Luni, 15 septembrie 2014, publicația Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America a publicat un raport științific intitulat „Gazele nobile identifică mecanismele de contaminare cu scurgeri de gaz în puțurile de apă potabilă amplasate deasupra formațiunilor de șisturi argiloase din depozitele Marcellus și Barnett”.

Despre această publicație:

PNAS este unul dintre cele mai citate și cuprinzătoare jurnale științifice multidisciplinare din lume, care publică anual peste 3800 de articole din domeniul cercetării științifice. Înființat în 1914, PNAS publică articole de cercetare avansată, comentarii, analize, perspective și activitățile Academiei Naționale de Știință.

PNAS publică numai rezultatul cercetărilor științifice care corespund standardelor de cel mai înalt nivel. Toate articolele publicate sunt în prealabil evaluate în cadrul unui proces rigurors de peer review și aprobate pentru publicare de un membru al Academiei Naționale de Știință.

Despre PNAS

Despre Marcellus și Barnett. Acesta este numele formațiunilor geologice de șisturi argiloase care conțin cele mai mari rezerve de gaz natural din SUA. Formațiunea Marcellus este o unitate de depozite sedimentare marine, aflată în nord-estul SUA. Face parte din Bazinul Apalaș și se extinde mai ales în statele New York, Pennsylvania, Ohio, Maryland și Virginia de Vest. Formațiunea Barnett este o unitate de depozite sedimentare care face parte din Bazinul Fort Worth și se extinde în statul Texas.

Despre autorii studiului. Este un studiu întreprins de cercetători din cinci universități americane: Universitatea Statului Ohio, Duke, Stanford, Dartmouth și Rochester. Conducătorul a fost Thomas Darrah, asistent universitar la Universitatea Ohio, care predă geologie generală. Din echipă au făcut parte Robert Poreda (Rochester, profesor de geochimie), Avner Vengosh (Duke, profesor de geochimie și calitatea apei), Robert B. Jackson (Stanford și Duke, profesor de geologie generală și mediu), Nathaniel R Warner (Dartmouth, asistent universitar specializat în hidrogeologie și geochimie).

Studiul a fost efectuat pe o perioadă de doi ani, în 2012 și 2013, și a avut drept scop investigarea posibilității ca acviferele de suprafață să fie contaminate cu gaz în urma folosirii procedeului de extracție numit fracturare hidraulică. Metoda folosită se bazează pe proprietățile chimice ale gazelor nobile (sau inerte, precum heliu și neon) care nu participă în general la reacții chimice cu alte substanțe, în pofida faptului că se pot amesteca cu gazul natural și pot fi transportate împreună cu acesta. Gazele inerte sunt eliberate, împreună cu metanul, din depozitele de rocă de ce înmagazinează rezevoare de gaz natural și parcurg distanțe mari, fără a fi afectate de activitatea microbială sau de reacții chimice. Singura variabilă semnificativă este masa atomică. Aceasta determină felul în care proporția de gaze inerte se schimbă pe traseul parcurs de gazul natural. Această proprietate a izotopilor de gaze inerte permite cercetătorilor să stabilească sursa gazului metan și mecanismul prin care se infiltrează în acviferele de apă potabilă.

Cercetătorii au examinat eșantioane de apă culese din locații controversate, din puțuri de apă despre care se știa că erau contaminate de emanații naturale de gaz metan și din locații în vecinătatea sondelor de foraj, dar și la o distanță mai mare de un kilometru de sondele de foraj.

Cercetătorii au putut să deosebească, cu un grad ridicat de precizie, între „semnătura” gazului metan de proveniență naturală și cea a scurgerilor de gaz de proveniență industrială. În ce privește a doua sursă, cercetătorii au putut să determine, tot cu un grad înalt de precizie, faptul că aceste scurgeri nu se datorează fracturării hidraulice de mare adâncime (de obicei efectuată la aproximativ trei kilometri sub pământ), ci defecțiunilor din cimentul care izoleaza gaura de foraj la suprafață, pe primele câteva sute de metri imediat sub scoarță.

Concluzia cercetătorilor confirmă alte studii anterioare, dar de această dată a fost folosită o metodă de înaltă precizie: izotopii gazelor inerte care însoțesc gazul metan. Avner Vengosh: “Aceste rezultate par să infirme migrarea pe verticală a metanului din adâncime în acviferele de apă potabilă… așa cum se tem unii.” Thomas Darrah: „Aceasta e o veste destul de bună, deoarece înseamnă că majoritatea problemelor pe care le-am identificat pot fi evitate prin îmbunătățirea integrității sondelor.”

Concluzia cercetătorilor este confirmată, empiric, și de faptul că incidentele de contaminare cu gaz metan de proveniență industrială au o frecvență redusă. Era firesc ca acestea să nu fie cauzate de fracturarea hidraulică propriu-zisă, altfel ar fi avut loc mult mai des. Așa cum se prezintă situația, defecțiunile care provoacă în unele cazuri contaminarea apei potabile țin de operațiunile generale de foraj. Acest gen de probleme poate fi surmontat prin respectarea standardelor de calitate în proiectarea și execuția lucrărilor de foraj. Nu e un motiv de panică, sau isterie.

Tot luni a fost dată publicității versiunea finală a unui alt raport pe aceeași temă, de această dată întocmit de guvernul federal american. Mai exact, de Ministerul Energiei. În treacăt fie spus, birocrația federală nu este nici pe departe „prietenoasă” cu industria extractivă. Guvernul federal interzice fracturarea hidraulică pe „terenurile publice”.

Raportul în cauză a investigat timp de 18 luni mai multe locații de foraj din Pennsylvania.

PITTSBURGH (AP) — Raportul final al unui studiu federal de referință despre fracturarea hidraulică nu a găsit nicio dovadă care să confirme că substanțele chimice din soluția de apă folosită în cadrul procedeului de foraj se deplasează pe verticală, pentru a contamina apa potabilă. Studiul a analizat foraje din vestului statului Pennsylvania. Raportul, întocmit de Ministerul Energiei și dat publicității luni, este rezultatul a 18 luni de monitorizare a unei stații de foraj. După acest interval de monitorizare, cercetătorii au constatat că fluidele încărcate cu substanțe chimice, folosite pentru dizlocarea gazului natural, au rămas la o adâncime de peste 1500 metri sub stratul de apă potabilă. Oamenii de știință s-au folosit de indicatoare chimice în formă lichidă, de monitorizare sesismică și alte procedee pentru a scoate la iveală probleme posibile, și au pus la punct cel mai detaliat raport public pînă la ora de față în ce privește felul în care fracturarea hidraulică afectează structurile adiacente de rocă.

Landmark Fracking Study Finds No Water Pollution