La proces, spune Pătrăşcanu, Ştefan Stoica a urmat sfatul dat de mine. Rezultatul, după ce a ajutat ancheta: a fost condamnat la 5 ani şi a murit în închisoare, ca şi vărul lui.

pogoneanu bw — Victor Rădulescu-Pogoneanu

Pentru justificarea acuzaţiei de înaltă trădare, a fost arestat un grup de funcţionari-diplomaţi, de la Ministerul de Externe, printre care: Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu, Florin Roiu, Emil Oprişan, Emil Lăzărescu, Alexandru-Dodi Georgescu, Cecilia Rădulescu-Pogoneanu, Mihai Rădulescu, Florica Spirescu, Octavian Neamţu, Constantin Tincu, R. Hillar…. Pentru a face legătura cu străinătatea au condamnat în lipsă şi câţiva diplomaţi aflaţi în străinătate, care, după instrucţiunile lui Iuliu Maniu, serviseră cauza românească la Tratatul de Pace, susţinând prin memorii documentate, înaintate Conferinţei de la Paris, problemele pe care guvernul comunist nu a avut curajul să le ridice: problema reparaţiilor, retragerea trupelor ruseşti, teritoriile răpite – Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, Basarabia, sudul Dobrogei. Printre aceşti diplomaţi s-au aflat: Grigore Niculescu-Buzeşti, Grigore Gafencu, Alexandru Cretzeanu, Constantin Vişoianu. Tot în acţiunea de complot a fost inclus şi mareşalul Palatului, Ion de Mocsony-Ştârcea, condamnat la 2 ani, dar neeliberat, a fost ţinut în continuare şi implicat în procesul Lucreţiu Pătrăşcanu, unde a primit 15 ani.

Dispoziţiile pe care le aveau anchetatorii erau ca arestaţii să fie cel puţin 12 ore pe zi anchetaţi, îndeosebi noaptea, să se insiste asupra lui Penescu, Serdici, Mocanu şi Cioroiu. Au fost indicaţi anchetatorii A. Bondrescu, Ileana Dom, Alexandru Vasile, Teodor Sepeanu, Vladimir Mazurii şi Nicolae Bogdan, pentru anchetarea celor indicaţi spre a fi utilizaţi ca martori ai acuzării. Conducerea Biroului de Secretariat al Comisiei de anchetă o avea consilierul Mircea Lepădătescu, ajutat de comisarul şef Voiculescu, iar din secretariat făceau parte Niculescu Constantin-Turli, N. Dumitrescu şi Cristea Gheorghe.

Anchetaţii mai puţin importanţi au fost transformaţi în martori ai acuzării şi după aceea urmau să fie condamnaţi.

O altă categorie o formau cei ce trebuiau să dea declaraţii de desolidarizare, numărul lor fiind cât mai mare şi dintre persoane cunoscute opiniei publice. Se va extinde acest sistem de desolidarizare şi la penitenciarele Craiova, Piteşti, Gherla, Aiud.

Colegii de boxă ai lui Maniu

ION MIHALACHE, vicepreşedintele P.N.Ţ., pe 21 iulie 1947, declara:

„… Acum cinci-şase săptămâni, primele zile după 1 iunie 1947, am luat hotărârea de a pleca în străinătate”.

După această hotărâre, şi-a mutat locuinţa de la Nestor Badea, pentru a nu-i face neplăceri, şi s-a mutat la o cunoştinţă, unde fusese ascuns şi sub legionari şi unde şi-a dus bagajele.

„Hotărârea am comunicat-o dlui Maniu, care a fost în totul de acord cu plecarea mea în străinătate, urmând ca d-sa să se ocupe de găsirea avionului… Dl Maniu m-a întrebat în răstimp de câteva ori şi cum stau cu pregătirile, iar eu am răspuns că încă nu sunt gata, având în însă convingerea că, în momentul în care îi voi spune că sunt gata, îmi va prezenta pe aviatori…”

A urmat o anchetă dură, cu tot felul de privaţiuni, ameninţări, nesomn, confruntări cu oameni câştigaţi de Siguranţă cu mult înainte şi infiltraţi ca să-1 provoace, spre a se găsi motive la proces. Un exemplu – colonelul Ştefan Stoica, devenit agent în martie 1947 şi care, după instrucţiunile primite, a dat în aprilie un plan despre organizarea armatei, plan care ulterior a devenit cap de acuzare în „imaginarul” complot al Siguranţei, pentru răsturnarea prin violenţă a regimului. Alte exemple: generalul Gr. Stoica, plecat în mai la Partidul Ţărănesc Democrat al dr. N. Lupu, în cadrul planului de fărâmiţare a P.N.Ţ., comandorul Mircea Cioroiu, socotit om neserios, folosit în timpul procesului ca martor al acuzării, Nicolae Cârjă, de care, pentru a se scăpa, a fost expediat la Serdici, şi alţii de acelaşi nivel, care s-au prezentat în anchete şi la proces cu declaraţii inventate, conform dispoziţiilor primite.

