FUNDATIA IOAN BARBUS

CELE MAI CITITE

Dezintegrarea statului asistenţial

Pe data de 15 iulie Senatul Italiei a mai făcut un pas pentru însănătoşirea conturilor statului votându-se un proiect de lege care reduce cheltuielile cu 25 de miliarde de euro. O manevră fără precedent în Bel Paese, motivată politic de alinierea la politica Bruxelles-ului de reducere a deficitului bugetar, care arată că hărăbaia grea, scârţâietoare şi cu aspect de hidră a statului asistenţial va intra în reparaţii capitale. Uşor, în ciuda protestelor lui Obama, Europa îşi coboară steagul cu trandafiraşi pe fond albastru (ar fi fost mai sincer aşa, steluţele sunt americane, socialismul este încă la el acasă pe bătrânul continent), pentru că n-o mai ţin curelele. Nu se mai pot plăti zeci şi zeci de milioane de oameni cu sute şi mii de euro pe lună de persoană doar pentru că aşa ar fi fost echitabil într-o lume ideală. Pensii pentru întregi categorii la 50 de ani; ajutoare de şomaj pe 2 sau 3 ani; indemnizaţii şi subvenţii; salarii compensatorii pentru amploaiaţii susţinuţi de partide, ONG-uri, sindicate; al treisprezecelea şi al paisprezecelea salariu, pensii corespondente acestor luni; prime de porc; sporuri de zâmbet; locuinţe şi transport gratuit toată viaţă pentru categorii declarate defavorizate; venitul minim garantat de stat; subsidii pentru energie, agricultură, minerit, pescuit; compensări plus alte mii de cutii ale milei zornăind în urechile tuturora.

În continuare vă prezentăm articolul Dezintegrarea statului asistenţial scris de Neil Reynolds pentru The Globe and Mail, care a apărut la data de 12 iulie 2010.

Dezintegrarea statului asistenţial

Neil Reynolds, The Globe and Mail

Democraţiile au produs Germania nazistă şi Italia fascistă, îndeplinind aşteptarea lui Socrate şi Machiavelli că democraţiile sfârşesc în tiranie. Acum, democraţiile îndeplinesc aşteptarea complementară a laureatului Premiului Nobel, economistul Milton Friedman că democraţiile sfârşesc în faliment. Pune o democraţie să se ocupe de Sahara, dl Friedman a spus odată, şi chiar şi nisipul va deveni rar. Democraţiile sunt într-adevăr administratori risipitori – sau au fost în ultimii 30 sau 40 de ani. Îngrijorarea primordială lui Friedman era însă tendinţa democraţiei de a centraliza puterea politică şi economică în aceleaşi mâini. Cele mai multe critici ale democraţiei reflectă această neîncredere elementară. Benjamin Franklin se pare că a spus că „Democraţia este doi lupi şi un miel, votând asupra a ceea ce vor avea pentru masa de pranz”.

Autodezaprobarea democratică nu mai este la fel de amuzantă cum a fost odată. Gloatele au ocupat deja venerabilele străzi simbol ale statelor europene, în special în Grecia, locul de naştere al democraţiei ateniene. Este aparent mai uşor să se risipească bogăţia decât este să se pună la loc. Democraţia a asamblat statul asistenţial într-un mod suficient de paşnic. Poate democraţia să-l demonteze în mod paşnic? Nu, nu poate. Gloatele nu au dispărut.

Într-o analiză tulburătoare intitulată Democraţie, Datorii şi Dezordine, publicată în mod profetic la începutul anului 2008, doi economişti italieni susţin că guvernele italiene au acumulat datorii atât de mari încât este imposibil, în esenţă, pentru a evită dezintegrarea contractului social al ţării. Giuseppe Eusepi şi Luisa Giuriato, de la Universitatea Sapienza din Roma, nu specifică insurecţia violentă ca o consecinţă. Ceea ce specifică ei este că se pune capăt statului asistential din Italia – şi că vor apărea „dezordini” atunci când guvernul împarte rămăşiţele prăzii.

