Părintele Euro ne-a pus diagnosticul: CARDIOPATIE. Nu găsim soluţii la criza Euro pentru că inimile noastre nu bat suficient de europeneşte.

„S-a diluat spiritul”, constată  Jacques Delors într-un interviu pentru Euronews. „Nu suntem europeni doar din punct de vedere legal, doar pentru că UE ne face puternici. Suntem europeni în inimile noastre, or tocmai asta lipseşte astăzi”, deplânge Delors, Doctor şi Părinte al monedei unice, în acest interviu.

Spre deosebire de anii în care conducea el Comisia Europeană, „individualismul crescând” le-ar fi subminat popoarelor UE apetitul „pentru aventuri colective”. E de înţeles. Marii aventurieri nu le-au predat subiecţilor şi tehnicile de supravieţuire. Subiecţii s-au trezit acum într-o casă-n flăcări, cu ferestre zidite şi fără scară de incendiu. Dar este exact situaţia pe care William Hague, batjocorit de establishmentul euro-halucinogen, o anticipa pe când era lider al Partidului Conservator şi se opunea aventurii Euro. (Hague: The euro is a burning building with no exit – interviu în Spectator).

Să revenim la Delors şi soluţiile sale. Cu siguranţă, eurocratul nu lucrază cu remedii homeopate. Ne trebuie viziune pentru 2050, spune el. Reţeta lui Delors e un nou „proiect mobilizator”. Transplant de inimi la nivel european? Sunt foarte scumpe inimile astea, mi-a obiectat un prieten. Poate ne conectează pe toţi la o singură inimă care să bată, europeneşte, la Bruxelles. Mai ieftin şi mai sigur.

Te-ai fi aşteptat măcar la o fărâmă de realism în Estul Europei. La urma urmei, abia ce am scăpat de planificare, armonizare, control extern şi planuri cincinale. Traian Băsescu vorbeşte însă de Statele Unite ale Europei. Iar Radoslaw Sikorski… da, ministrul de externe al Poloniei, imploră Germania să acţioneze (Apel extraordinar al Poloniei: Doar Germania poate salva euro şi UE de la o „criză de proporţii apocaliptice) şi le cere în acelaşi timp britanicilor, politicos, să nu ne stea în cale, nouă, celor din ZONA EURO.

„Germania, îţi cer ca, pentru binele tău şi al nostru să o ajuţi să supravieţuiască şi să prospere”, a spus şeful diplomaţiei poloneze.
„Ştiţi foarte bine că nimeni altcineva nu o poate face. Eu voi fi, probabil, primul ministru de externe polonez din istorie care să spună asta, dar: îmi e mai puţin teamă de puterea Germaniei decât de pasivitatea ei. Ai devenit naţiunea indispensabilă a Europei”, a spus Sikorski.

El a sustinut planurile Germaniei pentru o integrare mai profundă în UE şi în zona euro. „Statele au de făcut o alegere clară: integrare mai profundă sau colaps, a avertizat el, adesând o provocare guvernului britanic de a sprijini reforma sau de a risca „dezmembrarea parţială” al Uniunii. „Am prefera să fiţi alături de noi, dar dacă nu puteţi, vă rugăm să ne permiteţi să mergem înainte”, a spus Sikorski.

Patetic. Se mai îndoieşte cineva acum că elita poloneză a pierit la Smolensk?

În interviul din Spectator, despre care am vorbit puţin mai devreme, William Hague vorbea despre artizanii Euro:

„A fost o nebunie crearea acestui sistem, va rămâne pentru secole în istorie drept un monumental exemplu de nebunie colectivă.”

Până atunci, să mai vedem un caz individual euro-halucinogen. Are cuvântul Mario Monti, eurocrat de seamă, fost comisar european, consilier la Goldman Sachs şi Bildenberg de frunte. Monti ne asigură că astăzi suntem martorii marelui succes al Euro, Grecia fiind cea mai concretă manifestare a acestui mare succes.

E o declaraţie făcută la începutul lui septembrie, cu câteva săptămâni înainte ca Monti să fie numit Prim Ministru al Italiei după demisia lui Berlusconi.

Părerea mea e că astăzi suntem martorii marelului succes al Euro. Care e cea mai concretă manifestare a marelui succes care este Euro? Grecia! De ce? Pentru că Euro a fost creat, desigur, pentru a avea o monedă unică, dar în primul rând pentru a convinge Germania, care a făcut un mare sacrificiu de a renunţa la Maerca germană pentru moneda comună europeană, ca, prin intermediul Euro, prin intermediul constrângerilor care apar odată cu Euro, „cultura stabilităţii”, despre care vorbea presedintele Ciampi, să se răspândească în toată Europa. Cel mai bun exemplu pe care-l putem da, cazul limită, e al unei grecii care e constrânsă să adopte ”cultura stabilității” prin care se transformă singură.