După o astfel de atmosferă şi anturaj în care s-a aflat în beciul Ministerului de Interne, ajuns în depozitul Tribunalului, s-a adresat preşedintelui:

„Domnule Preşedinte şi Onorat Tribunal,

Îndată ce am sosit la Curtea Marţială de la Siguranţa Generală a Statului, în seara zilei de 24 octombrie, v-am declarat că, date fiind condiţiunile în care s-a deschis procesul de faţă, nu pot consimţi a-mi organiza apărarea pe calea ce mi s-a indicat: depunerea listei de martori şi de avocaţi.

Prin prezenta declaraţie, ţin să formulez în scris motivele:

Procesul s-a înjghebat de către organele de siguranţă ale statului, unde am fost deţinut 103 zile, după ce majoritatea fruntaşilor din ţară ai Partidului stau încă, cu miile, închişi în lagăre, începând din luna martie, ori ascunşi departe de domiciliile lor, urmăriţi pentru a fi arestaţi.

La Siguranţa Statului „instrucţia” s-a făcut-în cea mai mare parte din deţinuţi – sub presiunea alternativei „acuzat” sau „martor”, nu pe bază de „instrucţie la Cabinet” şi nu sub jurământ, cum s-a sperat până în ultimul moment.

Majoritatea martorilor propuşi de acuzare se compune din astfel de foşti deţinuţi, unii încă deţinuţi, care vor fi aduşi la proces cu astfel de stare sufletească.

Martorii ce i-aş propune eu ar fi în imposibilitatea fizică sau morală de a fi prezenţi, admiţând că timpul de câteva zile ar permite.

In aceleaşi condiţiuni se găsesc avocaţii membri ai Partidului Naţional-Ţărănesc, care, cei ce nu se află încă închişi, au fost puşi în fapt, după informaţiuni certe, în mod neobişnuit până astăzi, în imposibilitatea de a fi prezenţi.

Dacă depinde de mine, n-aş fi primit, de asemenea, precum v-am comunicat, nici propunerea de „apărător din oficiu”.

Nu pot consimţi să particip, de asemenea, ca pe cale normală, la desfăşurarea unui proces, faţă de o instanţă judecătorească în care, în mod nefiresc, după mine, se critică întreg trecutul meu politic, trecut de linie dreaptă şi luminoasă închinat binelui obştesc şi Patriei, atât în timp de pace, când am fost onorat de cetăţenii din mai multe puncte ale ţării cu trimiterea ca deputat al lor în Parlament, în toate alegerile ce s-au desfăşurat de la 1919 şi până în toamna lui 1946, când mi s-au răpit drepturile de a vota şi a fi ales prin judecători anume trimişi; cât şi în războiul din 1916-1918, de unde m-am întors cu cele mai înalte decoraţii militare române şi aliate.

Trecutul meu politic îmi dă dreptul să resping de la început, cu sentimentul firesc, abominabile acuzări ce mi se aduc prin rechizitoriu sau prin articolele penale invocate.

Nu pot, de asemenea, a lua act de critica ce se face prin Rechizitoriu nu numai conducătorilor, ci şi însuşi Partidului Naţional-Ţărănesc de la începuturile sale.

Astfel de procese se dezbat în faţa Naţiunii, for suprem de judecată politică publică, prin presă liberă, adunări libere, dezbateri parlamentare libere, în orice ţară democrată.

Naţiunea română de mult şi-a dat verdictul.

Îmi rezerv dreptul ca, în interesul cunoaşterii faptelor reale, aşa cum sunt reflectate în sufletul meu curat, atât de către Onorata Curte, înainte de pronunţarea sentinţei, cât şi de viitorii istoriografi ai momentelor politice de azi, să prezint un memoriu, sau să expun verbal, în ce constau faptele imputate, în mod concret.

26 octombrie
ss. Ion Mihalache”

Absurditatea acuzaţiilor contra lui Ion Mihalache a reieşit şi în timpul confruntărilor cu transfugul (fiindcă aşa era la ora aceea) general Gh. Stoika, autorul „declarat şi recunoscut al acelui aşa-zis plan de reorganizare a armatei, o încercare puerilă de elevi de clasa a 5-a de liceu, aşa cum a fost definit de dl procuror general”. Ion Mihalache a răspuns: „Sunt absolut străin de planul de care vorbeşte dl general Stoika. Aici am aflat prima dată despre existenţa acestui plan sau că ar exista”.