Profesorii Eusepi şi Giuriato au studiat istoria datoriei publice a Italiei în ultimii 150 ani – de când ţara a devenit un stat unificat în 1861. Ei au descoperit că guvernele succesive au recurs frecvent la datorii semnificative, dar care nu s-au apropiat de dependenţa actuală a ţării de datorie, an după an, pentru finanţarea cheltuielilor curente.

În 1861, de exemplu, datoria publică a Italiei a fost de 35.8 la sută din PIB. La sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, această a fost de 40 la sută. În 1970, a fost la 50 la sută. Acum, datoria Italiei se ridică la 120 la sută din PIB, echivalentul datoriei Greciei. Ţara trebuie să aleagă în scurt timp între angajamente sale de bunăstare şi plăţile sale de dobândă. Cei doi profesori spun că nu îşi poate permite ambele.

La sfârşitul Primului Război Mondial, datoria Italiei a atins 160 la sută din PIB – o îndatorare extraordinară. În mod ironic, cei care s-au ocupat de ea au fost fasciştii, care au preluat puterea în 1922. Profesorii Eusepi şi Giuriato au acordat meritul primului ministru fascist de finanţe al ţării pentru tăierea cheltuielilor publice la jumătate în şase ani şi pentru reducerea datoriei publice la 50 la sută din PIB. „Ideea de deficit (extrem) şi de acumulare a datoriilor”, spun ei, „a fost pur şi simplu cultural inacceptabilă la momentul respectiv.”

Aceasta este o observaţie uluitoare, sugerând că acumularea de datorii în democraţiile îmbelşugate reflectă o adaptare culturală – în care datoriile publice finanţează la dolce vita – la fel de mult ca şi faptul că reflectă o ideologia politică sau o teorie economică nouă. Cu începere din ultimii ani ai deceniului şase şi începutul anilor ’70, guvernele au abandonat virtuţile vechi. Profesorii Eusepi şi Giuriato au descris excesele fiscale care au urmat ca fiind o „saturnalie a gradului de îndatorare publică”.

Cu toate acestea, profesorii dau de asemenea vina pe teoria keynesienă: „Adoptarea analizei keynesiene le-a dat politicienilor o raţiune fundamentală de împrumutare a banilor pentru a cumpăra voturi”. În 1961, cheltuiala publică a atins 27.6 la sută din PIB. În 1971, a ajuns la 34.8 la sută iar în 1994, la 121.1 la sută. Ironia, spun economiştii, este că italienii şi-ar fi putut permite toată generozitatea care curgea de la stat către ei – numai în cazul în care ar fi plătit pentru ei înşişi.

Totuşi, în realitate cu o mare parte a datoriei Italiei s-au cumpărat beneficii care nu au fost necesare. De exemplu, s-a plătit pentru pensionarea anticipată a lucrătorilor din sectorul public şi le-a fost acordat acestor pensionari venituri mult mai mari decât lucrătorilor din sectorul privat. Economiştii spun că acum, cu venituri care se micşorează şi cu ridicarea costurilor, Italia poate evita insolvenţa numai prin adoptarea unei interdicţii constituţionale a deficitelor. Această obligaţie stringentă este Mission: Impossible.

Întâmplător, Capital Economics – compania de consultanţă internaţională – a spus într-o notă de cercetare săptămâna trecută, că Italiei îi va fi greu pentru a evita falimentul. „Finanţele publice din Italia sunt o bombă cu ceas aşteptând să explodeze”, a declarat compania. „Noi credem că ar putea dura un deceniu sau mai mult de scădere a salariilor pentru Italia pentru a-şi restabili deplina competitivitate.”

