După ce, la finalul războiului, ţara a fost împărţită în patru zone de ocupaţie, între sovietici, americani, britanici şi francezi, ultimii trei au decis în 1948 să creeze din teritoriile pe care le controlau Republica Federală Germania. Cum Berlinul, împărţit şi el între cele patru puteri, ieşea din discuţie pentru a rămâne capitala noului stat, s-a căutat o alta.

Patru oraşe şi-au anunţat intenţia de a primi acest statut: Bonn – la propunerea viitorului cancelar Adenauer, orăşel pe atunci de vreo sută de mii de locuitori -, Frankfurt pe Main, Stuttgart şi Kassel. Ultimele două au ieşit repede din discuţie fiind prea lovite de război şi prea îndatorate. Frankfurt rămăsese marea favorită.

Principalul argument al lui Adenauer în favoarea Bonnului era că, pe viitor, după reunificarea Germaniei, un oraş mare cum era Frankfurtul – ca şi Hamburgul (altă propunere) – ar fi putut emite pretenţii de a rămâne în continuare capitală, rivalizând Berlinul.

În favoarea Frankfurtului erau potenţialul său economic şi clădirile de care dispunea oraşul, în timp ce mutarea la Bonn a instituţiilor administraţiei centrale ar fi costat enorm o Germanie lovită grav de sărăcie. Primarul Frankfurtului, sigur de victorie, chiar indicase un cartier al guvernului şi începuse lucrările la o clădire a parlamentului federal.

Doar că în urma votului, Consililul Parlamentar a decis ca Bonnul să fie capitală. Oficial, decizia a fost explicată prin lipsa anumitor clădiri din Frankfurt, distruse de bombardamente. Motivul neoficial a fost însă că americanii îşi aveau cartierul general în Frankfurt şi ar fi fost prea complicat să se mute de acolo. Căci în cazul desemnării ca sediu al guvernului, oraşul urma să devină enclavă liberă de ocupaţie, deci s-ar fi impus automat şi mutarea din el a americanilor.

Tot în ideea de provizorat, de la momentul respectiv (1949) şi până în 1970, în documentele oficiale ale Germaniei de Vest nu s-a folosit termenul de capitală pentru Bonn, ci de sediu al guvernului.

Un an mai târziu, Der Spigel a mai găsit o explicaţie pentru votul în favoarea Bonnului: o mită de două milioane de mărci care ar fi fost împărţită între diverşi membri ai Consiliului Parlamentar.