Şi mai absurdă a fost acuzaţia că făcea propagandă pentru un nou război. Ion Mihalache a ripostat: „…a fost prima dată când mi s-a imputat acest lucru. Niciodată până acum n-am fost tras la răspundere pentru aceasta. Ne găsim în faţa fabulei lupului şi mielului, cei care sunt în deal se plâng că cei din vale le tulbură apa. Timp de 27 de ani, am fost atacat că sunt instrument al bolşevismului şi al evreilor, acum am ajuns, dimpotrivă, să fiu instrumentul fascismului şi să fiu împotriva sovietismului. Ar fi să fiu nebun ca să fiu instrumentul bolşevismului, atunci când el este slab, iar apoi, când bolşevismul este în culmea splendorii sale, să mă transform deodată în duşman al lui. Somez pe cei care m-au acuzat să facă dovada cu acte concrete. Nu pot să primesc această acuză fără nici un temei… Trecutul meu cinstit este denaturat pas cu pas, caracterizându-mi-se astfel în mod eronat activitatea mea. Rog să-mi permiteţi să depun acest memoriu de care vă rog să ţineţi socoteală”.

In cadrul procesului de examinarea „recursului în anulare”, din 12 octombrie 1998, avocatul Ghiga Mihail a demonstrat că faptele imputate nu constituie infracţiuni şi acte specifice de încălcare a ordinii de drept. Ion Mihalache a trăit o viaţă de erou pentru apărarea şi întregirea ţării, a fost decorat cu înalte distincţii române şi străine, s-a împotrivit prin mijloace democratice tendinţelor de aservire a ţării şi a murit ca un erou. Sentinţa a fost casată.

Un alt luptător, coleg de boxă cu IULIU MANIU, a fost ILIE LAZĂR, cunoscut de o ţară întreagă, din Maramureş până la Dunăre, un luptător de primă linie. Arma lui era cuvântul răspicat, pronunţat fără teamă, care-1 scotea din luptă pe adversar. Ce avea de spus o făcea direct şi faţă de martori. Nu s-a temut nici de regi, nici de haimanale. A avut de suferit în timpul lui Carol al II-lea, a fost internat în lagăr de Antonescu, s-a zbătut să salveze oameni de la pierire şi a fost şi urmărit zi şi noapte de comunişti, ceea ce 1-a făcut să se gândească să se pună la adăpost, să plece chiar din ţară, intenţie comunicată lui Iuliu Maniu prin soţia sa, deputată aleasă în Maramureş. Dar să-i dăm cuvântul din boxă: „…Eu nu sunt complotist, cu atât mai puţin nu sunt trădător. Eu sunt de la periferia românismului şi sunt dintr-o familie de şapte generaţii de preoţi, iar în casa părintească n-am văzut decât dragoste de neam, adevăr, generozitate şi multă omenie. Împăratul din Viena şi Budapesta nu era al meu. Legile şi tradiţiile străine sub care am trăit nu erau ale mele, soarele meu răsărea la Bucureşti. în conformitate cu această educaţie primită în casa părintească, în 1918 am părăsit armata, dezertând, şi având fericirea că după 143 de ani (de când Bucovina a fost răpită -n.n.) să înfig primul steagul pe primăria din Cernăuţi. Oraşul şi judeţul meu mi le-am ocupat în fruntea unei mici unităţi din Regimentul 14 Roman, cu lupte de stradă. Am alergat în lungul şi-n latul ţării pentru a răspândi ideile nobile şi măreţe bărnuţiene, în care au crescut părinţii şi strămoşii noştri. Luând aici cunoştinţă de actul de acuzare am rămas îngrozit. M-am căutat în conştiinţa mea şi ea îmi spune că sunt curat. M-am căutat în dosarele voluminoase şi în cele trei capitole: diplomaţi, armată, presă şi nici direct, şi nici indirect nu m-am găsit. Atunci, au trebuit să existe, cum au defilat aceşti oameni care pe mine m-au atacat, care au făcut afirmaţiuni mincinoase la procesul „Sumanelor Negre „, unde eu am stat 7 luni şi o zi la închisoare fără vină. Aici este cazul să atrag atenţiunea onoratului Parchet să vadă col. 5 din dosarele acestui proces, la pag. 108 se găseşte depoziţia generalului Aldea, la pag. 59-61 depoziţia lui Şteanţă, şi m-au combinat cu Tanţu, şi să vadă depoziţia lui Victor Sârbu, care spune un lucru îngrozitor, pe care nici nu vreau să-l citesc.