Democraţiile au făcut ca mulţi oameni să ajungă mult mai dependenţi de stat decât ar fi cerut orice necesitate umanitară. Pentru Italia, precum şi pentru alte democraţii, cel mai rău urmează să vină cu siguranţă. Deja, sute de mii de oameni din clasa de mijloc s-au îmbulzit pe străzile din Paris şi Roma, din Milano şi Sarajevo, din Reykjavik şi Bucureşti (unde manifestanţii au luat cu asalt palatul prezidenţial, un act insurgent care evocă spectrul de revoluţie). Site-ul World Socialists proclamă că vom avea în viitor o eră de furie – şi citează înfiorătoarea declaraţie a istoricului britanic Simon Schama: „Se poate mirosi sulful în aer”.
 icon-anchor 

Emil preia ştafeta şi continuă seria de articole din Globe and Mail.

La o zi după ce Francesco prezintă materialul din Globe and Mail, subsemnatul ia micul dejun la un restaurant a cărui specialitate este cea mai mare şi mai bună omletă din cartier. Aşa ceva se merită degustat pe îndelete şi m-am aşezat la masă pregătit: un kilogram de opinii şi analize de răsfoit şi citit, sub forma ediţiilor de sîmbătă a celor mai vîndute ziare canadiene – Globe and Mail, liberal, şi National Post, conservator. Implozia economică şi socială a Europei este urmărită de ambele ziare, iar adeseori substanţa raţionamentelor este comună. În general, diferenţele sînt mai degrabă de nuanţă şi profunzime. Iată un exemplu. Mai întîi, corespondenţa lui Doug Saunders pentru Globe and Mail, din Barcelona:

„Estudias o trabajas?” Cînd tineri spanioli se strîng în baruri şi gradine de vară, aceasta este întrebarea lor de început de conversaţie: „Studiezi sau lucrezi?” În ultimul an, a devenit aproape obligatoriu să răspunzi cu un zîmbet autoironic: „Nini”.

Este un soi de glumă, deoarece nini e o modalitate de a spune „nici-nici”, iar NINI este acronimul guvernului spaniol pentru „Nici în educaţie, nici în cîmpul muncii” – adică, pierdut pentru economie.

Dar nu este de glumit, întrucît în prezent aproape oricine este NINI. Rata de şomaj a celor sub 30 de ani a atins 44% în Spania, de două ori mai mare decît rata de şomaj a adulţilor. Italia a depăşit de asemenea pragul de 40%, iar Grecia este în fruntea plutonului. Dacă introduci în ecuaţie numărul celor care au renunţat să mai caute de lucru, înseamnă că raportul celor între 20 şi 30 de ani care au o slujbă în aceste ţări este de unul din cinci.

O întreagă generaţie europeană iese de pe băncile şcolii pentru a descoperi că nu are loc în economie.

Majoritatea se va descurca în cele din urmă – o perioadă de salarizare mică poate fi suportată şi uneori este chiar nobilă cînd nu ai copii sau alte obligaţii de viaţă – dar după ce va intra în cîmpul muncii va descoperi, aproape sigur, că această criză a alterat permanent natura muncii în Europa.

Pe jumătate, înţeleg lucrurile prin care trec aceşti tineri. Şi eu am ieşit din şcoală în plină recesiune, cînd practic nu existau slujbe permanente. Canada, să nu uităm, a fost în anii de început ai deceniului 1990 într-o situaţie fiscală şi de şomaj la fel de serioasă ca Spania în ziua de azi: nivelul datoriei şi al deficitului guvernamental era comparabil, iar, ţinînd cont de ratele mari de dobîndă din acea perioadă, Canada era nevoită să cheltuiască 35% din toate veniturile obţinute prin taxe şi impozite pentru a achita dobinzile pe împrumuturile garantate de Wall Street. Se părea că nu există un viitor pentru cei ca mine.

