Evenimentul Zilei consemneaza discutiile care au avut loc la Parchetul General între procurorul general Laura Codru?a Kovesi si Ioan Stanomir, presedintele Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Românesc. Este luata în calcul înfiintarea unui grup comun de lucru, ce urmeaza sa abordeze dintr-o dubla perspectiva, judiciara si istorica, analiza prescriptibilitatii raspunderii penale în cauzele privind condamnarea crimelor comunismului precum si a faptelor penale de acelasi gen din dosarele Revolutiei si Mineriadei.

De asemena, Parchetul General si IICCMER vor încheia un protocol de colaborare institutionala, în perioada imediat urmatoare, care sa permita cercetatorilor institutului sa analizeze din perspectiva istorica documentele din dosarele care au fost definitiv solutionate de procurori.

„Ambele obiective vorbesc, în premiera, despre doua teme tabu în România postcomunista: definirea crimelor comunismului, de la Revolutie si de la mineriade ca imprescriptibile plus colaborarea institutionala dintre domeniul judiciar si cel istoric pentru clarificarea trecutului recent (dupa modelul Poloniei)”, scrie Vlad Stoicescu  EvZ.

„Pâna acum, institutele de cercetare a trecutului totalitar s-au limitat sa produca analize istorice, fara ca efortul lor stiintific sa aiba vreun efect juridic. Fostul Institut de Investigare a Crimelor Comunismului, condus de Marius Oprea si preluat recent de Ioan Stanomir si Vladimir Tismaneanu, a încercat, ani la rând, marea cu degetul, dezgropând sute de ramasite ale victimelor Securitatii si primind, la schimb, NUP-uri din partea Parchetului.

S-au vehiculat, pe de o parte, metodele lipsite de fundament juridic ale deshumarilor efectuate în epoca Oprea. Pe de alta parte, procurorii si-au motivat rezolutiile de neîncepere a urmaririi penale prin prescrierea crimelor.”

Si au existat numeroase sesizari penale facute de IICC (câteva exemple AICI) respinse de justitie pe temeiul prescriptibilitatii crimelor savârsite.

Intr-un interviu acordat EvZ, Vladimir Tismaneanu spusese ca IICCMER va „actiona pentru includerea în legislatia româneasca a acelor prevederi care asigura imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanitatii.”

Pe de alta parte, dincolo de campania din care nu au lipsit minciunile si accentele vadimiste dusa împotriva lui Vladimir Tismaneanu, fosta echipa de conducere a IICC acuzase si guvernul Boc ca prin hotarârea de reorganizare a institutului i s-ar fi luat acestuia misiunea de a sesiza Parchetul General.

Totusi, între atributiile IICCMER este stipulat limpede ca documentele si marturiile adunate de institutie „pot fi utilizate de catre organele de cercetare penala în actiunile lor de investigatie specific”, iar la obiective se vorbeste despre „directa colaborare cu celelalte institutii ale statului”.

Andreea Pora a analizat în Revista 22 derapajele acestui scandal declansat de echipa de conducere a fostului IICC, numita politic de Calin Popescu Tariceanu.

Disputa, dincolo de conotatiile politice, pleaca de la o lectura voit distorsionata a HG 134. Sa analizam comparativ HG 1372/2009 si noul HG. În forma veche, la articolul 3, al. f), cel în controversa, se spunea ca Institutul „aduna date, documente si marturii cu privire la toate actiunile care au lezat drepturile si libertatile omului în anii regimului comunist si pe baza acestora sesizeaza organele de cercetare penala, indiferent de timpul si de circumstantele în care acestea s-au petrecut“.

În Ordonanta noua, la acelasi articol 3, la b) se spune ca „aduna date, documente si marturii cu privire la toate actiunile care au lezat drepturile si libertatile omului în anii regimului comunist. Aceste date, documente si marturii pot fi utilizate de catre organele de cercetare penala în actiunile lor de investigatie specifica“.

Se constata deci ca din Ordonanta lui Boc lipseste termenul „sesizeaza“, ceea ce lasa loc interpretarilor, da un aspect confuz si edulcorat acestei atributii a IICCMER. Aceasta nu înseamna însa, asa cum se afirma, ca Institutului îi este interzis sa mai faca sesizari penale, caci teoria dreptului spune ca „ceea ce nu este interzis este permis“. Cu atât mai mult cu cât în articolul respectiv se precizeaza ca documentele Institutului pot fi utilizate de organele de cercetare penala. Dincolo de exagerarile interpretarii, se ridica pe buna dreptate întrebarea de ce a avut nevoie Guvernul Boc de aceasta modificare în contextul în care, în mod evident, IICCMER este într-o criza identitara, supus contestarilor si acuzelor de politizare.

Tocmai pentru a pune capat acestor speculatii, care au rolul de a inflama imaginarul unora si de a-i determina pe altii sa apeleze la mijloacele epocii pe care ar trebui s-o investigheze prin alte metode (exemplul este Lucia Hossu Longin cu ale ei asertiuni de tipul „Familia Tismaneanu si-a mobilat casa cu mobilier si valori de arta confiscate de la fostii detinuti politici, de la evreii si germanii vânduti de regimul comunist“), ar fi necesar ca premierul Boc sa ofere explicatii si sa corecteze nuantele de gri din Ordonanta. La fel, Tismaneanu si Stanomir ar trebui sa se pronunte pe acest aspect.

Disputele îsi au radacinile în conflictul dintre Basescu-Tariceanu. La sfârsitul lui 2005, premierul liberal a încercat sa profite politic de raspunsurile confuze date de Traian Basescu privind condamnarea comunismului (într-un interviu acordat Simonei Popesu în România libera si apoi în alt interviu realizat de Rodica Palade pentru Revista 22). Pentru reîmprospatarea memoriei privindexploatarea politica a subiectului, merita citite Mincatorul de securisti, in coasta lui Basescu si editorialul din 22 scris de Armand Gosu în decembrie 2005: Privatizarea anticomunismului.