Se afirmă în actul de acuzare că aş fi avut legătură permanentă cu aceşti oameni. Cred însă că nu se poate pune bază pe aceste afirmaţiuni. Eu nu am avut nici direct, nici indirect vrei legătură cu aceste haimanale. Conştiinţa îmi este liniştită. N-am fost în viaţa mea şi în luptele mele politice nici un om vanitos, nici un om care am dat din coate, ci un om care am executat întotdeauna ordinele şi am fost supus. N-am avut de gând să plec în străinătate şi să fac parte din guvernul de impostori. Cred că este cea mai formidabilă inexactitate din partea oricui ar veni să afirme că i s-a făcut cea mai mică propunere în acest sens. Cu nimeni, niciodată nu am discutat această eventualitate. Ar fi fost din partea mea şi o imoralitate ca să-mi las familia la care ţin atât de mult şi să trec peste hotare, să mă dau peste cap că sunt ministru într-un guvern peste hotare. Aceasta este o bună invenţie şi nu corespunde adevărului. îmi dau seama că trebuie să sufăr. De 11 luni stau în regim celular, iar de la 6 martie sunt fugar şi acest lucru nu-1 merit. Dacă veneau martorii mei, Neumann şi Donnath, puteau să răspundă la întrebarea dacă este sau nu adevărat că am fost în Transnistria, că am văzut Vapniarka, Troscianet, Ogudovsk şi am spus cuvinte de îmbărbătare. M-aş fi aşteptat să vină avocatul Birnberg, să spună dacă în vremurile grele am ezitat să intervin de trei ori pentru evrei, cum am făcut eu fără să întreb pe Maniu sau pe Mihalache. Nu cer certificate, dar sunt în faţa instanţei în această boxă şi cred că reprezint şi eu ceva în opinia publică a acestei Ţări. Astăzi, când unii cred că cel mai bun mijloc de a se apăra este de a stropi şi arunca cu noroi, vin aici să fac o declaraţie, eu, complet nevinovat în ceea ce mi se impută, şi fac declaraţia că se loveşte în acest om, cel mai mare român. Când veţi trece în camera de decerare să vă însoţească gândul ţăranului din Maramureş… Doamne ajută dreptăţii”.

Probele administrate la proces nu au fost de natura celor vizate de textele de lege, prin care erau incriminate infracţiunile pentru care era arestat, şi totuşi, dispoziţia comunistă, care era mai presus de lege, a fost pentru condamnare şi a executat mai mult decât i s-a dat.

NICOLAE CARANDINO, directorul ziarului „Dreptatea”, cu convingeri democrate, din cauza cărora a avut de suferit lagăr în timpul regimului Antonescu, a continuat să rămână pe poziţia demnităţii şi atunci când i s-a propus de către ruşi să accepte o colaborare sau cel puţin să se retragă pe motiv de boală „plătită”. Desigur, fiind în obiectivul Siguranţei, pe cale de a fi arestat, se gândea la plecare şi, atunci când i s-a propus de către preşedintele partidului, a fost gata şi pe deasupra şi-a luat şi soţia. Condamnat în această înscenare, 1-a însoţit pe Iuliu Maniu pe drumul supliciului şi a fost cel ce i-a închis pleoapele când şi-a dat duhul; a continuat să suporte mărirea pedepsei cerută de procuror şi apoi, după expirarea ei, a suportat deportarea pe Bărăgan.

NICOLAE PENESCU a acţionat sub dictatura militară, colaborând cu Iuliu Maniu la răsturnarea regimului, ministru de Interne, oponent la instaurarea forţată a comunismului, secretar general al P.N.Ţ., a fost victima unui atentat pe 19 august 1946, în timpul campaniei electorale, scăpând cu viaţă, dar cu invalidităţi şi cu prieteni morţi alături de el; a gândit la plecare şi a fost de acord, cu mare insistenţe din partea lui Iuliu Maniu, ca să plece.

Arestat în înscenarea de la Tămădău, împreună cu soţia sa, a avut un handicap din această cauză şi a căutat din primul moment, înainte de „reconstituire”, să-şi îndulcească situaţia. În timpul anchetelor, la sfârşitul lui august, discutând cu Bunaciu că s-ar putea să beneficieze de clemenţă, a făcut un joc ambiguu. A acuzat secţia militară [a PNT], pe muncitori şi tineretul că i-au scăpat din mână, fiindcă dădeau ascultare lui Iuliu Maniu. În ceea ce priveşte Tineretul Universitar, a declarat că era sfătuit de Alexandru Drăgulânescu, care era cunoscut ca agent al Serviciului de Siguranţă, ca şi Ştefan Stoica şi Paul Sava, sperând în acest fel să meargă în întâmpinarea celor urmărite de’ anchetă, de a fi şi acuzator. Nu a uitat să aducă unele critici severe lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, fără a beneficia de clemenţa comunistă. În timp ce Iuliu Maniu a declarat că îşi ia întreaga răspundere politică a partidului, Nicolae Penescu 1-a caracterizat pe preşedintele P.N.Ţ. ca „un dictator cu surâsul pe buze şi mănuşi în mână”, această caracterizare socotind-o ca un supliment al cedărilor în favoarea uşurării pedepsei şi eliberării soţiei.