Dar ne-am descurcat în cele din urmă, deoarece am recurs la reţeta nord-americană: o succesiune de contracte de muncă pe termen scurt, înţelegeri neoficiale de muncă pentru bani gheaţă, aranjamente de lucru cu ora, iar toate acestea s-au acumulat într-un început de carieră… Pentru cîţiva ani am avut patru sau cinci surse de venit care totalizau mai puţin de 20 de mii de dolari anual. Însă acesta nu este un început neobişnuit pentru nord-americanii în vîrstă de 20 de ani sau cu puţin peste şi nu a lăsat sechele asupra generaţiei noastre. Majoritatea am găsit în cele din urmă slujbe permanente, iar cînd am atins vîrsta de 30 ani, economia ne absorbise deja.

Pentru un tînăr european, această poveste este incomprehensibilă. Visul european – de fapt, ipoteza europeană, dacă eşti un absolvent de universitate – este contractul de angajare pe viaţă. În medie, nord-americanii schimbă şapte slujbe în timpul vieţii. În Europa, media şi orizontul de aşteptare este de o slujbă pe viaţă.

O slujbă de opt ore pe zi garantată de un contract permanent de angajare nu este o perioadă de muncă; este o garanţie a unui stil de viaţă şi o lume în sine. Începi cu o lună de concediu plătit anual, care se poate uşor dubla în următorii doi ani, cînd se iau în considerare şi orele suplimentare de lucru. Este aproape imposibil să fii concediat (angajatorii spanioli trebuie să-ţi plătească daune în valoare de nouă săptămîni din valoarea salariului anual pentru fiecare an muncit) şi arareori renunţă cineva la slujbă de bună voie. Slujba reprezintă ceea ce eşti.

Munca pe termen scurt sau neregulată este pentru imigranţii săraci sau sătenii ne-educaţi, sub dignitatea oricui ai cărui părinţi au beneficiat de o slujbă permanentă. (Chiar şi în prezent, în plină criză, etnicii spanioli refuză o astfel de muncă.) Antreprenoriatul şi activitatea economică pe cont propriu sînt încă exotice.

Această criză financiară va pune capac visului european. Luna trecută, Spania a început să renunţe la contractul de muncă permanent. Cu siguranţă va urma şi Franţa, iar în Grecia a devenit deja perimat. Cînd va ieşi din această harababură, Europa nu va mai fi divizată într-o elită adăpostită după perna slujbei pe viaţă şi largul pluton al celor care se înghiontesc pentru o leafă. Va fi înghionteală permanentă şi pentru toţi, aşa cum am învăţat într-un secol precedent.

Cîteva minute mai tîrziu, omleta lecturilor matinale capătă o dimensiune nebănuită. Într-un pasaj dintr-o corespondenţă de vacanţă, George Jonas de la National Post completează analiza de mai sus cu o observaţie care dă profunzime, adică fundament, realităţilor din prezent:

Iată o întrebare sosită de pe coasta de Vest. „Ce s-a schimbat în ultimii 50 de ani de totul s-a schimbat în rău?”
Ah! Eu şi dumneavoastră am îmbătrînit cu 50 de ani, domnule. Dar dacă doriţi un motiv suplimentar, vă pot spune că aşteptările au înrăutăţit lucrurile. În urmă cu 50 de ani, oamenii credeau, justificat, că au dreptul să caute pasărea măiastră, în timp ce astăzi ei cred, eronat, că au dreptul să o găsească – să o găsească şi să o ducă acasă, eventual gata pusă în cuşcă şi cu o provizie gratis de seminţe pentru o lună.
Prima convingere era îndreptăţită şi putea fi acomodată; a doua, nu. Aşteptările celor din urmă cu 50 de ani erau suficient de realiste încît puteau fi realizate, cel puţin în lumea dezvoltată. În prezent însă au devenit atît de nerealiste încît au căpătat o calitate de himeră, chiar şi în democraţiile occidentale. Cei ce cred că au dreptul să prindă orice lucru după care sînt liberi să alerge, sînt condamnaţi la dezamăgire. Pe scurt, aceasta este generaţia noastră.