Primind o pedeapsă de 5 ani, nu i-a urmat pe Maniu şi Mihalache, ci a mers spre Craiova şi Aiud. I s-a majorat şi lui pedeapsa. La expirarea celei penale, a primit o altă pedeapsă administrativă. A fost ridicat de la domiciliul din Bărăgan şi i s-au mai dat 15 ani. In această nouă condamnare, din 1959, împreună cu fiul său, Vladimir, a trecut prin Jilava, unde i s-a comunicat moartea soţiei. Când după 1963 s-a extins reeducarea la Jilava, a trecut prin ea împreună cu Marinache, fiind duşi să viziteze realizările comuniste, pentru a le povesti celorlalţi deţinuţi A avut încă o tresărire în timp ce-şi făcea autodemascarea, fiind batjocorit de colonelul politic „Natalicu” şi taxat ca nesincer cu ancheta, rupându-i-se cele scrise. Eliberat odată cu toată lumea, pe 29 iulie 1964, a reuşit să plece într-o vizită în Franţa, la invitaţia ministrului de Externe Couve De Murville, care îi fusese coleg la Universitate şi a rămas definitiv în Franţa. De data aceasta, a dus o activitate susţinută împotriva regimului comunist din ţară, fiind preşedinte al Consiliului Naţional Român şi sprijinind autorităţile franceze să se lămurească asupra metodelor de infiltrare şi manipulare ale regimului din ţară.

VASILE SERDICI, fruntaş al partidului, cu un trecut zdruncinat înainte de a se înscrie, fiind în anturajul prinţului Carol, chiar naş al acestuia, a reuşit, după ce a trecut pe la dr. Lupu, să devină unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Iuliu Maniu, la el Maniu locuind din timp în timp. Fiind pus sub urmărire generală după Tămădâu, Vasile Serdici s-a ascuns la o cunoştinţă pe str. Italiană, unde a fost descoperit datorită slăbiciunii lui pentru vin, de care avea nevoie zilnică, fapt ce îngrijora pe fiul său care, în ajunul deschiderii procesului, a afirmat că „este alcoolic, nu i s-a dat nici un fel de băutură, fiind într-o stare de plâns”. Dar după arestare a beneficiat de o astfel de asistenţă, care 1-a făcut să fie „cooperant”. A avut o confruntare cu fata sa, stăruind să predea Securităţii nişte documente încredinţate spre păstrare de Iuliu Maniu, ceea ce după insistenţe ea a făcut. Părerea ei era că i se dădeau droguri în cafea. Ar mai fi fost şantajat cu soţia, că va fi repatriată, fiind cetăţeancă sovietică. Dar singurul drog a fost sticla de vin pe care o avea zilnic pe masă şi ţigări la discreţie. I s-a permis chiar fiului să-i ducă, care se lăuda că merge în celulă şi discută problema procesului. După ce în declaraţii acuza partidul, arunca cu noroi în Iuliu Maniu şi Mihalache, regreta că nu a părăsit partidul şi declara pe 30 august 1947:

„… Vedeam venind catastrofa, dar tot mai ezitam. Dar nu ştiam că trăiesc pe un vulcan. Acum am văzut, acum ştiu. Am văzut că sub oblăduirea dlui Mihalache se puneau la cale organizaţii subversive, organizaţii de luptă între români. Şi în ultima şedinţă a Delegaţiei Permanente, dl Maniu afirma răspicat că suntem un partid de masă şi ne repugnă acţiunea subterană. Nici unul dintre noi nu are nevoie să se ocupe cu astfel de mişcări şi acţiuni. Şi când dl Maniu pronunţa aceste cuvinte, vecinul său din dreapta, dl Mihalache, oblăduia crearea unei vaste organizaţii subterane, o adevărată mobilizare românească, care avea să lupte pe pământ românesc cu românii. Dar Delegaţia Permanentă multe nu ştia…

Iată de ce, d-le Maniu, vin azi şi te acuz! Dumneata cu ştiinţă şi cu voinţă ai lăsat în întuneric atâţia oameni de omenie, oameni învăţaţi, oameni devotaţi, oameni cinstiţi, oameni cu necazuri. Dacă aceşti oameni ştiau şi ei, apoi ei schimbau drumul partidului, căci atunci fiecare ar fi văzut înaintea lui inevitabila catastrofă a partidului şi a noastră, a tuturor, care, vezi doamne, conduceau partidul. îl conduceam din întuneric, că dumneata nu permiteai ca vălul să fie ridicat, nu permiteai ca o rază de lumină să pătrundă în judecăţile prietenilor dumitale. Tăcerea dumitale d-le Maniu ne-a dus la puşcărie. Tăcerea d-tale ne-a fărâmat existenţele şi ne-a cufundat familiile în griji, necazuri mari, în lipsuri. Tăcerea d-tale a făcut zob atâtea existenţe.