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Daniel Francesco

Daniel Francesco

11 Comments

  1. nimeni
    16 July 2010

    Excelent articol. Niciodata n-am fost sustinut ideea de „democratie”, sau, mai exact, a modului in care este aplicata/inteleasa in zilele noastre.

  2. Francesco
    16 July 2010

    Salut Nimeni si multumim – eu si Emil – pentru apreciere.

    Cand a inceput criza, Ion Ilici Iliescu a proclamat sfarsitul capitalismului:

    „Dragi colegi, suntem la sfârşitul celor 500 de ani de capitalism. Vor urma 30-40 de ani de nouă ordine mondială“, i-a informat Iliescu cu satisfacţie sâmbătă, la Sinaia, pe parlamentarii PSD.

    Mulţumirea sa a fost umbrită de un regret. „Eu nu o să mai prind această nouă ordine mondială. Dar voi o veţi prinde“, i-a asigurat Iliescu pe colegii săi prezenţi la reuniunea grupurilor parlamentare ale PSD”.

    Un dram de dreptate este in spusele lui Ilici, se desprama ceva, dar se destrama statul asistential…

  3. Andrzej
    16 July 2010

    Am mare temeri ca statul asistential va fi aboit, tinand cont de proportia de asistati /populatie activa.
    Iau aici ca ipoteza afirmatia lui Francesco”Un dram de dreptate este in spusele lui Ilici, se desprama ceva, dar se destrama statul asistential…” si afirm ca statul asistential va deveni „modelul” viitorului.
    Din pacate initiativa, spiritul liber concurential derobat te dogma si prejudecati, vor fi abolite, cei 600 de ani de spirit liber crestin si european vor fi doar o amintire.
    Cultura europeana asa cum o stim noi acum va deveni o miscare „under ground”, la fel ca si civilizatia greaca din vremea lui Platon pentru protocrestini.

  4. calehari
    16 July 2010

    Multumiri pentru un articol excelent.Informatie de inalta calitate, pe care o gasesti foarte greu in presa scrisa romaneasca si deloc la televiziuni.Asa ca…TRAIASCA BLOGUL !

  5. Corneliu
    16 July 2010

    Pentru cavalerii si admiratorii cu ochii in soare ai capitalismului porcesc, iata ce scrie Mircea Cartarescu.
    Acesta e linkul: http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-rasul-la-mormant-894888.html,
    dar in mod cu totul exceptional imi permit sa si reiau intregul articol. Nu cred ca vor fi multi cei ce se vor indigna.

    SENATUL EVZ: Râsul la mormânt
    Autor: Mircea Cărtărescu

    Provin dintr-o familie săracă. Nu mă laud cu asta, dar nici nu pot s-o uit.

    Sursa: MediafaxUna dintre cele mai persistente amintiri ale mele e despre părinţii mei care, seară de seară, timp de treizeci de ani, cât am locuit cu ei, făceau socoteala tuturor cheltuielilor de peste zi. Niciodată nu le ajungeau banii. În casă erau un singur salariu şi patru persoane.

    Azi, părinţii mei trăiesc dintr-o singură pensie şi, credeţi-mă, nu dintre cele nesimţite. Eu însumi ştiu prea bine ce înseamnă sărăcia. Am cunoscut cozile şi frigul dinainte, am cunoscut inflaţia înnebunitoare de după. Timp de douăzeci de ani nu am câştigat nimic din scrisul meu, am trăit din salariul de profesor şi am susţinut din el o familie.