De aceea azi, cu adânc regret, privesc viaţa mea cheltuită în deşert, de aceea regret că am crezut în dumneata şi secondanţii dumitale, d-voastră sunteţi acei care aţi prăvălit nenorocirea peste noi cu ştiinţă şi voinţă. De aceea te acuz d-le Maniu şi Dumnezeu să te ierte dacă mai poţi avea iertare”.

La proces a acuzat şi a blestemat, desolidarizându-se şi cerând achitarea.

Reuben H. Markham, în lucrarea lui în engleză, „Rumania under the soviet yoke”, pag. 403, şi care a fost în România şi 1-a cunoscut pe V. Serdici, vorbeşte despre el în termeni foarte critici: „…în afară de aceasta, un prieten de-al lui Maniu, V. Serdici, om cu destulă uşurinţă… mare băutor, a mărturisit contra şefului său. Este un om care a servit timp îndelungat Partidul Naţional-Ţărănesc, a devenit maleabil în mâinile comuniştilor… el a fost slab de caracter. El a cedat când a fost strâns în cleştele rusesc. El l-a denunţat cu răutate pe Maniu în faţa Tribunalului, acuzându-l cu voce tare că s-a folosit de el…”.

VICTOR RĂDULESCU-POGONEANU, ca reprezentant al Ministerului de Externe, a fost implicat de Siguranţă în această înscenare, pe de o parte, pentru a-1 discredita pe Iuliu Maniu şi rolul lui în răsturnarea regimului Antonescu şi, pe de altă parte, pentru a lovi în Gh. Tătărăscu, de care urmau să se debaraseze după ce în mai 1947 înaintase acel memoriu critic contra abuzurilor guvernului.

Participant activ, alături de Gr. Niculescu-Buzeşti, în numele lui Iuliu Maniu şi al opoziţiei şi sub egida Regelui, în negocierile diplomatice pregătitoare ale armistiţiului, a făcut o precizare importantă asupra acelor evenimente, socotite de comunişti drept sabotare, fiindcă împiedicase ocuparea ţării de armatele ruseşti, fără încheierea unui armistiţiu. Realitatea este următoarea: „Explicaţia întârzierilor survenite în negocierile premergătoare ale armistiţiului stă în cele două pauze ce au intervenit în cursul lor: cea dintâi, din pricina iluziei ce şi-au făcut la un moment dat aliaţii şi mai ales Statele Unite, că ar putea ajunge mai uşor la un rezultat tratând cu guvernul Antonescu – şi aceasta a dus negocierile opoziţiei de la Stockholm la Cairo; cea de-a doua, din pricina, între altele, a confuziunei provocate de iniţiativa – tardivă de altfel – a dlui Tătărăscu, de a oferi aliaţilor, cu toate riscurile pe care le implica pentru ţară, o dublă negociere şi aceasta a determinat, în mare măsură probabil, stagnarea forţată dintre 22 iunie (data transmiterii planului de acţiune imediată elaborat de Blocul Naţional Democrat) şi 23 august. De altfel, apare azi ca o certitudine, că actul de la 23 august 1944 s-a înfăptuit în singura clipă posibilă, căci orice acţiune, necoordonată cu ofensiva sovietică din Moldova, ar fi fost inevitabil înăbuşită de forţele germane considerabil superioare, aşa cum s-a întâmplat în Ungaria şi Slovacia… „

După ce face un amplu expozeu al luptei între cele două tendinţe sociale, care ar putea fi considerate că se duc pe trupul ţării noastre, V. Rădulescu-Pogoneanu, conchide: „…Am căutat să servesc un nobil ideal, care a fost în trecut al acelor bărbaţi ce au trezit conştiinţa de sine a acestui neam, au luptat pentru unitatea şi independenţa lui şi au ridicat steagul libertăţii, al progresului şi al demnităţii. Nu am fost membru al Partidului Naţional-Ţărănesc şi nici al vreunei alte formaţiuni politice. Nu am fost victima aşa-zisului „mit Maniu”. Am stat, pe deplin conştient, alături de un om care a păşit încă în viaţă fiind pe poarta istoriei, care m-a onorat cu încrederea lui şi pentru care am avut cel mai profund respect şi cea mai înaltă stimă… Dar nu mă recunosc vinovat, nu-mi abjur credinţele şi nu-mi reneg actele…”

A fost condamnat la două pedepse, de 10 şi 25 de ani, aceasta fiind cea mai mare, urma s-o execute. N-a terminat-o de executat. A murit în condiţii de exterminare la Văcăreşti, adus de la Râmnicul-Sărat.

Pentru a justifica înalta trădare, regimul comunist a condamnat şi o serie de diplomaţi care se găseau la Paris şi au încurcat planurile ruseşti, susţinute de Molotov, prin memorii depuse în susţinerea cauzei româneşti asupra problemelor teritoriilor răpite şi asupra celor economice spoliatoare, precum şi a retragerii trupelor rudeşti de ocupaţie. Printre aceştia au fost condamnaţi:

– GRIGORE NICULESCU-BUZEŞTI, în contumacie, la muncă silnică pe viaţă, înaltă trădare, complot pentru răsturnarea regimului, surparea ordinii constituţionale…
– GRIGORE G AFENCU, condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru crimă de înaltă trădare, pentru complot, insurecţie armată şi surparea ordinei constituţionale
– ALEXANDRU CRETZEANU, condamnat în contumancie la muncă silnică pe viaţă, pentru înaltă trădare, crimă de complot în scop de trădare şi de insurecţie armată…
– CONSTANTIN VIŞOIANU, condamnat în contumancie la 15 ani muncă silnică pentru crimă de trădare, complot, tentativă de surparea ordinii constituţionale…

Au mai fost condamnaţi:
– EMIL OPRIŞAN, din Ministerul de Externe, la 3 ani;
– FLORIN ROIU, din Ministerul de Externe, la 5 ani;
– EMIL LĂZĂRESCU, din Ministerul de Externe, la 2 ani:
– CAMIL DEMETRESCU, din Ministerul de Externe, la 15 ani;
– RADU NICULESCU-BUZEŞTI, inginer, la 10 ani, pentru că era frate cu fostul ministru de Externe, care reuşise să plece în străinătate;
– DUMITRU STĂTESCU, locot. colonel, la un an;
– ION DE MOCSONY-ST RCEA, mareşalul Palatului, a fost condamnat la 2 ani, fiind ascultător la anchetă, dar n-a fost eliberat, ci implicat în procesul Lucreţiu Pătrăşcanu, unde a fost condamnat la 15 ani pentru înaltă trădare şi unde, de asemenea, s-a arătat cooperant, inventând un complot la moşia lui de la Bulei, de care „ştia” şi Pătrăşcanu. S-a eliberat după 1961 şi mai ales după o vastă declaraţie, tip „autodemascare”, care se zice că ar fi cuprins circa 2.000 de pagini. I s-a dat drumul să se stabilească în Elveţia, dar nu ca mareşal.

MARTORI AI ACUZĂRII CARE AU DEPUS MĂRTURIE LA PROCES
General Gheorghe Alexandru
General Stoika Grigore
General Gheorghiu Ermil
Comandor Cioroiu Mircea
Comandor Mocanii Gheorghe
Lt. colonel Mihăilescu Ticuţă
Lt. colonel Vâlceanu Ion
Maior Fetecău Ion
Maistru Albu Gheorghe
Maistru Cazan Teodor
Ziarist Badea Nestor
Ziarist Boilă Zaharia
Ziarist Popescu-Mehedinţi Ion
Deţinut Şteanţă Dumitru
Deţinut Paliacu Nicolae
Deţinut Kintescu Gheorghe
Deţinut Tanţu Mihai
Student Pitpinic Gheorghe
Student Novac Victor
Serg. maj. Istrate Alexandru
Doctor Gafencu Constantin
Doctor Haţieganu Vlad
Aviator Lustig Romulus
Aviator Preda Gheorghe
Subinginer Popescu Gheorghe
Subinginer Popescu Nicolae
Subinginer Neamţu Octavian
Tincu Constantin
Spirescu Florica
Cârjă Nicolae
Senti Ioan
Tancu Gheorghe
Ghiţulescu Dumitru
Serg. maj. Mocanu Gheorghe