    Cunosc şi eu socotelile de fiecare seară şi trasul de bani până la chenzină. E motivul pentru care n-am putut fi niciodată un om de dreapta sau, mai curând, am putut fi raţional, dar niciodată sufleteşte. Fără să fiu nici un om de stânga, ştiu de ce e nevoie de protecţie pentru cei slabi, cei fără noroc, fără şanse, pentru cei care nu fac faţă într-o lume a performanţei. Sunt la mijloc între cruzime şi populism, fără să ader nici la una, nici la alta. Nu pot aproba, deci, îngrozitorul sacrificiu care se cere astăzi compatrioţilor mei, chiar dacă mi se spune că e „răul cel mai mic”.

    Nu pot înţelege de ce oamenii cei mai amârâţi din România de azi, cei cu viaţa cea mai năpăstuită, cu veniturile cele mai mici trebuie să-şi ia ultima bucată de pâine de la gură ca să salveze statul român. Mi se spune că statul român nu-i poate susţine, dar statul român uită să-mi explice cum se face că a tolerat, odată cu creşterea sărăciei generale, o creştere nemaiauzită a bogăţiei speciale. Nu mi se explică în ce fel am ajuns, în doar douăzeci de ani, o ţară de tip sud-american, în care câteva sute de familii posedă o bogăţie egală cu a sute de mii de alte familii.

    Niciodată nu mi s-a explicat cum, prin ce mecanisme legale, a putut fi posibil să creşti ca venituri, în câţiva ani, de la zero lei şi zero bani, la miliarde. Prin ce forme legale, prin ce privatizări legale, prin ce licitaţii legale, de douăzeci de ani încoace, sub toate guvernările, fără excepţie, România a fost împărţită în câteva sute de bucăţi care-au fost dăruite câtorva sute de oameni?

    Nu vreau să înţelegeţi că sunt adeptul „haiduciei” fiscale. Nu cer naţionalizări, confiscări şi deposedări de avere. Nu sunt anticapitalist şi ştiu că, în clasa de mijloc, există oameni care au câştigat cinstit, cu o risipă enormă de muncă şi inteligenţă, fiecare ban de care se bucură azi. Nu orice avere este însă sănătoasă, nu orice avere e sursă de bunăstare generală. Cele mai multe averi de la noi sunt obscene, maladive cumulări obţinute prin reţele subterane politico-economice. Ele nu îmbogăţesc, ci sărăcesc, secătuiesc statul de puterile sale, îi distrug sistemul judiciar, îl împotmolesc în corupţie.

    Nu cer confiscarea , ci verificarea lor, elucidarea împrejurărilor în care câteva mii de oa meni au ajuns putred de bogaţi prin conspiraţie securistică, furt calificat şi trafic de influenţă. Clasa politică de la noi trebuie odată să înţeleagă că, sub oblăduirea ei, a apărut un stat al nedrep tăţii sociale, că impasul în care suntem azi i se datorează în întregime şi că e măcar în interesul ei, dacă nu al ţării, să schimbe starea de fapte. Căci un stat nedrept social şi fără respectul legilor va fi întotdeauna un stat instabil, primitiv, cu o clasă politică ameninţată. Un stat dispreţuit, pe drept cuvânt, de lumea civilizată.

    Am mai spus-o: în România nu există, ca pretutindeni, corupţi, ci un sistem al corupţiei. Este mecanismul care produce sărăcia, conspiraţia care subminează statul. De aceea este monstruos şi nedrept să-i pedepseşti a doua oară pe cei săraci şi să te prefaci mai departe că nu-i vezi pe cei vinovaţi de sărăcia lor.

    Nu este cinstit să tai un sfert din salariul unui medic sau al unui profesor, să ştirbeşti venitul, oricum insuficient, al unui pensionar ca să scoţi ţara din groapa de acum. Nu este nici eficient. Poate vom ieşi basma curată de data asta, dar vom cădea imediat în groapa următoare, căci statul român, aşa cum e el azi, nu poate să nu fie sărac.