MARTORI AI APĂRĂRII CARE AU DEPUS MĂRTURIE
– Botez Călin, pentru Oprişan Emil;
– Boncescu Ioan, maior, pentru lt. col. Stătescu Dumitru;
– Borcoman Ion, pentru Mocsony-Stârcea;
– Burnea Ion, general, pentru Stătescu Ion;
– Buzdugan Ion, pentru Roiu Florin;
– Cazimir Aristiţa, pentru Penescu Nicolae;
– Cordescu Romulus, pentru cei de la Externe;
– D’Albon Ion, pentru Roiu Florin;
– Docteur Simion, pentru lt. col. Stătescu Dumitru;
– Filotti Eugen, ministru, a depus defavorabil pentru cei de la Externe, pentru că izbucnise scandalul de la Externe, care a dus la înlocuirea lui Tătărăscu;
– Firea Victor, lt. col., pentru lt. col. Stătescu Dumitru;
– Graur Grigore, pentru Iuliu Maniu, Nicolae Carandino;
– Ionescu-Bălăceanu Gheorghe, pentru Mocsony-Stârcea;
– Mercuţ Tănase, pentru Oprişan Emil;
– Mureşanu Măria, pentru Iuliu Maniu, Ilie Lazăr, Nicolae Penescu;
– Netea Vasile, prof., pentru Iuliu Maniu, Ilie Lazăr;
– Macek-Skoda Wilhelm, pentru Ilie Lazăr;
– Oncescu Ion;
– Petrescu Constantin Titel [presedintele Partidului Social Democrat] a declarat că Iuliu Maniu nu a desfăşurat acţiuni subversive sau „cuiburi secrete”, iar acţiunile lui se bazau doar pe ideea de legalitate; că Iuliu Maniu a iniţiat şi participat la constituirea comitetului pentru apărarea libertăţii alegerilor şi că Maniu i-a propus iniţial un cartel electoral. După proces, Titel Petrescu şi-a arătat surprinderea în ceea ce priveşte lipsa de caracter a celor mai apropiaţi colaboratori ai lui Maniu şi, spre deosebire de ei, a avut curajul să-şi ia asupra sa actele de care a fost învinuit: „Pentru această atitudine cavalerească i-am întins mâna, iar injuriile cu care mă gratifică ziarele guvernamentale înainte de darea sentinţei sunt un indiciu asupra verdictului”.
– Popescu Ion;
– Sergiu Dan, ziarist, pentru Nicolae Carandino;
– Sturdza Alice, casnică, prinţesă, a depus pentru Ilie Lazăr;
– Spiridoneanu Ernest, colonel, pentru lt. col. Stătescu Dumitru;
– Tarhon Ion;
– Tănăsescu Ion, doctor, pentru Roiu Florin;
– Teianu Nicolae;
– Teodorescu – Arghezi, scriitor, pentru Nicolae Carandino;
– Romniceanu Mihai, pentru Iuliu Maniu;
– Zambaccian Grigore, publicist, pentru Nicolae Carandino.

Lista apărătorilor din procesul intentat conducătorilor P.N.Ţ.:

Iuliu MANIU a propus:
– avocat Emil OTTULESCU – nu s-a prezentat;
– avocat Mihai RĂUTU – nu s-a prezentat;
– avocat Vasile CAMENIŢĂ – nu s-a prezentat;
– avocat STOICHIŢA – nu s-a prezentat;
– avocat Constantin PARASCHIVESCU-BĂLĂCEANU – din oficiu;
– avocat Victor POPOVICI – a fost.

Ion MIHALACHE a propus:
– avocat Constantin ION – s-a prezentat numai în prima zi;
– avocat Grigore DOBROVICI – din oficiu;
– avocat Iancu VASILIU – din oficiu.

Nicolae CARANDINO a propus:
– avocat Emil SOCOR – nu s-a prezentat;
– avocat Mircea MANOLESCU – din oficiu.

Ilie LAZĂR a propus:
– avocat Paul ILIESCU – nu s-a prezentat;
– avocat Ion VASILESCU-VALJAN – nu s-a prezentat;
– avocat dr. Nicolae URSU – a apărat.

Victor RĂDULESCU-POGONEANU a propus:
– avocat Eugen POPP – nu s-a prezentat;
– avocat N.N. VASILIU – din oficiu.

Nicolae PENESCU a propus:
– avocat Vasile CAMENIŢĂ – nu s-a prezentat;
– avocat Eduard MIRTO – nu s-a prezentat;
– avocat Vlad DIMITRIU – a apărat;
– avocat Victor POPOVICI – a fost;
– avocat Lucia VASILIU – a apărat.

Florin ROIU:
– avocat Paul ROŞU – din oficiu.

Emil LĂZĂRESCU a propus:
– avocat Hurmuz AZNAVORIAN – nu s-a prezentat;
– avocat Sandu LĂZĂRESCU – fratele 1-a apărat.

Camil DEMETRESCU a propus:
– avocat Vintilă DONGOROZ – nu s-a prezentat;
– avocat George DUMITRESCU – din oficiu;
– avocat Lucreţia TIMOFTE – a apărat;
– avocat Camil Alexandru DEMETRESCU (tatăl) – 1-a apărat.

Radu NICULESCU-BUZEŞTI a propus:
– avocat DARABAN -din oficiu.

Ion de MOSCONY-ST RCEA a propus:
– avocat Mişu NICOLAU – a apărat.

Vasile SERDICI a propus:
– avocat Radu MATEI – din oficiu;
– Gheorghe SERDICI – a apărat.

Ştefan STOICA a propus:
– avocat Petre PANDREA –
– avocat Monicu BIRNBERG – a apărat;
– avocat Ion LUCACI – din oficiu.

Dumitru STĂTESCU a propus:
– avocat Ana CIOBANU – din oficiu;
– avocat Vald DIMITRIU;
– avocat Titu STOICA.

Emil OPRIŞAN:
– avocat Ionel Teodoreanu – din oficiu.

Cititi si partea a doua: 70 de ani de la Procesul lui Iuliu Maniu (2): Situația din țară, sentința, ecolul intern și internațional