    Cu atât mai cinice, „ca râsul la mormânt” ar fi spus Eminescu, sunt exerciţiile de demagogie de pe canalele mercenare de televiziune, unde vezi zilnic mogulii plângând cu lacrimi de crocodil soarta celor pe care ei înşişi i-au adus în sapă de lemn, prin subminarea continuă a statului de drept. Niciodată hoţii n-au strigat mai tare „prindeţi hoţii!”

  6. Corneliu
    16 July 2010

    Rog administratorul saitului sa stearga de pe acest topic toate comentariile mele de la #6 si pana la #8, rezultate din incercarile mele ca urmare a neaparitiei la timp a primului (#5). Scuze.

  7. murfi
    16 July 2010

    Exact ce ne lipsea: recuperarea marxismului!
    „In buna masura, gandirea de stanga este un soi de joc cu focul al unor oameni care nici macar nu au habar ca focul arde”, spunea George Orwell.

    Dragos Paul Aligica aici:
    http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-7630542-exact-lipsea-recuperarea-marxismului.htm

  8. Imperialistu'
    16 July 2010

    Problema lui Mircea Cartarescu este ca nu a inteles niciodata mai nimic din politica. Intr-un fel, e de inteles: este doar un scriitor postmodern.

    Nu avem de ales intre cruzime si populism, ci intre responsabilitatea si iresponsabilitate. In tara asta s-a trait prea bine, nu prea rau. Am uitat ce inseamna sa duci o viata pe masura puterilor tale; am crezut ca avem dreptul la tot soiul de prostii, televizoare cu diagonala mare, excursii prin strainatate, telefoane mobile scumpe, etc. Nu exista un asemenea drept. Ca niste frustrati tampiti ce suntem, ne-am aruncat la cheltuieli mult peste puterea noastra de a plati. Am vrut sa fim si noi ca occidentalii, desi ei au ajuns la sapa de lemn dupa sute de ani de dezvoltare economice fara precedent in istoria umanitatii.

    Nu ne-a obligat nimeni sa traim pe picior mare, nici sa ne angajam la imprumuturi pe zeci de ani. A venit, sub o forma indulcita de guvernanti prea lasi si incompetenti pentru a face ceea ce trebuie, scadenta pentru nu ne vindem tara, pensii marite din pix, angajarea rudelor in administratie, spagi date pentru contracte cu statul etc. Nu ne place, dar ne-a placut sa aruncam in stanga si in dreapta cu bani pe care nu ii aveam. Nu pot sa zic decat atat: sa ne fie de bine.

    Oricum, mr. Cartarescu poate sa fie linistit: nici un politician roman nu va face ce trebuie si nu isi va sacrifica viitorul de lipitoare pentru a salva o tara de asistati. Nu avem barbati de stat, doar demagogi care plang cu lacrimi de crocodil pentru boborul care si-a sapat singur groapa. In democratie, asta si este rolul politicianului – acela de a face multimile sa se simta bine cu deciziile proaste pe care le-au luat.

  9. costin
    16 July 2010

    Sondaj: 41% dintre romani spun ca l-ar vota pe Nicolae Ceausescu in functia de presedinte al Romaniei

    Aproape doua treimi dintre romani cred ca oamenii traiau mai bine inainte de 1989 si 41% spun ca, daca Nicolae Ceausescu ar putea candida la presedintie in acest moment, l-ar vota, potrivit unui sondaj realizat de institutul IRES, condus de PSD-istul si sociologul Vasile Dancu.

    Daca aproape unul din doi romani (49%) crede ca Nicolae Ceausescu a fost un conducator bun, 67% dintre respondenti spun ca sotia acestuia, Elena, a fost un conducator rau.

    Cele mai importante date ale sondajului „Romanii si nostalgia comunismului”:
    87% au auzit de recenta deshumare a sotilor Ceausescu, in timp ce 12% spun ca nu au stiut de acest lucru.
    71% cred ca Nicolae Ceausescu nu si-a meritat soarta, doar 23% fiind de acord cu modul in care a sfarsit ultimul dictator comunist al Romaniei.
    68% si-ar dori ca cei care l-au condamnat la moarte sa fie pedepsiti.
    63% spun ca oamenii traiau mai bine inainte de 1989, 9% spun ca traiau la fel iar 23% apreciaza ca viata era mai grea in perioada comunista.
    57% se declara impotriva interzicerii partidelor comuniste.
    Daca Nicolae Ceausescu ar candida astazi la presedintie, ar fi votat de 41% dintre romani, in timp ce 52% spun ca nu l-ar vota.
    57% nu regreta caderea comunismului.
    Sondajul a fost realizat in perioada 21-23 iulie, pe un esantion de 1.460 de oameni cu varsta peste 18 ani si are o eroare maximă tolerată de ± 2,7%.

  10. calehari
    16 July 2010

    Este normal ca OMUL NOU, atunci cand este „sondat” sa-si apere CREATORUL.Este normal ca progeniturile OAMENILOR NOI, „educate” de catre parintii lor, „sondate ” fiind si ele ,sa declare ca-si iubesc BUNICUL.Este normal ca cei rezultati in urma EXPERIMENTULUI PITESTI,aplicat la scara nationala,sa aiba nostalgia unui sistem concentrationar,in care CRETINITATEA lor,nu era concurata de nimic.O societate spalata pe creer si voioasa sa fie asa,cum genial o descria Patapievici.
    Ceausescu a fost un conducator bun,Elena si ceilalti din jurul lui erau rai.Sondajul arata clar, cat de afectata este turma,de SINDROMUL RUSESC:Tarul este un tar bun,dar boierii lui sunt rai.
    Cineva spunea ca „Rusii sunt un popor de iobagi care nu se pot descurca fara stapan”.Privitii pe RRROMANASI cum isi regreta STAPANUL.Uneori ma gandesc ca suntem un popor slav,care prin nu stiu ce miracol,vorbeste o limba latina.
    In urma cu cativa ani ,un sondaj asemanator si din punctul de vedere al rezultatelor,a fost facut la rusi.O singura diferenta,cel regretat era STALIN.Noi si rusii, „populatii dresate sa nu sara cu imaginatia peste zidul comunist”

  11. ramanujan
    16 July 2010

    #10 calehari
    SINDROMUL RUSESC:Tarul este un tar bun,dar boierii lui sunt rai.

    Aici cred ca ai dreptate. Si principalul beneficiar al acestei mentalitati este tatucul Basescu. In timpul campaniei electorale el s-a erijat in „voda cel bun” care o sa-i puna la punct pe „boierii cei rai”: mogulii, parlamentarii (mai ales cei 322). Acesta a fot leitmotif-ul campaniei lui. De aia si diversiunea aceea cu referendumul inainte de alegeri. Stia ca oricum nu o sa se aplice niciodata pt. ca nu e constitutional dar a facut-o ca sa dea impresia ca el lupta de unul singur impotriva unui sistem din care de fapt face parte inca din 1990. (Daca nu si dinainte.) Tin minte fituicile care se dadeau atunci: „De ce le e frica nu scapa.”, „Le-a tras-o Basescu!”. Adica voda cel bun care ne iubeste le-a dat la cap boierilor cei rai si puturosi care dorm in parlament si sug sangele poporului.
    Sa vedeti cand situatia o sa se imputa si mai rau cum o sa-l sacrifice pe Boc. La fel cum Lapusneanu i-a dat prostimii infuriate capatana boierului Motoc. Prosti dar multi…

    Uneori ma gandesc ca suntem un popor slav,care prin nu stiu ce miracol,vorbeste o limba latina.

    Ce intelegi prin „popor slav”? Ca slavi sunt: rusii, ucrainienii, sarbii, croatii, bulgarii, bielorusii, cehii, slovacii, polonezii s.a.m.d.. Nu prea seamana unii cu altii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *